Povestea cavalerului Ion Barbu: Am "Steaua României" și n-o am!

Planeta pitică Petrila gravitează în jurul lui Ion Barbu. Cu o încăpățânare de nezdruncinat, caricaturistul de 62 de ani mișcă lucrurile în acest orășel unde, la fel ca în prea multe alte locuri din România, nu se întâmplă nimic.

Casa lui e și casa oricărui om bun care-i trece pragul. Asta când nu devine depozit de obiecte care așteaptă să fie expuse.

La intrare e un avertisment: No stupid people beyond this point (Proștii n-au ce căuta mai departe). Și o bulă pentru cei care mai aveau dubii că n-au ajuns la destinație: Casa domnului Ion Barbu.

Alături, un gard din scânduri pe care scrie I love Kierkegaard, dar și două garaje pictate cu dedicație pentru Beatles și Joan Miro.

Ion Barbu a transcris o poveste de I.D. Sârbu pe unul dintre zidurile casei sale. Foto: Raul Ștef

Întâlnirea noastră are loc în muzeul pe care artistul l-a dedicat mamei sale, Virginia Barbu – Muzeul Mamei, aflat în fostul cartier al Evidențiaților din Petrila. După intrare, pe peretele din dreapta, sunt expuse fotografiile a cinci generații din familia Barbu.

Facem un tur în plină memorie afectivă. O fotografie făcută perdea, din 1928, la un Paști în stațiunea Techirghiol, îl înfățișează pe tatăl lui Ion Barbu, alături de bunicul său, care a fost șeful poterei ce l-a capturat pe Terente.

Ajungem în camera copiilor, pe care doamna Jeni, cum i se spunea Virginiei Barbu, a făcut-o toată în roz, pentru „a suplini prin vopsea ceea ce ne lipsea”.

Pătuțul copiilor, niște păpuși închise în niște borcane – „metodă de conservare a copilăriei”, calculatorul tatălui, care a fost contabil, primele sticle de Pepsi, echipamentul cu care mergeau părinții pe munte și alte obiecte ce amintesc de o lume magică.

Intrarea în Muzeul Mamei din Petrila

Ne-am așezat pentru o oră de discuții. Cum e amenințată caricatura în mandatul lui Iohannis, de ce l-a trimis Nina pe Ion Iliescu să cumpere o carte semnată de Ion Barbu, întâlnirea artistului cu I.D. Sârbu, cum a primit Ordinul „Steaua României” fără să-l primească de fapt, ororile Mineriadei și multe alte subiecte trecute prin filtrul „râsului petrilean”.

Tanti E. nu a fost bunica mea

Aceasta este povestea unei bunici de împrumut, așa cum am avut mulți dintre noi, generația copiilor crescuți în anii ‘90 cu cheia la gât.

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

*

– Sunteți singur pe planeta Petrila?

– Din păcate, sunt cam singur, și pe banii mei. Sunt președintele unei societăți culturale, Condiția Română. Cred că este cea mai săracă dintre toate, trăiește doar din banii mei. Câștigurile mele s-au diminuat mult în ultimul timp, murind presa.

Din pensia mea, din alte colaborări, nesprijiniți absolut deloc de autoritatea locală. Mai nou, nici măcar nu ni se mai răspunde la solicitările care vizează finanțare pentru proiectele noastre. Măcar să spună – Mergeți, bă, în aia mea…

– Primarul Ilie Păducel nu iubește cultura? Conduce orașul de vreo trei mandate…

– E un primar de dinainte de ’89, același care la revoluție a fost alungat din primărie cu șuturi în fund. S-a ascuns prin cotețe, pe acolo, iar acum a revenit. Ba chiar am auzit că la anul intenționează să candideze din nou. E blestemul Petrilei, așa cred.

E un tip de o prostie fenomenală, care violează limba română din toate pozițiile, care nu știe nicio limbă străină, iar în birou are tablouri cu cerbi, fără să aibă măcar un computer.

– Cum vă păstrați entuziasmul în aceste condiții?

– Îmi place să fac lucruri, să le duc la bun sfârșit. Poate e defectul meu, dar când îmi vine o idee, gata, o și pun în practică. Cred că și Petrila asta este un laborator foarte bun de experimentat.

Cu toate greutățile financiare, e foarte excitant din punct de vedere artistic să vezi ciocnirea asta dintre civilizație și lipsa de civilizație. Probabil că în Cluj, de exemplu, ar fi altfel.

Chestia asta, pe de o parte, te bucură, pe de altă parte te obosește foarte tare. Adică îți asumi de la bun început statutul ăsta de paria, știi că nu ești iubit absolut deloc pentru ceea ce faci și n-ai parte de nicio apreciere. Îți duci crucea.

– De ce ați rămas în Petrila? Nu v-a atras Bucureștiul?

– Petrila are următoarele avantaje. Unu la mână, viața e mai ieftină decât în București sau în Cluj. Doi la mână, Petrila e locul în care nu se întâmplă absolut nimic dacă nu vrei tu să se întâmple. Și atunci, pentru mine e o chestie formidabilă faptul că am foarte mult timp pe care-l umplu muncind de dimineață până seara.

Îmi place munca, nu mă obosește… Am mai părăsit Petrila, am fost și-n București. Practic, n-am fost, pentru că am făcut naveta timp de vreo 20 de ani. Plecam în fiecare săptămână la București, stăteam maximum 3 zile și mă întorceam. Nu-mi place Bucureștiul.

– Puteți dezvolta?

– Nu-mi place lumea de acolo și oamenii de acolo, pentru că nu sunt de cuvânt. Te întâlnești cu ei la bere, faci din cuțâte și pahare – planuri, dar, după ce te ridici de la masă, se șterge totul. Eu sunt construit altfel: dacă tot am discutat, păi îmi duc ideea până la capăt. Un vis utopic și transilvan, asta zicea I.D. Sârbu despre ardelenii ăștia care vor să ducă un lucru până la capăt.

Bucătăria în care gătea mama lui Ion Barbu. Pe fundul oalelor sunt imprimate rețetele ei preferate

– În ce împrejurări l-ați cunoscut pe I.D. Sârbu?

– Eu l-am cunoscut o singură dată în viață. Se întâmpla în 1988. Era ultima lui călătorie în Petrila, el fiind la Craiova. Un an mai târziu s-a stins. A făcut drumul de la Petroșani la Petrila pe jos, e vorba de vreo 4 kilometri.

A venit împreună cu fratele meu și a trecut pe la școala unde făceam un experiment foarte frumos cu cercul de desen. A și ieșit o carte la Humanitas Educațional pe subiectul ăsta, Cercul artiștilor dispăruți.

Făceam o istorie a literaturii române cu copiii care desenau scriitorii, îi pictau. A ieșit o expoziție senzațional de frumoasă, iar Sârbu, adus de fratele meu, a trecut s-o vadă.

A fost o dragoste la prima vedere. L-am dus acasă, am stat de vorbă până târziu, iar a doua zi l-am condus la autobuz, la Petroșani. Se pare că am fost ultimul om din Petrila cu care a dat mâna.

Și, ca o chestie poetică, mi-am zis că probabil în mâna aia pe care mi-a întins-o era o ștafetă pe care mi-a dat-o s-o duc mai departe. Și o duc, fir-ar să fie!

(E întrerupt de un telefon, o solicitare pentru un alt interviu. „Ce chestie, trebuie să moară mina ca să dau și eu atâtea interviuri!”)

– Ce fel de om era I.D. Sârbu? În „Scrisori către bunul Dumnezeu” sunt niște pagini minunate. Măcinat de boală, omul stătea cu demnitate în fața morții. Niciun rând de lamentare…

– L-am cunoscut, practic, o după-amiază. El se caracteriza foarte bine, în raport cu părinții lui, pe care, culmea, i-am cunoscut mult mai bine. Zicea despre tatăl lui că i-a dat șira spinării și asta, într-adevăr, se vede în întreaga sa operă. N-a făcut niciun compromis, toată viața. Bine zicea Monica Lovinescu că este cel mai moral dintre scriitorii români.

De la mama lui spunea că a moștenit darul povestirii. Într-adevăr, când se punea pe povestit stăteai cu gura căscată. N-am mai văzut, de la domnia sa încoace, un asemenea talent.

Și, într-adevăr, mama lui era celebră în toată Petrila. Se mergea în priveghi și începeau poveștile. Erau adevărate spectacole în Petrila. Într-un oraș în care, evident, lipseau instituțiile de cultură, era dezvoltată mai mult dimensiunea casnică a culturii. Mama lui Sârbu era fascinantă, o istorie vie a Petrilei.

– Râsul acela din „Adio, Europa!”, în fața unui afiș pe care în loc de Karl Marx scrie Karl May, râsul care demască, reacția bunului-simț, hohotul ăsta sănătos ne salvează în cele din urmă?

– E o chestie bine punctată, da. Cred că asta e și salvarea Petrilei. E o sintagmă foarte dragă mie: acel râs petrilean. Și ce sănătos era acel râs! Petrila de pe vremuri era o Petrilă plină de râs. Râsul acesta poate salva situația.

Ceea ce am propus eu legat de salvarea minei Petrila a fost tocmai acest lucru, de salvare a clădirilor și de transformare a lor în altfel de instituții. Un muzeu al mineriadelor, de exemplu.

Există anatema asta pusă pe Valea Jiului. Cum poți ieși din ea? Poate că numai așa cum zicea Marx: te desparți de trecut râzând.

Și atunci, dacă ai o altă privire asupra mineriadelor, dacă încerci să lași încrâncenarea la o parte și să-ți asumi autoironia – dar asta e o chestie greu de realizat -, eu cred că ai o șansă.

Mai departe: dacă ai făcut un muzeu al mineriadelor, atunci fă și un soi de turism negru. Se poate face. Se poate să ne mascăm aici în niște moace negre, cum spunea presa franceză, și să fugărim niște turiști pe aici, pe bani buni.

– Cât de mult s-a inspirat Marin Preda, pentru personajul Victor Petrini, din biografia scriitorului născut la Petrila?

– Daniel Cristea Enache, care și-a dat doctoratul în I.D. Sârbu, făcea paralela asta între Petrila, Petrini și Sârbu. Că, de fapt, Petrini vine de la Petrila. 80 la sută din Cel mai iubit dintre pământeni este povestea lui I.D. Sârbu.

– Lui Sârbu nu i-a prea plăcut romanul ăsta…

– Eu cred că Sârbu i-a povestit chestia asta lui monșer, așa… Având în vedere că Sârbu s-a jurat să nu scrie despre…

Nu avea aplecare, probabil că trauma legată de trecerea prin universul concentraționar nu-i dădea ghes. Și atunci a făcut-o Preda, despre care Sârbu nu avea o părere nemaipomenită, îl considera, așa, un fel de mitic.

Casa Memorială I.D. Sârbu din Petrila

– Cum priviți declinul presei?

– Pentru mine e o chestie tristă. Am prins perioade în care eram solicitat să fac chiar și două desene pe zi. Acum, din păcate, mi-au rămas puține colaborări: Cațavencii, Dilema Veche, Observator cultural, Suplimentul de cultură.

Și financiar am suferit foarte mult din cauza decăderii cotidienelor. Sunt dezamăgit de felul în care arată presa în România, televiziunile și oamenii care populează presa. Câteodată mă gândesc că e bine că nu mai fac parte din lumea asta.

– Sfârșitul acesta era previzibil?

– Presa și-a făcut-o și cu mâna ei. O văd și aici, din păcate, în lupta asta pe plan local pe care am dus-o pentru salvarea minei Petrila: în loc să am presa aliat, să fie vârful de lance, am găsit o presă cumpărată. Să ai tu trei cotidiene în Petroșani? Să fim serioși! Cât tiraj, 200-300 de exemplare și să ții o redacție?

Nu numai asta, dar să și vezi ziariști prosperi? De unde? În plus, acuz și administrațiile locale care au prevăzute în buget sume de cumpărare a presei, mascate în alte formule.

– Cum s-a ajuns ca mina Petrila să fie închisă după 156 de ani de existență?

– Greșeala cea mai mare în minerit a fost lipsa investițiilor. Și-atunci e normal că poți aduce cărbune mai ieftin din altă parte, unde treaba s-a făcut ca lumea. Noi, în acțiunea noastră, nu am vrut să salvăm mina Petrila, pentru că aia ne depășea înțelegerea și puterea.

Atunci am zis că o mină care a trăit 156 de ani și a trecut practic prin toate etapele industrializării are niște clădiri, acolo, care merită o soartă mai bună și o reconversie – să extragem cultură din ele.

– Și asta nu se poate realiza?

– Ei vor să pună gazon, cum s-a procedat și cu mina Dâlja, care avea un sediu administrativ de toată frumusețea și, în care, vorba aia, se putea face chiar și un cămin de nefamiliști. Avea una dintre cele mai bune mine-școală, acolo își făceau instructajul aproape toți angajații din bazinul Văii Jiului.

Putea fi un punct turistic formidabil, mai ales că nu trebuia să cobori, era săpată la suprafață. Era perfect, dar s-a ras tot. Cu Petrila se intenționează exact același lucru. Sunt niște interese mari de tot, niște bani imenși în joc. Este fier vechi, sunt mafii, iar noi i-am călcat pe coadă.

De asta suntem priviți cum suntem priviți. Acel spațiu din clădirea pompelor, Centrul POMPAdou (spațiu recondiționat în incinta minei Petrila), s-a transformat cu arhitecți clujeni, bucureșteni, din Paris, din Berlin.

Ei cu mânuța lor au muncit. Ca, într-un final, să treacă directorul general al Societății de Închidere a Minelor, împreună cu șleahta lui, și să zică: Dar ce cred boschetarii, că ne împiedicăm noi de o mâzgălitură?

Exact cu două zile înainte de a sărbători Ziua Patrimoniului Industrial European, au dărâmat simbolul cu conserva, inspirat din Warhol, conserva Mina Petrila. Era chiar în fața POMPAdoului. A fost o palmă – hai, băieți, vedeți-vă de treabă!

Și clădirea unde era centrala termică de la mina Petrila au dat-o jos. Era superbă, se putea face acolo o sală de spectacole senzațională. Au intrat cu buldozerul în ea.

Chestia e în suspans. Avem un aviz provizoriu din partea Departamentului de Patrimoniu de la județ, care are termen de valabilitate un an. Dacă într-un an nu se semnează de către ministru că sunt incluse definitiv în patrimoniul național industrial, înseamnă că ei pot intra cu buldozerul să radă tot.

Deocamdată, buldozerul e tras pe dreapta și înjurăturile pe stânga. Pe stânga, pentru că PSD-ul e cel care dictează.

Desen pe zidurile Centrului POMPAdou din Petrila

– Care a fost reacția oamenilor simpli față de proiectele dumneavoastră?

– Ați văzut că pe Centrul POMPAdou scria citatul ăla din Sârbu: Unde ești tu, clasă muncitoare, unde este sfânta ta dorință de libertate, unde sunt pumnii tăi ridicați, tăcere…

Ăștia au făcut o chestie inteligentă. Au distrus mișcarea sindicatelor, sunt acum zeci de sindicate divizate. Nu mai este o Ligă a Sindicatelor care să-i unească pe toți.

Și atunci, dacă nu ai unitate sindicală, se alege praful. Asta și mulțumită lui Miron Cozma. Într-adevăr, el a făcut atunci Liga Sindicatelor, dar, de la accesele de megalomanie și grandomanie, sindicatele au murit pe mâna lui.

– Mai faceți caricatură?

– Caricatură fac tot timpul, tot ce fac e caricatură.

– Cum ați defini caricatura?

– Întotdeauna mi-a plăcut o definiție pe care a dat-o pe vremuri Radu Cosașu, m-am ținut de ea. Zicea așa: Caricatura este cel mai inteligent mod de a-i șopti omului, fără să-l bată la cap, să aibă curaj în fiecare zi. Să fii caricaturist înseamnă să fii dotat puțin cu patru coaie.

Gândește-te că nu te iubește nimeni. Nimănui nu-i place să-i spui că e urât, și nu mă refer aici la defecte anatomice. Un om inteligent poate avea respect vizavi de caricatură, dar marea majoritate ți-ar da un picior în fund.

Am peste 15.000 de caricaturi publicate. Dar singurul care s-a purtat ok a fost Emil Constantinescu, de la care am și titlul de Cavaler al Ordinului „Steaua României”, o poveste cumplită. Adică am „Steaua României” și n-o am!

– Ce s-a întâmplat?

– În 2000 am primit „Steaua României” sau ar fi trebuit s-o primesc. Și în 2010 – aproximez, că nu mai am memoria asta – caut eu ceva pe google referitor la mine, că trebuia să iau niște referințe pentru nu știu ce dosar.

Și dau întâmplător peste Monitorul Oficial numărul 666, hahahahaha. Acolo spunea că sunt decorat cu aia. Deci trecuseră 10 ani și nici măcar nu mă anunțaseră. Când îți dă chestia asta, trebuie să te cheme la Cotroceni, să-ți strângă mâna, să ți-o pună în piept, așa… Nici măcar nu m-au anunțat.

Mă duc la Timișoara și mă întâlnesc cu Șerban Foarță: Uite, bă, Șerbane, ce mi s-a întâmplat. – Stai, bă, că nu ești singurul. Tot cu decretul ăla, am aflat și eu de curând, nici pe mine nu m-au chemat.

Mi-a povestit și Ileana Mălăncioiu, nici ea n-o primise. Ea s-a dus la Uniunea Scriitorilor, cu o falcă-n cer și una-n pământ, a bătut în masă.

Au căutat ăia prin magazie și i l-au adus. Ordinul „Steaua României” era într-o cutie de pantofi.

Am încercat și eu să iau urma lui. I-am scris lui Traian Băsescu, niciun răspuns. Am început o corespondență cu Cancelaria Ordinelor. Ei au zis – Domle, noi l-am predat la Uniunea Artiștilor Plastici. – Păi de ce l-ați predat acolo?

Bun, contactează-i pe ăia. – Domle, nu-l găsim, dar noi ne-am mutat între timp. Să vedem la vechea adresă.

Au căutat, n-au găsit. Ca, până la urmă, să vină cu o chestie fabuloasă: – Știți ce, haideți să ajungem la o înțelegere. Nu găsim Ordinul „Steaua României”, dar vă dăm la schimb „Meritul Cultural”, că am găsit unul pe-aicea.

Acum, nu știu, mă gândesc să-i dau în judecată, să văd când am timp. Revin la Administrația Prezidențială și le scriu: – Bă, uite, ăia n-au găsit, dați-mi și mie o copie, ceva!

Răspunsul? Astea nu-s cu cópii!

– Păi, zic, dacă tot i-o luați lui Laszlo Tökes, dați-mi-o mie! Atunci ieșiți pe zero pe inventar.

– Spuneați undeva că ați putea fi, fără probleme, biograful lui Ion Iliescu…

– Păi eu am scos o carte. Uite, întâmplarea! Încă trăia maică-mea. Eu am scos o carte, se numește Convorbiri cu Nina. Și am venit la maică-mea și am pozat casa din toate pozițiile. Povestea era următoarea: nea’ Nelu, ieșind la pensie și simțindu-se obligat față de mineri că i-a chemat la București, a zis să vină la Petrila, să se stabilească aici.

Și unde să se stabilească dacă nu în cartierul Primăverii al Petrilei, fiind obișnuit cu Primăverii? Și-atunci se mută în Cartierul Evidențiaților.

Toate fotografiile astea mi-au folosit ca background pentru desen. Și a apărut cartea, un album frumos. A fost lansat la Târgul Internațional de Carte, se ținea atunci la Teatrul Național.

L-am lansat, am plecat și mă trezesc cu un telefon. Mă sună ăștia de la stand: Vino repede, că e Ion Iliescu la stand și vrea să cumpere o carte cu autograful tău. Eram în altă parte a Bucureștiului, n-am putut ajunge.

Îmi povesteau ăștia ulterior că le zicea Iliescu: „Am venit la lansare pentru că eram pe drum de la Constanța înspre București și m-a sunat Nina și mi-a zis – Nelule, păi ce faci, se lansează o carte cu mine și cu tine și tu nu ești acolo„.

Ea văzuse Convorbiri cu Nina și nu știa exact despre ce era. Du-te repede la târg și ia să văd despre ce e vorba. O fi scos-o SRI-ul?

A cumpărat cartea fără autograful meu și nici nu mi-a dat un telefon, mail sau sms să-mi zică mersi. După conținut, nici n-avea cum. Ar fi făcut rost de numărul meu în secunda doi.

– Ați avut și reacții ostile din partea celor pe care i-ați caricaturizat?

– În general, am zis că sunt un biograf al președinților și al prim-miniștrilor. Am scos carte cu Nicolae Văcăroiu, Cartea albă, rece, seacă și fără sifon a guvernării Văcăroiu, apoi Tratat de aroganță, despre Adrian Năstase, apoi Convorbirile cu Nina.

Dup-aia a venit Constantinescu, dar nu prea a avut substanță. N-a fost un președinte care să-ți ofere material din gros, cum ți-au servit ceilalți.

Am pregătită, dar nu mai interesează pe nimeni, o carte cu Boc. E gata făcută. Am trei cărți cu Băsescu, care, iarăși, nu știu pe cine interesează, una cu Udrea, Nutzi spaima Constituții, făcută cu Ioan Groșan.

– Actualul președinte vă oferă material de lucru?

– Da’ deloc! N-are, cum să spun, n-ai de unde să-l apuci. Dacă nu se manifestă. El tac, eu tac, hahaha… Tu taci, el tace. Ce să… Nu poți scoate carte despre roboți.

– În perioada primei mineriade erați angajatul minei Petrila. Cum ați trăit acele evenimente?

– Pe vremea mineriadei din ’90 încă eram angajat al minei Petrila, subinginer topograf. În biroul Topo-Geo eram vreo 17 oameni. Din păcate, din toți ăia, doar eu și cu geologul aveam vederi cât de cât de dreapta, vederi democratice. Restul erau toți cu Iliescu.

Și nu făceam toată ziua decât să încercăm să-i convingem – bă, nu-i bine, votați cu ăștialalți. Până la alegerile din 20 mai n-am convins pe nimeni. Ne-am dus și în Piața Universității să vedem cum e și să venim să le povestim. N-aveai cu cine.

A venit mineriada din ’90, am văzut niște scene cumplite. Când s-au întors de acolo, a fost groaznic pentru noi, cei care n-am fost cu ei, cadrele TESA. Ne-au urmărit și ne-au fugărit. Atunci am și fugit acasă, trei zile, că altfel ieșea urât de tot.

Ei au venit cu chestii pe care li le inoculaseră Iliescu și Cozma: că sunt forța conducătoare, vin la mină și nu mai au nevoie de ingineri, nu mai au nevoie de normatori, de topografi, că știu să facă tot.

I-au adus șefului meu de sector un calculator furat de la PNȚ. Furaseră numai monitorul și tastatura și i l-au vândut pe 700 de lei. Și ăla fraier, habar n-avea că-i mai trebuie și unitatea.

Au venit încărcați de la București. Și-atunci normal că, la următoarea mineriadă, s-au dus iarăși, că, vorba aia, s-au dus și la furat.

– Păi uitaseră unitatea…

– Clar, să ia și unitatea. Am avut după aceea o experiență foarte tristă. Imediat ce s-au întors băieții la mină, li s-au dublat salariile, dar numai celor care fuseseră la București. Promovarea asta salarială se referea tot la cei care dăduseră cu bâta.

Ceilalți, care au stat pe acasă, nu primeau nimic. Am făcut un sindicat al cadrelor TESA, se numea Demnitatea. Era prima dizidență din Liga Sindicatelor. Eram 153 de membri și au început să ne dea în judecată, să una, să alta… Am ținut-o cam un an de zile.

S-au epuizat toate căile astea și ne-au dat sentința la Alba Iulia, că am pierdut procesul cu ei. Și justiția era aservită. Dar, atunci, înaintea ultimei sentințe, din sindicatul Demnitatea mai făceau parte doar patru persoane: eu, geologul, o contabilă și șeful centrului de calcul. Atunci m-am supărat și eu foarte tare.

Cu ce îi momeau: Vii din nou în sindicatul mamă, îți semnez și iei toți banii din urmă… Și luai, că se strângeau.

Și ce mi-am zis? M-am dus și am făcut cerere de intrare în sindicatul lor, mi-a semnat-o liderul, m-am dus la casierie, am luat banii și după aceea m-am dus la director și am făcut cerere de transfer. O aveam pregătită.

De acolo am plecat la România Liberă. Am intrat în presă și am lăsat mineritul. Am fost membru al Ligii lui Miron Cozma preț de 10 minute sau o juma’ de oră, în sfârșit.

Cămara casei lui Ion Barbu

– Iubiți poezia. Care vă sunt poeții preferați?

– N-am nicio ierarhie. Pur și simplu îmi plac versurile, nu poeții. Am făcut acum un proiect cu fiul meu, Sticlă pentru minte, inimă și literatură, și am lucrat 4 ani, în care a trebuit să strângem 100 de poeți.

Numai cu ei să n-ai de a face. Îmi plac mai mulți. Aurel Dumitrașcu e unul dintre preferații mei, Mariana Codruț, mulți, mulți. Dacă ar fi după mine, i-aș scrie pe toți pereții din Petrila.

– Ați și făcut asta prin 2005, dacă nu mă-nșel…

– Da, dar am și pătimit. A meritat, că a ieșit un volum foarte frumos la Polirom, care s-a vândut foarte bine. Ăsta e unul dintre cele mai frumoase experimente care s-au făcut vreodată. A spus-o poetul Andrei Codrescu, care a trăit la New Orleans. Când a văzut cartea, a zis că e cel mai frumos experiment la care a participat fără voia lui.

– Reacțiile n-au fost dintre cele mai bune. S-au păstrat puține pe zidurile blocurilor din Petrila. De ce n-ați cerut aprobare?

– Păi dacă ceri aprobare, ce rost are? Că după aceea a venit primarul și a zis: Păi dacă tovarășul Barbu îmi cerea aprobare, îi făceam eu acolo, băteam niște scânduri pe care să scrie câte versuri vrea.

Au mai rămas puține, în general au fost șterse imediat după experiment, când revolta era maximă. Altele au fost acoperite cu programul ăsta de anvelopare a blocurilor. Altele sunt în ploaie și sub vânt, au dispărut.

Astea cu anveloparea cred că au scăpat cel mai bine, pentru că, peste milioane de ani, când va cădea jos polistirenul…

Atunci eram satanistul Petrilei, nu puteam să ies din casă. După ce s-au împrăștiat toți, pentru că experimentul a fost cu 16 persoane, prieteni de-ai mei care au venit aici din varii spații geografice, am rămas eu cu tot scandalul pe cap.

Singurul om care a rămas alături de mine și m-a susținut a fost maică-mea. De fapt, atunci mi-a intrat în cap că trebuie să mă revanșez cumva față de ea. Și eu zic că m-am revanșat făcând Muzeul Mamei.

– Spuneați despre mama lui I.D. Sârbu că e era un fel de ființă supranaturală. Cum era doamna Virginia Barbu, mama dumneavoastră?

– Cum să fie? Cum e mama! Ați citit acolo la intrare: Când Dumnezeu nu le putea face pe toate, a inventat-o pe mama. Așa e! Știu că e cea mai bună, dar la fel de mult cred că nu-i mai bună decât mama dumneavoastră. Cel mult egală. Da!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€