„Poveste despre căsnicie”. Dragostea nu e o competiție, dar câștig!

Daniel Iftene

Redactor

Pentru o parte dintre noi, povestea unui divorț e povestea unui eșec.

Te-ai văzut, te-ai plăcut, v-ați pus ouăle în același coș și l-ați cărat spre adânci bătrâneți, numai că, undeva, pe drum, cineva s-a împiedicat și a răsturnat coșul și ți-e ți scârbă să te gândești că ai putea aduna, cu grijă, ouăle vărsate și să le faci omletă, că oricum ar avea gust de noroi.

Sau altfel: la un moment dat, ne-am văzut, la un moment dat, ne-am plăcut, la un moment dat, ne-am pus ouăle în același coș și ne-am asumat că, dacă s-ar întâmpla să ne împiedicăm, ne luăm fiecare ce-a rămas, ne despărțim, nedramatic drumurile. Atât de simplu. 

Însă Noah Baumbach, oricât de liberale ar părea filmele lui, încearcă în „Poveste despre căsnicie” să nu simplifice lucrurile prea mult, dar nici să nu le complice.

Să aibă un fond serios pe o formă neserioasă. Ca un copil debusolat în separarea unor perspective antagonice despre divorț, în care se întâlnesc doar tematic și „Aurora” lui Puiu, și „Scene dintr-o căsnicie” al lui Bergman, și „Doamna Doubtfire”.

Și, mai ales, propriul său „Părinți și copii” (2005), care depășește regizoral acest ultim succes, pentru care va rămâne întotdeauna îndatorat echipei actoricești pe care a ales-o, care nu se oprește la cuplul Scarlett Johansson – Adam Driver.

Pe scurt, după zece ani împreună, Nicole (Johansson), o actriță de teatru și film, care tocmai a primit un rol important într-un serial de televiziune, hotărăște să oficializeze separarea de Charlie (Adam Driver), un tânăr regizor în vogă, a cărui „Electra” urmează să fie jucată pe Broadway.

Ruptura afectivă dintre ei, alimentată de frustrările ei și de egoismul și infidelitatea lui, devine cât se poate de fizică. Nicole ia copilul și revine la casa și Hollywoodul părintești, pe Coasta de Vest, în timp ce Charlie trebuie să tot facă naveta din bătrânul New York.

Baumbach e atât de atent la structura disoluției cuplului, încât devine matematic într-un film care ar fi avut mult mai multă nevoie de arbitrar și de surpriză.

După deschiderea de anii ’70, cu caracterizările luminoase reciproce ale celor doi soți, de te întrebi de ce niște oameni perfecți nu ajung să se înțeleagă, lucrurile încep să miroasă tot mai urât și să rămâi, din ele, doar cu faptul că sunt doi oameni foarte competitivi, ca-n piesa aia de la Kaiser Chiefs „Love’s Not a Competition (But I’m Winning)”.

De aceea avocații care ajung să-i reprezinte și care dezgroapă fiecare os rânced al relației pentru a-l da la adulmecat judecătorilor nu fac decât să scoată la suprafață ceva ce ambii parteneri par să fi ascuns sub masca bonomiei burghez-artistice: undeva, în adâncul sufletului, detest ce ai/am ajuns, iar ouăle noastre, ca Humpty Dumpty, nu se mai pot lipi la loc. 

Rușinea din inima Capitalei. Palatul Voievodal Curtea Veche rămâne în ruină. Nicușor Dan nu a reluat, nici după 4 ani, lucrările la cel mai important monument istoric din București

Palatul Voievodal Curtea Veche, cel mai vechi monument istoric din București, rămâne în ruină de ani de zile, în ciuda promisiunilor Primăriei Capitalei. Nicușor Dan nu a reluat lucrările de restaurare nici după 4 ani, iar monumentul continuă să se degradeze. PMB încă nu a selectat un nou constructor, iar șantierul abandonat din inima orașului afectează imaginea Capitalei și atrage critici din partea publicului și a experților în patrimoniu cultural.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Spre meritul filmului, Baumbach patinează în jurul acestei concluzii și le dă celor doi actori o sarcină dificilă, al cărei centru de greutate rămâne în scrisorile „de bine” pe care le-am ascultat la început.

Pe de o parte, să joci sâmburele afecțiunii față de o persoană cu care ai trăit o bună bucată din viață, pe de alta, să atingi momentele de nervozitate și dispreț, fără să scapi sâmburele, ca în dansul stupid cu portocala. 

Dacă un lucru e sigur despre „Poveste despre căsnicie”, acesta e că e aproape impecabil actoricește. Johansson e în zilele bune, ca în „Rătăciți printre cuvinte” sau „Vicky Cristina Barcelona”, însă lunganul Driver pare să câștige cam cu 55 la 45 la sută.

Și să nu mai vorbim despre secundari, a căror folosire sunt poante în toată regula. Marginalizatul Wallace Shawn („Cina mea cu André”) devine solistul corului format din actorii companiei new yorkeze a lui Charlie și încearcă să-i magnetizeze pe toți cu povestirea aventurilor lui sexuale de la Hollywood.

Alan Alda („M.A.S.H.”), în rolul avocatului lui Charlie, înghite fiecare scenă în care intră, în timp ce, la capătul opus al mesei, Laura Dern își continuă seria de aparent inofensive profesioniste fără scrupule.

Ca bomboana de pe tort, Ray Liotta e aruncat în personajul Jay Marotta, să poți scormoni după glumele meta-filmice ale regizorului ca șoricarul după trufe. 

Din păcate, chiar dacă filmul e foarte plăcut până spre părțile lui finale, „Poveste despre căsnicie” rămâne cu destule trepte în urma strămoșului său american direct, „Kramer contra Kramer”, pe care nu-l poate concura decât actoricește. 

*„Marriage Story” / „Poveste despre căsnicie” (2019). Regia și scenariul: Noah Baumbach; Imaginea: Robbie Ryan; Muzica: Randy Newman; Cu: Adam Driver, Scarlett Johansson, Laura Dern, Alan Alda, Ray Liotta, Wallace Shawn, Julie Hagerty, Merritt Wever; Șase nominalizări la Globurile de Aur (cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună actriță în rol secundar, cel mai bun actor în rol principal, cel mai bun scenariu, cea mai bună muzică, cel mai bun film), Premiul Robert Altman (pentru cea mai bună echipă) la Film Independent Spirit Award.

On/Off-screen

* De la filmele fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne te aștepți întotdeauna să fie bijuterii decupate din realitatea imediată, atente studii de caz ale unor fenomene sociale complexe, traduse în felii din viața unor personaje cu a căror situație empatizezi încă din primele momente.

Însă, spre deosebire de „Rosetta”, „Copilul” sau mai recentul „Două zile, o noapte”, ultima peliculă a belgienilor, „Tânărul Ahmed” / „Le jeune Ahmed”, care le-a adus premiul de regie la Cannes, e sensibil mai spinoasă.

Problema radicalizării religioase într-o lume care se laicizează tot mai mult e, în sine, generatoarea unui conflict primar între libertatea religioasă și dreptul la siguranță și, în același timp, unul dintre subiectele cu care mulți își frig degetele în special după 11 septembrie 2001.

Cu fizionomia lui de adolescent miop, Ahmed (excelent jucat de debutantul Idir Ben Addi) ar trece poate neobservat, dacă întâlnirile repetate cu imamul local nu i-ar fi imprimat o perspectivă radicală asupra lumii în care trăiește, iar modelul unui văr jihadist nu i-ar stimula dorința de a deveni un martir religios.

Situația propriei familii, care, în perspectiva băiatului, și-a trădat religia și, implicit, cultura, și încercările profesoarei de a găsi metode alternative pentru a lucra cu copiii musulmani nu fac decât să alimenteze furia și să creioneze un scop: uciderea celei din urmă, în încercarea de scăpa de „păgâni”.

Aici, gândul nu poate să nu-ți alunece, printr-o asociere simplă, spre fundamentalul „Martiri” al lui Marius von Mayenburg, adaptat și relocalizat cinematografic în „Mucenicul” lui Serebrennikov, chiar dacă mutația religioasă e fundamentală pentru frații Dardenne.

În fond, Ahmed se vrea un nou martir, iar meticulozitatea cu care încearcă să-și ducă planul până la capăt fură empatia inițială pe care o simți pentru un copil manipulat și pe care n-o mai recuperează nici finalul abrupt al filmului.

Și chiar din cauza finalului simplificat, „Tânărul Ahmed” e un pariu câștigat doar parțial, în ciuda unor momente conturate cu o atenție extraordinară (de exemplu, scena discutării cursului de arabă cu ajutorul cântecelor e superb-documentaristă).

* Mai vreți gangsteri bătrâiori după „Irlandezul” lui Scorsese?

În seria dedicată lui Jaques Becker, asistentul mult mai cunoscutului Jean Renoir, mubi a lansat deliciosul „Nu vă atingeți de parale” / „Touchez pas au grisbi” (1954), cu fabulosul Jean Gabin și o extrem de tânără Jeanne Moreau.

Ajuns la 50 de ani, lui Max (Gabin) i-au mai rămas puține slăbiciuni. Ai spune că prima sunt femeile frumoase, dacă nu ar fi întrecută de prietenia pe viață cu Riton (René Dary).

Când cele opt lingouri de aur pe care le-a furat de la Orly ajung să fie poftite de un grup rival de mini-gangsteri, niște neica nimeni care n-au învățat niciodată la școala gangster-dar-gentilom, Max trebuie să găsească o soluție, apelând la camaraderia escrocilor de bine.

Un film absolut fermecător, și nu numai din cauza preciziei actoricești a lui Jean Gabin, ci a alunecării într-un soi de preistorie a filmelor cu gangsteri, lipsită de spectaculozitatea americană, care e înlocuită de eleganța aproape cavalerească europeană. Până la urmă, de ce să schingiuiești, când poți rezolva la fel de multe cu câteva palme?

* În ultimii ani, serialele de televiziune cu și despre super-eroi au devenit, după umila părere, mai interesante decât francizele tot mai obosite de pe marele ecran.

Primul și cel mai simplu motiv: își permit să (re)aducă în prim-plan personaje și universuri care de multe ori au căzut la montajul producătorilor americani.

Dintre ele, „Watchmen” (2019), al cărui final e așteptat zilele acestea, iese foarte clar în evidență. Chiar dacă poartă titlul extraordinarului roman grafic scris de Alan Moore și desenat de Dave Gibbons, care a avut un succes extraordinar în a doua jumătate a anilor ’80, seria HBO nu e o adaptare, ci o poveste de sine stătătoare, care se folosește de o parte din personajele benzii desenate.

În plus, urcă în timp spre 2019 și se transformă, implicit, într-o poveste despre relații rasiale și amenințarea neonazistă în spațiul american, chiar dacă, în mod firesc, construcția e una distopică. 

Într-un climat politic în care super-eroii sunt în afara legii și au fost înlocuiți cu polițiști mascați, Angela Abar / Sister Night (Regina King) încearcă să reconstruiască puntea care are un picior într-un eveniment real (atacarea negrilor în Tulsa, Oklahoma, în 1921) și amenințarea semi-ficțională a unei noi grupări rasiste (Cavaleria a șaptea, cu K de la KKK).

Bine jucat de o distribuție în care au fost cooptați Jeremy Irons și Tim Blake Nelson, cu coloană sonoră extraordinară semnată de Trent Reznor și Atticus Ross, „Watchmen” merită să intre pe lista scurtă a seriilor de succes ale anului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€