Povestea Lăcrămioarei Perijoc, pugilista care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din 2024: „În box am învățat că a fi om este mai important decât să câștigi o medalie”

Ana Tepșanu

Oamenii faini

01/08/2023

Are 29 de ani, a fost vicecampioană mondială în 2022, iar în iunie a obținut calificarea la Jocurile Olimpice de anul viitor, în urma participării la Jocurile Europene Cracovia Malopolska, la categoria de 54 de kilograme. A venit acasă cu medalia de argint, după ce a învins-o în semifinale pe turcoaica Hatice Akbas și a pierdut în finală în fața bulgăroaicei Stanimira Petrova.

„Să ştiţi că am plecat de jos şi am ajuns sus. În afară de box n-am nimic. Îmi doresc un singur lucru, să-l văd pe Maestru (n.r. – antrenorul Adrian Lăcătuş) zâmbind. Le mulţumesc oamenilor care cred în noi şi pentru aceste momente merită să trăieşti. Mă voi bate pentru aur cu toată fiinţa mea”, a declarat Lăcrămioara când a revenit în România din Polonia. 

Ambiția de care a dat dovadă de-a lungul anilor și dorința de a învăța și de a se autoperfecționa constant au dat roade, iar acum spune că „medalia olimpică nu i se pare un vis imposibil.” 

Am stat de vorbă cu pugilista despre parcursul ei până la titlul prezent, dar și despre lecțiile pe care le-a învățat odată cu boxul.

La 14 ani a devenit responsabilă „de tot ceea ce făcea”

Născută în comuna Zamostea din județul Suceava, într-o familie cu încă șapte frați, Lăcrămioara a crescut învățând de la familia ei că nimic nu vine în viață fără muncă. 

„Am doi părinți care, în ciuda faptului că nu au avut meserii care să le ofere un salariu sigur, au făcut eforturi să ne crească pe toți împreună, așa cum au putut. Mama a fost mereu casnică, de fapt, mai muncea cu ziua prin sat, iar tata lucra în construcții, un domeniu care nu era prea sigur, pentru că nu era angajat, iar asta-l făcea uneori să rămână fără loc de muncă și, la fel ca mama, mai mergea și el la muncă cu ziua”, povestește sportiva. 

Părinții aveau pământ și animale și trebuiau să se ocupe de toate; de multe ori aveau nevoie de ajutorul copiilor. Însă sportul a existat dintotdeauna în viața Lăcrămioarei: întâi ca joc, înainte de a deveni meserie.

„În ciuda lipsurilor, pot spune că am fost un copil fericit, deoarece am avut libertatea de a mă juca și de a face ceea ce-mi plăcea atunci, să joc fotbal. Îmi place să spun că m-am născut cu mingea la picior, pentru că toată copilăria am jucat fotbal și îmi plăcea maxim”, spune Lăcrămioara.

Copilăria ei s-a terminat repede, însă: la vârsta de 14 ani a plecat din satul natal la Suceava, pentru a-și continua școala. Își amintește că s-a maturizat rapid atunci: „De atunci am devenit responsabilă pentru tot ceea ce făceam, pentru că știam că dacă pățesc ceva nu prea aveam cum să le cer ajutor părinților, deoarece îi aveau pe frații mei de crescut și era destul de greu”.

Inițial și-a dorit să urmeze un liceu sportiv, dar în cele din urmă a făcut Colegiul Național de Informatică „Spiru Haret” și nu regretă deloc alegerea: „Acum îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că nu am reușit să intru la sportiv, deoarece am învățat foarte multe la liceul de informatică.”

Primii doi ani departe de casă au fost grei. Apoi a învățat să se descurce și să fie independentă. În vacanțele de vară venea înapoi în sat și muncea pentru a strânge bani de școală. Părinții n-o puteau ajuta prea mult, dar asta n-a făcut decât să-i dea și mai multă forță.

„Sunt recunoscătoare pentru că-i am pe părinții mei și pentru că am reușit să-i fac mândri de realizările mele”, spune Lăcrămioara.

Maturizarea timpurie și plecarea au cerut însă alte sacrificii: relațiile se păstrează greu la distanță. 

„Nu-i sun pe ai mei oricând întâmpin un obstacol sau să le cer anumite sfaturi, dar vorbesc cu ei și le sunt alături cât pot eu de mult. Cu frații sunt apropiată de unii, iar cu alții vorbesc mai rar, pentru că toți avem propriile vieți, unii sunt căsătoriți și au copii, iar alții sunt plecați în străinătate”, mai spune pugilista, nu fără a menționa că este foarte atașată de două dintre surorile sale, Sânziana și Ancuța.

Boxul și dragostea la prima vedere: „Am simțit că este exact ceea ce căutam și îmi doream”

În clasa a unsprezecea, profesorul de sport Doru Iftime, care era și antrenor de box, a smuls-o pe Lăcrămioara de pe terenul de fotbal și a început să o încurajeze să meargă la antrenamentele de box, unde energia debordantă pe care viitoarea pugilistă o arăta putea s-o propulseze rapid.

„Boxul a apărut pur și simplu în viața mea atunci când aveam cea mai mare nevoie. Când am intrat prima oară în sală, am simțit că este fix ceea ce căutam și îmi doream. Am fost dintotdeauna o fire ambițioasă, competitivă și cu o dorință enormă de a face sport de performanță, iar boxul este mediul în care m-am regăsit. Sunt foarte recunoscătoare că am întâlnit sportul ăsta atunci când a trebuit”, povestește ea acum.

Doru Iftime, cu care s-a antrenat între 2010 și 2012, este și cel care a încurajat-o să-și urmeze visul și a încercat să facă rost de bani pentru participarea ei la Campionatul European, deși nu avea susținere din partea nimănui.

Apoi a murit în fața ei, când Lăcrămioara avea 18 ani, în timpul unei sesiuni de palmare. Avea probleme cu inima. Asta n-a făcut pierderea mai puțin dureroasă. 

„Am suferit un șoc atunci”, își amintește ea. 

O lună de zile de insomnii și durerea de a-și fi pierdut primul antrenor și primul om care crezuse în ea și în viitorul ei ca pugilistă aproape i-au încheiat drumul. Vorbea singură pe stradă, povestește acum. I-a venit greu să-și revină. Înscrisă la Școala Postliceală pentru asistent generalist, a renunțat după primul trimestru, din cauza tragediei. 

Doar gândul că vrea să facă box în continuare a ținut-o pe linia de plutire. 

„Am venit la București, la clubul CSA Steaua, unde antrenorul Adrian Lăcătuș mi-a promis să îmi va oferi susținerea lui și că mă va ajuta să-mi îndeplinesc visele”, povestește Lăcrămioara. 

Între timp, a mers mai departe. A absolvit și școala de antrenori și este studentă în anul III la Facultatea de Sport din Capitală.

„Antrenorii mei sunt părinți pentru mine”

Lăcrămioara este antrenată de Adrian Lăcătuș, căsătorit cu Mihaela Lăcătuș, singura campioană mondială din România la box feminin. Pentru Lăcrămioara, sunt ca niște părinți: patru ani de zile a locuit la ei în casă și nu i-a lipsit nimic, cât timp federația a avut probleme financiare. 

„Mi-au asigurat tot ce aveam nevoie, atât mie, cât și prietenei mele, Claudia Nechita. Ei sunt cei care au crezut în mine, atunci când nici eu nu mai credeam. Au știut să-mi alimenteze visul și să mă facă să cred în mine până voi reuși”, spune ea. 

După ce s-a calificat la Paris 2024, a spus că-și dorește să-l vadă pe antrenorul ei zâmbind mai des. 

„Am trecut prin multe momente împreună, unele mai bune, altele mai puțin bune și mereu l-au văzut cât de mult se zbate pentru boxul feminin și cât de afectat a fost atunci când nu reușeam să ne atingem obiectivele. Acum, după ce am reușit calificarea la Olimpiadă, i-am cerut să zâmbească mai des. Mă bucură enorm că datorită performanțelor mele am contribuit și eu la zâmbetul lui.”

„În box am învățat că a fi puternic nu înseamnă să ai doar forță”

Din 2013, Lăcrămioara activează la Steaua, iar prima medalie la nivel internațional, în cadrul unei competiții importante, a luat-o în 2019, în cadrul Campionatelor Europene de la Madrid. 

Victoria a fost precedată de muncă, răbdare și, mai ales, lecții dure. Lăcrămioara nu regretă nimic:

„Până în punctul ăsta am avut foarte multe eșecuri, chiar dacă am mai câștigat medalii la turnee internaționale, la campionate mondiale sau europene. Nu reușeam însă să mă clasez mai sus de locul 5. Am avut și două operații la genunchi și mici accidentări, dar toate sunt fundația pe care m-am construit din 2019 și până în prezent, ani în care am făcut performanțe minunate.”

Prin box, Lăcrămioara a învățat să se cunoască mai bine și să lucreze cu propriile convingeri moștenite din familie, dar și cu părerile altora, cu felul în care te privesc alți oameni. „Dacă nu știi să gestionezi aceste două lucruri, nu poți spune că-ți trăiești propria viață”, spune ea. 

Crede, de asemenea, că fără box nu ar fi reușit să-și depășească limitările, printr-o metodă aproape magică: a constatat că toate erau doar credințe din mintea ei.

„Faptul că mergeam din eșec în eșec, de la o competiție la alta, în ciuda faptului că mă antrenam enorm și făceam tot ceea ce mi se cerea, m-a făcut să-mi pun întrebări. Ce îmi lipsește? De ce nu reușesc? Care este diferența dintre mine și o persoană care reușește, chiar dacă acea persoană nu se pregătește la fel de mult ca mine? 

În box am învățat că durerile fizice pot fi depășite mult mai ușor când ai un scop bine stabilit. 

În box am învățat că a fi om este mai important decât a câștiga o medalie”.

Acum, Lăcrămioara se antrenează de două ori pe zi, în afară de sâmbătă, când are un singur antrenament și de duminică, când are liber. Antrenamentele durează între o oră și două ore și jumătate, în funcție de perioada de pregătire. 

Primul antrenament îl are de la opt dimineața: cel de pregătire fizică, forță și coordonare. De la cinci după-amiaza face pregătire specifică pe box.

„Recomand și altor fete să facă box, dar mai ales sport”

În 2023, într-o lume care pare, uneori, că a depășit prejudecățile de gen, Lăcrămioara spune că încă întâlnește momente în care se simte privită ciudat pentru că este fată și face box. 

Însă ea știe că nu e doar despre bătaie. Și, mai ales, știe că nu e doar pentru băieți. „Cred că în viitor voi reuși să schimb aceste mentalități prin performanțele mele și prin ceea ce sunt și devin ca om”, spune ea. 

Nu e deranjată de comentariile celor din jur. Fiecare crede ce vrea. Dar le recomandă fetelor să facă box - sau orice alt sport, pentru că a simțit pe propria piele beneficiile mișcării. 

„Cele care vor să-și dezvolte autocontrolul, să-și crească încrederea în ele, să se disciplineze, să-și formeze o mentalitate puternică, un corp tonifiat și să se autodepășească, le recomand boxul.

Boxul este un sport excelent, unde nu te lupți doar cu sacul, cu un adversar imaginar sau un partener, ci te lupți cu propriile gânduri, emoții, sentimente, convingeri și chiar judecăți acele celor din jur. Nu trebuie să facă toată fetele box de performanță, dar pot face pentru ele, pentru a se simți stăpâne pe propria viață”, spune sportiva.

„Totul este minunat și va fi și mai frumos pe viitor”

Lăcrămioara Perijoc spune că Jocurile Europene au însemnat cea mai frumoasă competiție pentru ea. Acolo a trăit cele mai intense emoții, iar apoi, odată cu obținerea calificării la Olimpiadă, a simțit o bucurie greu de descris în cuvinte. Este exact ceea ce și-a propus și ceea ce și-a dorit și chiar dacă știe că acum și presiunea și cerințele vor fi altele de la ea, crede în visul ei, în oamenii pe care-i are alături și în Dumnezeu. 

„Medalia olimpică nu mi se mai pare un vis imposibil de atins, de aceea merg încrezătoare pe acest drum, ghidată de ceea ce simt și încrezătoare că lucrurile vor fi așa cum Dumnezeu le vrea pentru mine și cei din jurul meu.

Simt recunoștință pentru tot ceea ce am trăit, pentru tot ceea ce am și pentru tot ceea ce sunt. Cred că lucrurile merg spre mai bine, mai ales dacă ținem cont de unde vin, unde mă aflu și unde mă îndrept. Pot spune că totul este minunat și va fi și mai frumos pe viitor”, încheie ea.