Primul an de Via Transilvanica, cu bune și rele. Un dialog pe larg cu Alin Ușeriu

Viața

06/10/2023

A fost ideea mea, recunosc. Primul impuls e să-mi cer iertare pentru un asemenea material pe cât de lung, pe atât de interesant. Dar l-am găsit important, necesar. Drept urmare, nu am rezistat curiozității de a afla de la Alin un inventar al problemelor și provocărilor legate de Via Transilvanica după exact un an de la inaugurarea primei căi de lungă distanță din țara noastră.

Anul s-a finalizat cu o surpriză minunată. Via Transilvanica a câștigat premiul cel mare, al publicului, în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu 2023. Mai exact, 27.000 de cetățeni din România și de peste tot din lume au votat calea drept cel mai bun proiect de patrimoniu în cadrul premiilor europene Europa Nostra 2023.

Despre cum s-a ajuns aici și câte obstacole nevăzute au trebuit depăşite pe tot acest parcurs ne povestește Alin calm și așezat, ca pe Bârgaie.

Alin, care a fost evenimentul declanșator care a condus la crearea acestei poteci unice numite Via Transilvanica?

Am locuit zece ani în Germania și nu am văzut niciodată un articol de presă sau vreo emisiune tv care să spună ceva pozitiv despre România. Niciodată. Mereu mi-am visat un proiect care să arate România ascunsă și frumoasă, care să-i facă fericiți și pe turiștii curioși din afară. Așa s-a născut Via Transilvanica, de fapt.

Este un miracol că acest proiect, despre care credeam că va dura 30 de ani să fie dus la capăt, a fost realizat integral în doar patru ani și jumătate. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără ajutorul sponsorilor și donatorilor, fără echipa noastră de bază, fără artiștii cioplitori în andezit și fără cei 10.000 de voluntari implicați în această mare poveste. Coagularea atât de multor actori a fost o aventură în sine, la fel cum a fost și încăpățânarea de a nu apela la bani publici.

Înainte de lansarea căii de la Alba Iulia, în 8 octombrie 2022, știu că te-ai lansat tu însuți pe cărare. Ce ai aflat?

În plan personal, poate cea mai bună decizie pe care am luat-o de când am fondat Asociația Tășuleasa Social a fost să plec singur, pe jos, vreme de două luni de zile ca să văd cu ochii mei traseul cap-coadă. Doream să înțeleg pe îndelete cât sens oferă această potecă de anduranță, voiam să văd ce am creat de fapt.

În Geneza actul de creație al fiecărei zile se termină cu concluzia succintă și repetitivă a Creatorului: a văzut că toate erau bune. Păstrând comparația într-o notă de smerenie și umor, pot spune că mie nu chiar toate mi s-au părut bune, dar le-am văzut perfectibile. Însă cutia strâmtă a priceperii mele cu privire la lume și lucruri s-a deschis și mi-a revelat ceva ce nu știam despre mine însumi. Iar acel Dumnezeu abstract și nevăzut al Vechiului Testament a căpătat o formă inteligibilă, o realitate care m-a însoțit pe toți cei 1.400 de kilometri făcuți de la Putna până la Dunăre.

Radu Baltasiu, la lansarea candidaţilor la alegerile europarlamentare din 2024, la Arenele Romane din București, 22 iulie 2023. Inquam Photos / George Călin

Studenții de la Sociologie, revoltați de cursurile unui profesor candidat pe listele AUR: „Ne-a spus că femeile cu părul desprins sunt în căutare de bărbați”

Studenții Facultății de Sociologie și Asistență Socială susțin că la cursuri profesorul Baltasiu ar avea o abordare „extremistă” și că vorbește adesea depreciativ despre rolul femeii în societate sau despre minoritățile sexuale. Personalități controversate, precum Mircea Vulcănescu, sunt date des exemplu și încadrate în categoria „eroilor naționali.”

Imigranți în România cu rucsacele de curieri. Posibili angajați pentru Bogan Trading Delivery. Sursa: Facebook Bogdan Poto

Lucrători din Asia și Africa acuză un om de afaceri român că le-ar fi luat banii pentru o viață mai bună și apoi ar fi dispărut . „Pentru noi, 600 de euro sunt foarte mulți bani” 

Un om de afaceri din Timișoara este acuzat de mai mulți lucrători din Asia și Africa de înșelăciune, după ce acesta le-ar fi promis locuri de muncă și permise în România, pe care nu le-a livrat niciodată.

Merită amintită aici o lecție învățată de la prietena și ambasadoarea noastră Christine Thürmer, poate cea mai titrată călătoare de lungă distanță din lume și prima femeie care a parcurs toată Via Transilvanica chiar înainte de a fi gata. Ea spunea așa:

Această schimbare de perspectivă m-a ajutat mult și îi sunt recunoscător Christinei. Aștept luna decembrie, când vom lansa prima ei carte tradusă în limba română despre ce înseamnă de fapt un drum de lungă distanță și cum trebuie să te pregătești pentru el.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Așadar, în ziua marii inaugurări din 8 octombrie 2022 eram proaspăt întors de pe Via, de la Drobeta, și am căzut, cu mirare profundă, în realitate. Am fost fericit să constat că echipa noastră a realizat cel mai mare eveniment al asociației fără coordonarea mea. Doar o echipă foarte închegată și matură poate face acest lucru.

Am coborât în lume, printr-o mare mulțime de oameni, purtând cu mine, invizibilă, toată energia drumului. Am avut parte de multe revelații. Poate cea mai importantă a fost dezvăluirea unei lumi coerente, închegate, pe care nu o bănuisem. Una e să faci traseul pe bucăți și mai rapid, iar cu totul alta e să îl parcurgi atent, participativ, la foc mic. A fost o experiență revelatoare și vindecătoare.

Ce a însemnat evenimentul inaugurării dincolo de ce s-a văzut?

Ne aflam prezenți la cel mai important moment al organizației noastre: finalizarea unui proiect de anvergură națională, de maximă relevanță, creat nu pe ideea de spaimă sau panică, ci pe una de ceva luminos și pozitiv. Întrebarea e cum faci ca un astfel de proiect proaspăt finalizat să rămână în viață atunci când nu mai ai ce vinde? Altfel spus, poate oare valoarea în sine a proiectului atrage după sine suficiente fonduri pentru a susține o infrastructură națională de o asemenea dimensiune?

Aceasta a fost întrebarea nerostită care mă frământa în acea zi fastuoasă, în care am făcut cadou României primul ei drum adevărat de anduranță.

Faptul că, la exact un an de la lansare, suntem încă în viață denotă că da, valoarea proiectului Via a rămas intactă și are în continuare forța interioară de a atrage finanțare. Ceva în dinamica poveștii s-a schimbat, totuși, pe lângă faptul că a trebuit, din varii motive, să schimbăm diverse tronsoane de traseu. Am înțeles ceva fundamental. Că nu mai putem negocia bugete pe termen scurt sau mediu, ci doar bazate pe o viziune de lung parcurs, exact așa cum e calea noastră.

În vremurile „biblice”, când eram unicul finanțator al Asociației Tășuleasa Social, puteam gândi bugete exacte, până la ultimul bănuț. Acum însă, anvergura proiectului fiind așa de mare, are nevoie de susținerea unei echipe administrative pe măsură. Iar noi ne încăpățânăm în continuare să nu apelăm la bani publici, ceea ce ne face viața și mai complicată.

Faptul că am găsit parteneri din sectorul privat dispuși să ne susțină vreme de trei ani de acum încolo, adică un angajament cu adevărat serios, înseamnă enorm. Astfel de oameni înțeleg cu adevărat valoarea căii celei bune.

Primul an de Via a venit nu doar cu momente de exaltare, ci și cu destule bătăi de cap. Cum le-ați rezolvat?

Să nu uităm. Poteca trece prin 107 UAT-uri, adică Unități Administrativ Teritoriale. Din varii motive în unele dintre acestea a trebuit să intervenim prompt, iar echipa noastră a fost prezentă ba în Mehedinți, ba în Caraș-Severin, ba în Terra Saxonum sau Bucovina, adică oriunde s-au ivit probleme ce se cereau rezolvate de urgență.

Am întâmpinat destule necazuri: ba cineva a blocat traseul cu un gard, altcineva a tras cu taful lemne și a distrus complet poteca sau altcineva foarte zelos a asfaltat un drum agricol insignifiant și ne-am văzut nevoiți să mutăm traseul cu tot cu bornele de andezit. Sau mai rău, un cioban cu relații a pus o stână cu șapte câini agresivi drept în calea drumeților.

Le-am rezolvat cu diplomație, mici amenințări și relativă răbdare, însă fiecare ne-a costat bani, neuroni prăjiți, nopți de insomnie și, mai ales, o energie risipită pe care ar fi fost frumos să o investim în cauze mai bune. Dar așa merg lucrurile, iar pentru noi siguranța drumeților este o responsabilitate extrem de importantă.

Cum vezi pe mai departe destinul poveștii?

La această oră știm că Via Transilvanica este un ambasador de top al României contemporane. A sosit vremea ca noi să facem un pas în spate. Imediat ce a fost dată spre folosință și făcută cadou oamenilor, cărarea nu ne mai aparține. Noi, creatorii ei, intrăm într-un con de umbră firesc. Calea are acum destinul ei, iar noi nu prea o mai putem influența nici în bine, nici în rău. Tot ce putem face e să avem grijă de ea.

Cu toate acestea, mereu există o invizibilă sabie a lui Damocles pe care o resimțim deasupra capetelor noastre. Din diverse motive, există posibilitatea ca, într-o bună zi, această poveste frumoasă să se termine prost, iar noi să fim nevoiți să trimitem echipa în șomaj și pe poarta campusului Tășuleasa să punem o plăcuță cu „Prăvălie închisă”.

Rămâne o singură întrebare la care trebuie să răspundem: „Am făcut tot ce ne-a stat în puteri ca acest moment să poată fi evitat? Ne-am luptat oare lupta cea bună până la capăt și am sfârșit cu demnitate alergarea, după cum frumos se întreba Apostolul Pavel în una dintre epistolele sale?” Dacă răspunsul este un DA răspicat, suntem împăcați. Atunci putem trage liniștiți cortina și dispărea în culise.

Haide să lăsăm previziunile sumbre, spune-mi mai bine câteva lucruri luminoase

După opinia mea, cel mai mare câștig este că Via Transilvanica a creat un lanț social. Acesta are verigi slabe și verigi puternice. O verigă puternică poate fi o comunitate funcțională și responsabilă, la fel cum poate fi o comunitate care habar nu a avut că localitatea lor ar putea deveni semnificativă și vizitată, iar astfel s-a trezit la viață ca dintr-o vrajă. Zici că înflorește o grădină cu fiecare semn de simpatie sau veste primite de undeva de pe drum.

Azi, de exemplu, am primit de la un cetățean danez o scrisoare însoțită de cinci poze, cu rugămintea să le-o dăm vecinilor noștri și să le spunem că modul în care aceștia lucrau fânul vara i-a amintit omului de copilăria lui petrecută în țara natală. Le mulțumește țăranilor români enorm pentru această aducere aminte.

Ne-au trecut prin campus sute de drumeți, unii cu povești din cele mai exotice. Majoritatea au fost români de-ai noștri, dar au fost și mulți străini, cum ar fi Lisa din Canada, care a parcurs toată Via alături de fiii ei. Sau doi căutători de aur din Noua Zeelandă, în vârstă de peste 70 de ani.

Vreau să amintesc și de un tânăr de 17 ani din România pe care sunt foarte invidios, fiindcă, dacă eu aș fi parcurs un asemenea traseu la așa o vârstă fragedă, sunt convins că mi-ar fi schimbat viața. Nu pot să descriu bucuria interioară pe care o trăiesc zilnic fiindcă am reușit să punem calea la dispoziția oamenilor. Astfel, un tânăr de la noi are o șansă imensă de-a se cunoaște nu doar pe sine, ci și țara lui într-un mod atât de intim și de surprinzător. Este un privilegiu imens care anulează mult din stres și probleme.

Cu tot andezitul folosit la pietrele noastre de hotar puteam construi pe înalt o ditamai catedrala, doar că noi am ales să creăm una lungă și risipită prin păduri, pe culmi, la răspântii sau în piețele publice din orașe. Vorbim poate despre cea mai interesantă expoziție de sculptură în aer liber din lume. Aceste borne cioplite de peste 70 de artiști dau unicitate căii. Jonglând cu toate aceste elemente plus multe altele avem parte de o energie nouă în fiecare zi, iar filonul nostru creativ e mereu stimulat. Altfel spus, nu avem timp să ne plictisim defel.

Chiar, ce suflu nou a adus Via în organizația pe care o conduci? Și de ce e unică?

Ca orice organizație respectabilă, de-a lungul celor 23 de ani de existență, am făcut diverse acțiuni curajoase, care la ora respectivă păreau foarte importante. Am plantat sute de hectare de pădure cu ajutorul a mii de voluntari, am creat o pădure pedagogică, o școală de mers pe munte sau am strâns cu copiii din sate peste 60 de tone de plastic. Constatarea e că da, autoritățile locale ne-au deschis larg porțile, s-au bucurat, însă nu există nici cel mai mic semn că pentru ei defrișările ar reprezenta o problemă sau că reciclarea responsabilă chiar contează.

Cu Via Transilvanica povestea s-a schimbat. Acum avem un instrument excelent de negociere cu autoritățile. Am fost la întâlniri cu miniștri, cu primari, cu pădurari și am încercat să avem un dialog constructiv, nu ca până acum. Baza discuției nu mai e: „Cine o fi de vină? Autoritățile sau ONG-urile?” Discuția începe diferit: „Este un proiect foarte bun. Oare cum putem colabora?” Am renunțat demult la ideea că noi deținem toate adevărurile, am învățat să ascultăm mai atent și să negociem cu mai multă diplomație.

Ce ai descoperit în teren, din mers, ceva menit să te pună pe gânduri?

În drumurile mele am observat un model anume perpetuat peste tot în țară. Avem un sat depopulat și cam deprimant, locuit doar de persoane vârstnice. Ispita este să-i spunem „sat sărac”. Dar nu este deloc așa. Istoric, el s-a format în jurul unor resurse cum ar fi pășuni, zone agricole, multe hectare de pădure sau livezi. Acestea sunt administrate și controlate de o mână de oameni într-o fericită cârdășie, care ar vrea să taie cât și unde vor, să primească subvențiile întocmai și la timp, la fel cum le primeau mai demult, înainte ca forța de muncă să fi plecat în Italia, și din poamele livezilor semi-abandonate să facă o țuică de super-calitate numai bună de vândut cu 50 de lei litrul.

Aceștia cască gura la toate lucrurile și se plimbă nestingheriți pe cărare modificând atmosfera și arhitectura mentală a locului. Dacă mă pun în pielea aleșilor care controlează localitatea, aș simți un disconfort evident. Brusc, aceștia se simt expuși, agresați, invadați, iar drept urmare reacționează. Este nevoie de multă rațiune și răbdare să găsești căi de comunicare eficace cu puternicii locului. De ceva vreme încerc cu toată sinceritatea să mă pun în pielea lor și să găsesc soluții constructive de dialog.

Există vreo șansă ca Via Transilvanica să fie omologată și protejată în viitor?

Concluzia este dureros de simplă: forța organizațiilor non-guvernamentale din România este dată de măsura proiectelor realizate și nu de cât de vocali suntem, cât de multe petiții semnăm și cât de emoționant ne exprimăm pe diverse rețele sociale. Cu cât vor exista mai multe proiecte bune, iar deja în țară există destule, cu atât instrumentul de negociere va fi mai puternic. Dacă mâine toate organizațiile de voluntari s-ar retrage din Germania, Bundestagul ar avea o uriașă problemă.

Îmi aduc aminte de o întâlnire cu ministrul turismului, când încă acest minister nu se desființase. Am spus atunci așa: Noi implementăm un proiect mare, pe care nu-l vom putea opri. Ar fi frumos ca acest traseu pedestru de importanță națională să fie omologat, să aibă o lege în spate care ar putea ajuta și alte organizații similare. Nu avem o legislație care să încurajeze antreprenoriatul cu parfum local. Nu conștientizăm deloc pericolul acut al dispariției zonei rurale din România.

Cumva trebuie reglementat acest mod de a face turism, de a putea oferi cazare și masă în sate pierdute care s-au crezut uitate și așteaptă resemnate extincția. În acest sens, am avut întâlniri cu două case importante de avocatură din România (Țucă Zbârcea & Asociații și Reff & Asociații) care m-au ajutat să scriem un proiect de lege cu toată onestitatea posibilă. Urmează acum să-l înaintăm autorităților de la cel mai înalt nivel și eu cred că nu va putea fi ignorat.

În opinia mea, o lege ar trebui să completeze un lucru bine făcut, nu să-l nimicească. La noi lucrurile stau ciudat. Se dau legi, se aplică anapoda sau uneori mai deloc, cum ar fi cazul legii picnicului, care e complet irelevantă câtă vreme oamenii fac în continuare grătare în pădure, iar Garda de mediu nu are nici cel mai mic chef să intervină în teren sau să dea vreo amendă.

Noi nu avem nici un instrument legislativ de atac, deci nu ne rămâne decât să implorăm, să facem publice aceste lucruri și să ducem o luptă de gherilă cu niște oameni cărora nu le pasă decât de interesele lor economice.

La fel, nu e deloc o fericire să vezi că pe mai bine de jumătate din traseu indicatoarele au fost distruse, furate sau folosite drept ținte de către vânători. Evident există o mare spaimă de nou, o reticență la idei revoluționare precum Via, iar acest lucru se reflectă limpede în teren.

Ai putea să ne oferi un exemplu concret?

Da, am unul important: Porțile de fier ale Transilvaniei. Vorbim despre o porțiune de drum de 18 kilometri între Sarmizegetusa și Județul Caraș-Severin. Ca să nu punem drumeții în pericol pe un drum de asfalt foarte circulat, am obținut contra cost de la CFR concesionarea unui fost terasament de cale ferată care merge prin pădure, paralel cu șoseaua.

Cu energii imense am defrișat tufele și arboretele crescut sălbatic, am curățat, amenajat și am adunat tone de gunoaie pe toată această distanță. Doar că, într-o bună zi, un cetățean s-a auto-împroprietărit abuziv, a trântit un gard și a pus interdicție de trecere călătorilor pe traseul marcat. Să ne înțelegem: trăim în țara în care un cioban oarecare se poate pune de-a curmezișul unui proiect de relevanță națională.

Am venit cu contractul de închiriere și, cu o intervenție promptă a legiuitorului, omul a fost nevoit să deschidă calea, iar noi am început o nouă muncă de reamenajare. Alți bani, altă distracție. Am găsit un partener care ne-a oferit fonduri pentru o mie de tone de macadam și ne-am reapucat de lucru. Dar această poveste ne-a luat o lună și jumătate pe muncă și implicarea a zeci de voluntari. Dar a ieșit o bucată de cărare absolut superbă. Așa că în tot răul cumva este un bine.

Metaforic vorbind, eu simt că, atâta vreme cât putem ține deschisă această poartă de fier, proiectul are șanse de supraviețuire. Pentru mine personal acesta este un semn. Aici au intrat în rol așa-numiții „Părinți de drum”, oameni care au adoptat bucăți de traseu, care îl îngrijesc, îl verifică periodic și țin legătura cu noi. Vorbim despre sute de oameni dedicați, cărora le purtăm un respect aparte, fiindcă rolul lor în comunități este esențial.

Cărarea, copilul acesta fragil care tocmai a împlinit primul anișor de viață, are nevoie de părinți responsabili pentru a crește frumos. Copilul va avea identitatea lui, va fi unic. Dar are nevoie de timp și de educație. Are nevoie de oameni care să-l vegheze. Dacă drumeții nu vor bate cărarea, va ajunge un copil de pripas.

De ce spui mereu că Via este unică? De ce nu seamănă cu alte drumuri de lungă distanță?

Via Transilvanica, să ne înțelegem, nu va avea niciodată conotația spirituală a unui El Camino spaniol și nici anvergura unui Appalachian Trail, lung de 3.500 de kilometri. Noi am ținut neapărat să oferim o experiență completă călătorilor autohtoni și străini și de aceea calea trece prin locuri nebănuite, care nu sunt neapărat idilice, dar care îi dau unicitate. Trezesc mirare, ridică semne de întrebare. De exemplu, calea trece deliberat prin cartiere populate de etnie romă, iar noi ne întrebăm cum oare îi vom putea integra în timp pe oamenii de aici în proiectul nostru? Avem deja câteva idei.

La fel, trece prin Copșa Mică, această inimă rănită a României, localitate care a fost declarată cândva cel mai poluat oraș al Europei. Nu degeaba, cu cinism, cineva spunea că aici „se trăiește mai repede”. Având în minte exemplul Berlinului, unde spațiile industriale părăsite au avut parte de un rebranding de succes, fiind transformate în festivaluri, ateliere de artiști sau spații culturale, ne imaginăm ceva similar cândva și la Copșa Mică. De ce să nu îndrăznim? Prietenul nostru Ion Barbu îndrăznește deja să transforme defuncta Mină Petrila într-o poveste similară.

Peste tot pe unde trece calea noastră inspiră, naște idei interesante, iar pe noi ne păstrează entuziaști și creativi, de aceea eu sper să aibă parte de un viitor frumos.

Spune-mi ceva despre viitor, despre ce așteptări ai de la anul care va aduce a doua aniversare de la inaugurarea căii?

Tot ce înseamnă turism de o zi sau turism de petrecere în România reprezintă un dezastru care nu aduce bucurie nici gazdelor și nici turiștilor teleportați direct din mașină în fața grătarelor și berilor. Ei nu înțeleg nimic din spiritul unui loc. Există o căutare nebună după oaze de liniște unde miroase a fum de lemne pe uliță, cântă cocoșii dimineața și trebuie să faci slalom pe drum printre baligile de vacă lăsate de ciurda care tocmai s-a întors seara la pășune. Pe toate acestea calea noastră le oferă, trebuie doar să pornești la drum deschis la minte.

Doar că o dezvoltare organică, așa cum ne dorim noi, are nevoie de timp pentru a se valida. După cum arată statisticile noastre după primul an, eu cred că în 2-3 ani acolo unde există 10-15 locuri de cazare vor trebui 30-40. Interesul internațional e crescut, perspectivele sunt foarte optimiste. Nu ne grăbim prea tare să chemăm lumea întreagă pe traseu, de teamă că există zone care nu au deocamdată suficientă capacitate de absorbție și totul s-ar gripa.

Am călătorit o săptămână pe cărare cu cunoscutul arhitect Dorin Ștefan și am povestit despre ideea de a crea o serie de hosteluri moderne presărate pe Via Transilvanica. Poate o reinterpretare a unui castru roman, cine știe? Aceste spații ar putea revoluționa turismul activ al traseului nostru. E o idee mare, care trebuie rumegată bine. Dar așa ceva ar putea pune calea noastră în Top 10 trasee de lungă distanță din lume.

Doar pe la noi prin campus au trecut în acest an peste o mie de drumeți care au primit casă și masă. Iar Ghidul drumețului, acest instrument superb de inspirație și călăuzire, a fost descărcat în două luni de peste 30.000 de ori. Se știe, oricine descarcă un ghid de călătorie, mai devreme sau mai târziu, va porni la drum. Așa că așteptăm de la al doilea an de Via o seamă de surprize. Cea mai bună metodă de a ține drumul în viață este de a-l umbla, de a povesti celor din jur despre el și a-i îndemna și pe alții să încerce experiența.

Iată de ce responsabilitatea noastră privind mentenanța și siguranța este foarte mare. Avem în continuare emoții cu gestionarea unor situații implicând proprietari de câini de o anumită rasă cărora nu le pasă și nici nu pot fi trași la răspundere, fiindcă nu avem legislație. Nu câinii în sine sunt problema, ci oamenii. Mereu cu oamenii e cel mai greu.

Un gând final?

Visez ca, atunci când va fi publicat acest mic raport către națiune după primul an de la lansarea potecii noastre, să ne fi întors de la Pallazo del Cinema din Veneția nu doar cu premiul pentru patrimoniu acordat de juriul Europa Nostra, ci și cu marele premiu al publicului. Acest lucru ar însemna o recunoaștere a conștiinței colective că Via Transilvanica este vie, chiar există, se poate umbla pe ea și, mai ales, funcționează, așa cum am sperat cu toții mereu. Cale bună!

(n.a. Am ales să ilustrez acest material cu câteva citate selectate din Caietul Drumețului, din vara lui 2023. În fotografia copertei este Alin în seara decernării premiului de la Venezia. Copyright – Europa Nostra)

Share this