Primii 101 ani din viaţa domnului Tomaziu

Viorel Ilişoi

Redactor

Râpa Galbenă din Iași este o lucrare monumentală care îmbracă în beton un deal de lut, oprindu-l din alunecare; această victorie a omului asupra naturii face mândria Iașului de peste o sută de ani.

De dimineață, zorit de urgența unui interviu, urc grăbit treptele care leagă zona gării de Copou. Una, două, trei… le număr în gând, fără vreo intenție statistică, mai mult ca să-mi reglez respirația ‒ căci urcarea scării uriașe poate fi pentru oricine o adevărată probă atletică.

Până sus, pe platoul esplanadei, de unde Copoul își deschide primitor brațele de asfalt, am și pierdut șirul treptelor. Să tot fie o sută, îmi zic, privind în jos; greu le-am mai urcat!

Și, deodată, zicând asta, îmi vine în minte o imagine copleșitoare: un copil pleacă de la baza dealului, urcă pe brânci treaptă cu treaptă ‒ fiecare treaptă, un an ‒ și ajunge sus bătrân, o umbră de om, un pumn de pământ cu suflare, gata să rămână doar pământ.

La un asemenea om mă grăbesc, cu emoție. Îl cheamă Nicolae Tomaziu și tocmai a împlinit 101 ani.

Râpa Galbenă, într-o imagine de arhivă din 1924.

Adresa e ușor de găsit: un bloc din spatele casei lui Nicolae Gane ‒ scriitorul junimist bine-cunoscut, dar și de cinci ori primar al Iașului, tocmai cel care a construit magnifica esplanadă de la Râpa Galbenă.

Tot Nicolae. Și tot ca o coincidență, el murea în 1916, anul când se năștea Nicolae Tomaziu.

„Zile trăite” se cheamă o carte de-a lui Gane, citită mai demult; cotind la colțul străduței, ca să ajung la bloc, mă gândesc că ar fi un titlu potrivit pentru interviul cu Nicolae Tomaziu, venerabilul supraviețuitor al unui veac de istorie românească.

Născut cu doi ani înaintea României Mari, trecut prin două războaie mondiale, prin dictaturi, pe sub regi și președinți, decorat de statul român pentru eroism, apoi schingiuit de același stat în pușcărie, la Canal…

Zile trăite, zile povestite ‒ ar suna bine.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

PressOne Alege: România în șoc. Călin Georgescu vine de nicăieri și cucerește țara și Diaspora

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

Câte zile or fi într-o sută de ani? ‒ mă întreb. Și chiar mai mult: o sută unu ani. O vârstă care iese pur și simplu din calendar, trece în metaforă, în atemporal, la fel ca superbul titlu oriental „O mie și una de nopți”, despre care Borges spunea că este o sămânță a eternității. Ca „Totdeauna și încă o zi”.

Vârsta mă înfioară. E prima dată când voi întâlni un om de o sută de ani.

Timpul curge prin noi ca sângele, fără să-l simțim, și, oricât ne-am strădui să-l stăpânim cu tot felul de măsurători, mereu ne scapă. Dar când apare printre noi cineva încărcat de această vârstă cu rezonanță magică, o sută de ani…

Cu aceste gânduri, sun emoționat la interfon. Clicul sec al zăvorului electric mă readuce la realitate. Și mă întreb, urcând scările, dacă bătrânul n-o fi cumva prizonier în apartamentul de la etajul al doilea, într-un bloc fără lift: fiindcă la o sută de ani, plus unu, trebuie că fiecare treaptă e un munte.

„Da’ de unde!” ‒ mă va liniști curând domnul Cătălin Tomaziu, nepotul bătrânului. „Urcă și coboară singur, fără probleme. Iese zilnic la plimbare pe Copou!”

Nicolae Tomaziu şi Mihaela Tomaziu, soţia nepotului său. Foto: Viorel Ilişoi

Nicolae Tomaziu mă întâmpină în ușa camerei sale. E mic și slab, un omuleț pe care ușor l-ai putea ridica într-un deget; dar mâna mi-o strânge bărbătește, cu o forță neverosimilă, venită parcă din afara trupului, iar zâmbetul lui larg, senin, are ceva tineresc.

Abia îmi ajunge la piept. Barba albă strălucește în penumbra coridorului mic, îngustat de rafturi cu cărți.

‒ Mi se dă o atenție nemeritată de când am fost decorat de președintele țării la 100 de ani, spune bătrânul, luând-o sprinten înainte și oferindu-mi cu gesturi sigure un scaun. De parcă nu știu ce minuni aș fi făcut pe lumea asta. Dar eu n-am făcut nimic deosebit, doar am trăit până acum.

Modestia lui, deloc jucată, mă mai destinde un pic. Îl recunosc pe moldoveanul blajin și fără ifose din lumea arhaică a lui Ion Creangă ‒ văd „Amintiri din copilărie” printre cărțile împrăștiate pe masă ‒ și parcă-l aud zicând: „Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită…”

Şi chiar zice:

‒ Am fost și eu un om ca toți oamenii…

Dar tot mă uit la el vrăjit, ca la cineva de pe altă lume. Și poate că așa și este, căci vine dintr-o lume dispărută de mult, din care au mai rămas numai el și încă vreo doi singuratici ai istoriei, să-i numeri pe degete.

Gazda, doamna Mihaela Tomaziu, ne aduce cafele. Egal ‒ și mie, cafegiu de performanță, și bătrânului. Bunic? Străbunic poate?

‒ Nu, nu e bunicul nostru. Soțul meu îi este rudă îndepărtată, nepot de văr ar veni. Noi știam de existența dumnealui (așa vorbesc nepoții cu unchiul lor îndepărtat: cu «dumneavoastră», «dumnealui»), dar eu, cel puțin, nu-l văzusem niciodată.

Până anul trecut, când l-a decorat președintele și a apărut la televizor. Atunci am aflat că trăia retras la Mănăstirea Caraiman. Ne-am dus la dumnealui în vizită. L-am găsit într-o stare…

Vă dați seama: o sută de ani, bolnav, cu ochii infectați, că nici nu mai vedea deloc, neîngrijit… Ca la mănăstire! Și atunci ne-am hotărât să-l luăm la noi. A vrut să vină. S-a operat la ochi, transplant de cornee, acum vede să citească… Va rămâne la noi, e acasă de-acum…

Îl privește cu drag când vorbește despre dânsul. Bătrânul se uită când la unul, când la altul, încercând să ne citească pe buze. Face semn cu mâna că nu aude.

Nepoata se ridică și îi fixează în ureche aparatul auditiv. Apoi îl mângâie pe frunte cu multă căldură. Momentul acesta îmi topește inima. Nici nu știu ce să mai întreb.

Mă salvează dumnealui, strigând:

‒ Nu mai aud aproape deloc. Am băgate prostii din astea în amândouă urechile, dar nu prea ajută. Așa că vă rog să vorbiți mai tare și rar. Îi înțeleg foarte bine pe Iohannis și pe patriarh.

Am surzit de la bătăile primite de la securiști: îmi dădeau cu palmele peste urechi. Toată viața am avut probleme cu auzul, nu e ceva de acum, de la bătrânețe. Și ochii, tot de la bătăi mi s-au stricat. Și de la praful din carierele de piatră de la Canal.

Ajunsesem, când m-au găsit nepoții, să nu mai văd deloc. La anchete m-au bătut, iertați-mă, și peste testicule. Din cauza asta nu am putut avea copii. Pe urmă, de la cărat pietroaie la Canal, am făcut hernie inghinală. Acum, abdomenul meu e ținut de o plasă montată chirurgical pe dinăuntru.

Și nici dinții nu sunt ai mei, am în gură o placă. Auziți: cloncăne când vorbesc, parcă-s cocostârc. Precum vedeți, sunt susținut numai de proteze. Să mai spună cineva că nu sunt un om modern!

Fiindcă nu aude bine, vorbește tare. Asta îl obosește. De aceea stabilim să ne vedem două-trei ore pe zi, timp de trei zile.

De fiecare dată, în tot acest timp, va găsi o glumă cu care să îndulcească ororile povestite.

Gluma la el, îmi dau seama, e un fel de iertare. Vine din puterea lui, nu multor oameni dată, de a-și accepta propria ruină fără a-i urî pe cei care i-au provocat-o. De la înălțimea veacului trăit, trimite peste tot lumina împăcării. Așa a fost să fie. Așa i-a rânduit Dumnezeu viața.

Certificatul de naştere emis după ce România a devenit Republică Populară.

A fost să fie ca el să se nască în vreme de război, în 1916. Pe 28 februarie. În țară bântuia tifosul exantematic. Mama lui, Finareta, bolnavă de tifos, a murit a doua zi după ce l-a născut.

Tatăl său era preot în satul acela ‒ Păltiniș, din fostul județ Dorohoi ‒ și era, la rândul lui, fiul unui preot al cărui tată fusese tot preot.

Nicolae era al patrulea copil, după Clemansa, Gheorghe și Maria. Fiind cel mai mic și neavând cine să-l crească, a ajuns la bunicul său, preot în satul Grămești.

Tot Nicolae Tomaziu îl chema ‒ şi era și bunicul pictorului George Tomaziu, care s-a căsătorit cu o verișoară de-a lui George Enescu, a fost agent secret în timpul războiului, a trecut prin 13 ani de închisoare comunistă şi apoi s-a consacrat ca pictor important în Franța.

Bunicii: Aglaia şi Nicolae Tomaziu.

‒ Bunicul e acela de pe perete. Am purtat portretul lui ca pe o icoană ‒ spune bătrânul, arătând cu degetul spre tablou și ridicându-se puțin de pe scaun într-un gest reflex de respect. La el am crescut până am terminat clasele primare.

Trebuie să recunosc că școala nu prea mi-a plăcut. Aveam altele mai importante de făcut la vârsta aceea – așa mi se părea atunci.

Am rămas repetent în clasa a patra. Când m-am dus să dau examen la gimnaziu, la Lipcani, m-au trimis înapoi să mai învăț scrisul și cititul.

Până la urmă, a ajuns la o școală de ucenici din Noua Suliță, azi în Ucraina. Pe urmă, la o școală de arte și meserii din Satu Mare. Tăiase deja țara de-a latul.

A ieșit de acolo în 1936, la 20 de ani, cu „diplomă de maestru în tâmplărie”. Apoi s-a înscris la Școala Superioară Textilă. Era ca un fel de facultate, îi conferea dreptul de a face armata cu termen redus.

Diploma de la Şcoala de Arte şi Meserii din Satu Mare.

În 1938 a fost încorporat la Regimentul 4 Pionieri din Cernăuți. Când să se libereze, după un an, a început războiul: avea să rămână sub arme până în 1945.

Vocea i se sugrumă când povestește cum s-a retras regimentul lui din Cernăuți, cu rușii pe urme. Anul era 1940 şi, deasupra capetelor tuturor, se hotărâse că Bucovina trebuie cedată sovieticilor. Tancurile lor au ajuns în Cernăuți mai devreme decât era precizat în ultimatum.

‒ A fost o retragere rușinoasă. Am lăsat în Cernăuți depozite pline cu materiale pentru poduri, toate nou-nouțe, o avere! Am plecat în fugă, doar cu armamentul de mână. Ne era interzis să tragem.

Mergeam pe jos, amestecați – militari cu civili, prinși toți într-un șuvoi trist de oameni care-și părăseau țara. Când am ajuns la podul de peste Siret, rușii erau atât de aproape, încât oamenii au început să se calce în picioare, mulți au sărit în apă și s-au înecat…

Unii camarazi au aruncat armele ca să poată înota. Dacă ne prindeau, acolo rămâneam, cetățeni sovietici. În debandada aceea, când nimeni nu știa ce are de făcut, fiindcă nici comanda nu mai funcționa, ce era să facem?

Eu, un biet sergent TR, rămăsesem cel mai înalt în grad din compania a IV-a. Le-am spus soldaților să se ducă pe la casele lor și să aștepte acolo ordine. Am luat-o pe jos, peste dealuri, până acasă, în Păltiniș. Am stat până s-a anunțat în ziar ca regimentul nostru să se prezinte la Râmnicu Vâlcea, fiind alipit la Regimentul 2 Vânători.

A fost un an de zbucium pentru noi, cei din teritoriile ocupate. Vă dați seama cu ce bucurie am recucerit Bucovina în 1941! Atunci regimentul nostru s-a reîntregit la Cernăuți.

De acolo, pionierii bucovineni au luat-o înaintea armatei române, pe urmele Armatei Roșii. Treaba lor era să demineze câmpurile, podurile, clădirile, să asigure drumurile, să construiască poduri, încât grosul armatei să se poată deplasa rapid și în siguranță.

Până la Nistru au mers în viteză, fără rezistență din partea rușilor. Greul de acolo a început.

‒ Se tot spune că ar fi trebuit să ne oprim la Nistru, granița noastră naturală, dar asta ar fi fost o mare prostie din punct de vedere strategic. Nu făceam decât să-i dăm inamicului răgaz să se întărească și apoi să contraatace. Trebuie să te duci peste inamic, să-l slăbești, să-l obligi să se predea în condițiile tale.

Batalionul nostru din Regimentul 4 Pionieri din Cernăuţi a fost încadrat în Armata a II-a și a primit ordin să demineze orașul Odessa şi să amenajeze locuri de cazare. Sub oraș era o rețea uriașă de catacombe care făceau legătura între instituții, între punctele de comandă.

Rușii lăsaseră peste tot mine, bombe cu declanșare întârziată, tot felul de capcane mortale pe care noi trebuia să le demontăm, blocaseră căile de acces cu clădiri demolate, cu șine de cale ferată, chiar cu oameni morți. Vă dați seama că nu era o treabă ușoară.

Zi şi noapte, una după alta, se auzeau bombele cu declanșare întârziată. Te înnebuneau exploziile. Din grupa mea, prinsă într-un tunel subteran, când a explodat o bombă din aceea, doar eu am scăpat.

O întâlnire ca asta cu moartea, care seceră totul în jurul tău, iar pe tine te lasă nevătămat, e ceva ce poate să te întărească în credință sau să te înnebunească.

Eu sunt fiu de preot, nepot şi strănepot de preot. Credința m-a ajutat să trec și prin nebunia războiului, și prin iadul închisorilor comuniste, și să ajung, iată, la o sută unu ani, această frumoasă vârstă la care presa începe să se intereseze de mine.

A ajuns cu batalionul lui de geniști până aproape de Stalingrad. Din nou a simțit gustul amar al retragerii din fața inamicului. Flămânzi, înghețați, umiliți, soldații români se târau prin zăpadă spre granițele țării.

Nicolae Tomaziu își amintește cum niște camarazi de-ai săi, sleiți de puteri, încercau să se agațe, măcar pentru câțiva kilometri, de motorizatele germane. Iar nemții, atât de lăudații militari nemți, îi loveau cu bocancii și cu paturile armelor peste mâinile degerate. Era o goană animalică pentru supraviețuire.

În timp ce bătrânul povestește cum a ajuns în țară fără o zgârietură după campania din Est, ceasul din perete bate de două ori: dang! dang!

Acest sunet banal, repetat mecanic din oră în oră, capătă o încărcătură aparte în prezența omului din fața mea. El aude ceasul prin zdrențele timpanelor uscate și, pentru câteva secunde, până când dangătul se topește în aer, tace și stă nemișcat, cu fruntea ridicată, ca și cum ar da onorul.

Cine să știe mai bine decât el ce e aceea o bătaie de ceas? Abia când liniștea se reinstaurează complet în camera cu pereții ticsiți de cărți și tablouri vechi, bătrânul își reia povestirea:

‒ Am întors armele, frumos, românește, și de-acum aliații noștri ne erau inamici. I-am fugărit pe nemți până în Munții Tatra. Acolo, deja nu prea mai opuneau rezistență, că erau epuizați numeric și logistic, n-aveau nici spațiu de manevră…

Însă până acolo au căzut mulți dintre ai noștri. Nici în campania asta nu am fost rănit, deși umblam tot timpul cu mâna pe explozibili. O capsă pirotehnică, dacă nu o puneai la milimetru, putea să-ți explodeze în mână. Li s-a întâmplat multor camarazi de-ai mei, dar pe mine m-a păzit Dumnezeu.

Am stat șapte ani pe front, până în septembrie 1945, am fost și decorat, dar n-am avut nicio rană. Și știți unde m-am rănit? Când lucram la o fabrică de textile din Cisnădie, la o mașină de tors: mi-a prins degetul.

El n-a pățit nimic în război, dar fratele său Gheorghe, cu 5 ani mai mare, a murit. Era avocat în București; din familia de preoți se desprinsese și o linie de avocați; un unchi de-al său (tatăl pictorului George Tomaziu) fusese tocmai acel avocat care îi apărase, la Dorohoi, pe țăranii răsculați la 1907.

Pe Gheorghe Tomaziu l-a surprins un bombardament american în zona Gării de Nord. Când Nicolae era singurul care scăpa în explozia de la Odessa, Gheorghe era singurul care murea la București în acel unic bombardament al zilei. Singurul care nu se adăpostise la sunetul sirenei. Lovit de o singură schijă.

Sora lor mai mare, Clemansa, a primit efectele defunctului; a văzut atunci că portofelul pe care Gheorghe îl purta la piept era străpuns dintr-o parte în alta. Un tunel mic, de grosimea unui chibrit, prin care o moarte cât toată veșnicia îşi făcuse loc până în inima lui.

Țara pe care Nicolae o lăsase în urmă când plecase să lupte pentru ea, și al cărei pământ l-a sărutat la întoarcere – „Chiar așa am făcut: am îngenuncheat și am sărutat țărâna. Vă rog să nu uitați să scrieți asta!” –, era alta acum, la sfârșitul războiului.

Temeliile lumii se zguduiau sub călcătura tancurilor sovietice. Totul era în schimbare.

Nicolae Tomaziu, la vârsta de 30 de ani, după întoarcerea de pe front.

Întors de pe front, s-a angajat pe un post de funcţionar tehnic la Societatea Română „Industria Bumbacului” din Bucureşti. Postul îi permitea să-și continue în paralel studiile abandonate în 1938, când patria îl chemase sub arme.

Nicolae Tomaziu s-a aflat printre tinerii care în 1947 protestau împotriva noului regim. Nu le era teamă. Vorba poetului Ion Caraion, erau tineri, aveau de unde muri. Și mulți chiar au murit pentru crezul lor, iar alții au murit pe dinăuntru, în pușcării, rămânând schilozi sufletește pe viață.

Pe Tomaziu l-au înhățat în 1947, când România era încă regat. Stătea la Clemansa, sora lui mai mare, doctoriță în Curtea de Argeș.

‒ Era toamna, târziu ‒ își amintește bătrânul, în a doua zi de convorbiri. A venit șeful de post, m-a luat de acasă frumos, cu șareta, ca pe boieri.

L-au dus la Direcția Generală de Securitate a Poporului Pitești. L-au înghesuit cu bocancii, să încapă într-o cămăruță în care n-ar mai fi încăput niciun șoarece.

L-au bătut. Metodic, de sus până jos și de la cap la picioare, și pe-o parte, și pe alta. Cu bastonul de cauciuc la tălpi, cu ciomagul peste fluierele picioarelor, cu varga peste testicule, cu pumnii în ficat, cu palmele peste față, cu capul de perete.

Să spună cu cine a mai fost la demonstrații. Și, având origine nesănătoasă, adică fiu de preot, să spună cu ce elemente dușmănoase mai este în contact.

Povestea ajunge la cote de cruzime insuportabile. În scenariul meu de ziarist, care precede cu puțin povestea conlocutorului (o așteaptă la cotitură, cum se spune), urmează momentul de apogeu, când tânărul rupt în bătaie, mai mult mort decât viu, îi zvârle torționarului printre dinți, cu ultimele puteri, că mai bine moare decât să-și toarne tovarășii, ceea ce va face din el un erou.

În loc de asta, bătrânul îmi spune că n-a turnat pe nimeni, atunci, dar nu din eroism, ci fiindcă nu avea pe cine. Chiar nu cunoștea pe nimeni dintre cei alături de care protestase. Iar dacă ar fi știut pe cineva, nu poate spune acum ce-ar fi făcut atunci.

S-a rugat la Dumnezeu tot timpul, să-i dea putere să reziste, să rămână om. N-a declarat nimic. N-a vrut nici să semneze ce i-au pus anchetatorii în față. Dar ăsta nu era un motiv să nu fie condamnat.

A fost unul dintre cei 1000 de tineri pe care Vîșinski amenința că-i va împușca dacă Regele Mihai nu abdică. A fost încarcerat în decembrie 1947 și condamnat în 28 februarie 1948, chiar de ziua lui.

Era un frumos cadou pe care patria recunoscătoare i-l făcea veteranului care o slujise pe două fronturi aproape un sfert din viața lui de până atunci.

O anomalie juridică, de care nu s-a împiedicat nimeni, este că Nicolae Tomaziu a fost condamnat pentru o faptă comisă în 1947, în baza Legii 289/1948. A încălcat legea încă înainte de apariția ei.

Tribunalul Militar București l-a condamnat la 6 ani de temniță grea, pentru uneltire contra ordinii sociale.

Primele slujbe ale lui Tomaziu. Facsimil din cartea sa de muncă.

În timpul procesului a stat la închisoarea Văcărești. De acolo a fost mutat la Jilava, în Fortul 13. În celula subterană, igrasioasă, apă și sânge se scurgeau pe pereții de piatră: la etajul de deasupra se făceau anchete.

Drumul suferinței lui a trecut apoi pe la Aiud. Refuză să spună ceva despre grozăviile de acolo.

‒ S-au scris atâtea cărți despre asta! Ce-aș mai putea spune eu, cu bietele mele cuvinte?

„Bietele cuvinte” îi ies cu greu din gură, parcă ar rupe bucăți din carne la ieșire. Se căznește să le rostească. Când nu poate, scoate un gâjâit prelung, ca răsuflarea finală a cailor la tăiere.

Dacă numai amintirea și rostirea aduc atâta suferință, după zeci de ani, e imposibil să-ți imaginezi cum va fi rezonat atunci durerea în acest trup firav.

A intrat în puşcărie de 63 de kilograme și a ieșit de 39. Îl sufla vântul. Din cauza bătăilor și înfometării, metabolismul i s-a dereglat definitiv. N-a mai putut trece niciodată de 50 de kilograme. Nu se mai prindea nimic de el. Acum are 41.

După Aiud, au urmat anii de tortură la Canal.

L-au pus pe el, bicisnicul, să care piatră cu roaba. Și pentru că nu putea să-și facă norma, îi tăiau din rația de mâncare. Și-l băteau. Bătăile îl doborau la pământ. Și pentru că se îmbolnăvea, iar îl băteau. Și nu-i dădeau medicamente.

Un doctor dintre deținuți, Brândușoiu, l-a operat de flegmon cu lama de ras și i-a drenat puroiul cu un fitil din ață scoasă de la saltea. Și pentru că s-a făcut bine, gardienii iar l-au bătut. Și iar l-au înfometat.

L-au trimis la muncă într-un picior ‒ celălalt era aproape cangrenat. Stând numai în piciorul zdravăn și încărcând roabe cu piatră, şi l-a nenorocit și pe acela.

L-au bătut pentru că nu mai putea merge. Apoi l-au bătut pentru că s-a lăsat dus pe brațe, până la baracă, de alți deținuți. Care și ei au fost bătuți pentru asta.

Niște români de-ai noștri erau cei care îi băteau sălbatic pe ceilalți români de-ai noștri, români de-ai lor. Dar Nicolae Tomaziu a trecut și peste asta.

E, poate, ultimul supraviețuitor al Canalului, acea fabrică de absolut în materie de răutate. Ultimul din circa o sută de mii de oameni care și-au lăsat acolo tinerețea şi sănătatea, unii credința ori sufletul, alții chiar viața.

Biletul de liberare din penitenciar, din 1954.

‒ Stau azi şi mă întreb: cum oare eu, cel de azi, am fost cel de-atunci? Și cum de-am răzbit prin atâtea? Mă gândesc că numai cu sprijinul Celui de Sus am ajuns până la această vârstă pentru a-mi recupera anii pierduţi pe front și în detenție.

Ieșind din pușcărie în ianuarie 1954, statul nu i-a mai recunoscut nici anii lucrați înainte de condamnare, nici studiile, nici anii de luptă pentru reîntregirea țării, pe frontul de Est.

Consiliul Național al Veteranilor i-a eliberat un brevet de veteran al războiului antifascist, dar nu și al războiului antisovietic.

A rămas cu patru ani de studii la Școala Superioară de Textile, făcuți din bucăți, în momentele de acalmie ale istoriei, dar fără lucrarea de stat, ce i-ar fi putut aduce titlul de inginer.

De la Canal, s-a pripășit iar la sora lui, doctorița din Curtea de Argeș. Cu greu și-a găsit de lucru la o făbricuță de textile din Cisnădie, unde un fost coleg de facultate, care avea origine socială sănătoasă, prinsese un post bunicel.

La insistențele acelui coleg, comitetul de partid al fabricii și-a dat acordul ca elementul dușmănos Tomaziu, cu studii echivalente cu ale unui inginer, să fie angajat ca muncitor necalificat. Și anume la cărat cu spatele baloți de bumbac ud, scos din cuvele de vopsire.

S-au gândit tovarășii că ar fi o armonie perfectă între cele 40 de kilograme ale dușmanului și cele 40 de kilograme ale unui balot.

N-a stat mult acolo. Era tot un fel de Canal. A mai lucrat ca pedagog la un liceu din Bușteni, profesor suplinitor în satul natal…

Acasă a cunoscut-o pe Aurica Paraschiva, și ea dușmancă a poporului, fiică de chiabur, absolventă de Arte Frumoase la Iași. S-au căsătorit în 1957. El avea 41 de ani, ea 36.

‒ Copii n-am avut, v-am spus de ce…

Și-a găsit de lucru la țesătoria din Codlea, judeţul Braşov. La munca de jos, că fusese deținut politic. Mai sus de nivelul de tehnician n-a urcat. Securitatea era cu ochii pe el și, de fiecare dată când se întâmpla ceva, era primul luat la întrebări.

‒ Odată, cineva a furat steagul partidului de la intrarea în întreprindere… M-au luat la anchetă. Altă dată a explodat un cazan de la centrala termică. Eu fiind de serviciu pe secție, m-au și săltat. Pușcăria se deschidea iar în fața mea.

Norocul meu a fost că fochistul a recunoscut că, deși eu îl controlasem din oră în oră, așa cum cerea fișa postului, el a adormit între două controale, iar cazanul a explodat din vina lui.

A stat cuminte, cu capul la cutie, cum se spune, toată viață. Ca un șoarece pândit permanent de o ceată de motani. Închisoarea nu se terminase în ziua când a ieșit de la Canal mai mult mort decât viu, ci a continuat și în libertate, în fiecare zi din lunga și încercata lui viață. A trebuit să îndure asta.

S-a pensionat în 1976. Își făcuseră, el și soția, o casă frumușică în Codlea. Aveau și grădină mare, de jumătate de hectar. Lucrau grădina, ea picta, el citea, mergeau pe la mănăstiri să se roage…

Așa i-a prins bătrânețea cea grea. Aurica Paraschiva a murit în 2001, la 81 de ani. Rămas singur pe lume la 85 de ani, Nicolae Tomaziu și-a vândut casa din Codlea. La un sfert din valoarea ei.

‒ Cu clauză de uzufruct viager, precizează el repede, adică să rămân în locuință pe toată durata vieții. Dar după câțiva ani, cumpărătoarea, o femeie tânără din Codlea, care locuia în Austria, a adus-o și pe maică-sa în casă.

Încet-încet m-au împins afară din casa construită de mine, în care aveam dreptul să locuiesc până la moarte. M-am mutat cu chirie în altă parte, numai ca să scap de ele. 

Au fost ani când, pentru că trecuse de 90 de ani, nimeni nu se mai interesa de el. Era încă în putere, dar se întreba ce va face dacă, Doamne-ferește, s-ar întâmpla să se îmbolnăvească, să zacă la pat…

Era singur în mijlocul atâtor oameni care îl priveau fără să-l vadă. În 2014, la 98 de ani, s-a retras la Mănăstirea Caraiman din Bușteni, ctitorită de prietenul și duhovnicul său, protosinghelul Gherontie Puiu.

A donat mănăstirii tot ce-i mai rămăsese la CEC, câteva zeci de mii de lei. Nu era călugăr, ci stătea într-o chilie, ca un turist care-și plătește camera și masa. Citea mult și, cu ultimele rămășițe de vedere, își scria memoriile.

Doar o dungă de lumină mai răzbătea prin deschizătura subțire dintre pleoapele umflate monstruos. Părea că din găvane îi creşteau doi pumni de carne moale. Aștepta să moară acolo, asemenea tatălui său, care se stinsese la 93 de ani într-un cămin pentru preoți de la Mănăstirea Viforâta.

Nicolae Tomaziu nu era călugăr, dar vizitatorii Mănăstirii Caraiman îl căutau ca pe un duhovnic adevărat. Înțelepciunea lui era bună și dacă nu era uns cu mir și nu purta paraman.

Septembrie 2016. Preşedintele Iohannis îl decorează pe Nicolae Tomaziu cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, „în semn de apreciere deosebită a înaltei ţinute morale”. Foto: presidency.ro

Din acest anonimat a ieșit în 2016, când a împlinit 100 de ani. Cifra magică! Era cel mai bătrân supraviețuitor al Gulagului românesc.

Asociația Foștilor Deținuți Politici ‒ Filiala Brașov i-a organizat o aniversare frumoasă, unde el, încă sprinten și cu mintea întreagă, a fost îndrăgit pe loc de toți invitații și de toți cei care au văzut știrea la televiziunea locală.

Președintele Iohannis l-a decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

‒ L-am văzut atunci pe unchiul la televizor și, cum v-am spus, l-am adus acasă. De-acum va rămâne printre noi, spune și nepotul Cătălin Tomaziu, în ultima zi dintre cele trei în care am avut bucuria să stau alături de Nicolae Tomaziu.

Plecând la muncă, dimineața, nepotul mă lasă singur cu unchiul. De data asta stăm mai mult. Vorbim despre cărțile pe care le citește ‒ istorie, istorie literară, filosofie, poezie. Citește cu o lupă mare, care scoate minunile din cărțile scrise mărunt și i le preface pe potriva lui.

Îi dau și eu o carte de-a mea, despre un scriitor uitat din Iași, Mihai Codreanu. Cu nerăbdarea unui copil care primește un cadou, o deschide și începe să plimbe lupa peste pagini. Spune că e necesar să citească zilnic pentru a-și menține sănătatea minții.

Nicolae Tomaziu ştie „Luceafărul” pe de rost, și multe alte poezii în care găsește o plăcere mereu proaspătă. Iar pentru sănătatea trupului se plimbă zilnic prin oraș.

Are o vecinătate frumoasă acolo. Pe o rază de 200 de metri, are Muzeul Literaturii, casa lui Nicolae Gane, casa profesorului Petre Andrei, ucis de legionari când el, supraviețuitorul veacului, avea doar 25 de ani, casa în care s-a născut savantul Emil Racoviță și școala veche în care a învățat alt savant român, George Emil Palade.

‒ Un teritoriu încărcat de energii bune, spune el.

La plecare, mă abțin cu greu să nu-l îmbrățișez pe acest bărbat plăpând care a învins timpul. Ne despărțim scurt, bărbătește, cu promisiunea să ne revedem la următoarea mea vizită în Iași. Mă asigură că el, ca și Iașul, va fi tot acolo!

În drum spre autogară, câteva ore mai târziu, îmi sună telefonul.

‒ Alo, domnule ziarist, mai sunteți în Iași? Ce bine! Eu sunt administratorul Muzeului Literaturii. A venit aici un domn și v-a lăsat agenda cu notițe. A zis că ați uitat-o pe masă, din grabă. Știa că ați scris o carte despre muzeul nostru și s-a gândit că vă cunoaștem, așa că a adus agenda aici.

‒ Dumnezeule! Întorc chiar acum taxiul și vin să iau agenda. Aș fi mort fără ea. Trebuie să-l sun pe domnul Cătălin Tomaziu și să-i mulțumesc.

‒ Nu Cătălin. Altfel a zis că-l cheamă… Un domn foarte în vârstă și foarte elegant. Nicolae Tomaziu.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€