Politicieni şi jurnalişti

Impunerea unui realizator de televiziune pe prima poziţie a listei PNL pentru alegerile europarlamentare e o ocazie potrivită să lămurim frontierele dintre politică şi jurnalism.

Ce ne aseamănă şi ce ne deosebeşte, care ar trebui să fie relaţia noastră şi de ce are loc “trecerea baricadei” – cum îi spunem noi, în presă –, despre acestea va fi vorba în continuare.

Asemănări

1.

Temeiul care uneşte politicianul şi jurnalistul este că ambii îşi construiesc profesia pe o convenţie nescrisă cu o masă de oameni – electoratul, respectiv publicul.

Acei oameni, majoritatea neştiuţi, îi investesc cu încrederea că vor lucra în slujba lor: pe politician, pentru a le îmbunătăţi viaţa; pe jurnalist, pentru a-i ajuta să ia decizii în cunoştinţă de cauză.

Cu această delegare în minte – care creează o relaţie ombilicală tocmai pentru că este fictivă, deci nu poate fi distrusă fizic –, atât politicianul, cât şi jurnalistul se apucă de o activitate care ar trebui să fie făcută exclusiv în folosul altora, al celor ce le-au oferit energie necondiţionată.

2.

Ambii, şi politicianul, şi jurnalistul, aleg această carieră şi dintr-un impuls irepresibil de a deveni faimoşi. Vanitate, acesta e numele său.

Să ieşi din anonimat, să ajungi a fi ascultat, urmat sau chiar iubit de către un număr cât mai mare de persoane, iată ispite comune celor două profesii.

În acest context, nu e întâmplător că jurnaliştii de televiziune sunt mai predispuşi să facă pasul înspre politică. La ei, fâşia de graniţă e mai îngustă.

Pentru că ziaristul care scrie visează să i se respecte numele, în timp ce moderatorul sau realizatorul de “pe sticlă” tânjeşte să-i fie recunoscut chipul, la fel ca un politician. Şi de aceea e în pericol mai mare să şi-l “vândă”.

3.

Şi cu asta ajungem la cea mai subtilă asemănare dintre cele două categorii: ispita continuă de a acumula din ce în ce mai multă putere.

Cu cât sunt mai influenţi, cu cât cuvintele lor produc cercuri concentrice tot mai largi, cu atât politicianul şi jurnalistul experimentează mai acut aşa-numitul conflict faustic: vânzarea sufletului pentru depăşirea propriilor limite (întotdeauna conştientizate).

Uneori, asta înseamnă renunţarea la principii, alteori – încălcarea legii, dar există şi cazuri, acolo, sus, unde singurătatea e obligatorie, când ceea ce se negociază este chiar sufletul, şi nu altceva.

Iar dacă nu credeţi în existenţa sufletului, spuneţi-i omenie, conştiinţă sau acea convenţie fictivă pe care amândoi abia au aşteptat să o semneze – atunci, la început, când încă nimic nu erau – cu ceilalţi.

Deosebiri

1.

Cea mai simplă deosebire se referă la scopul celor două activităţi: politica, după cum ne învaţă Aristotel, urmăreşte nici mai mult, nici mai puţin decât fericirea comunităţii, în timp ce presa e menită să caute şi să spună adevărul, cu precădere acel adevăr despre care nu se doreşte a fi aflat (din cauze ce ţin de conservarea puterii).

Bineînţeles că în ambele cazuri sunt destui care se îndepărtează de la aceste misiuni.

Într-o democraţie însă, asupra ambelor categorii se exercită o presiune permanentă, din partea populaţiei şi a celorlalte puteri din stat, pentru a se menţine, totuşi, una în orizontul fericirii (sau măcar al bunăstării), iar cealaltă, în siajul adevărului.

Din această primă deosebire se nasc alte două:

2.

Jurnalistului i se cere să pună întrebări, în timp ce de la politician se aşteaptă răspunsuri.

Jurnalistul trebuie, deci, să formuleze probleme, în timp ce politicianul trebuie să găsească soluţii.

Mai adânc: jurnalistul e obligat să scormonească după ceea ce merge sau riscă să fie rău, în timp ce politicianul e dator să gândească în termeni de bine.

Dintr-o perspectivă teologică, unul e pândit de către demonii de jos, ai prăbuşirii interioare, iar celălalt, de către demonii de sus, ai trufiei şi superbiei.

Astfel, nu e deloc întâmplător că mulţi, prea mulţi dintre noi, jurnaliştii, ne batem cu patimi grele, dintre care alcoolul şi depresia sunt cele mai frecvente, că puţini dintre noi reuşim să păstrăm relaţii de dragoste pe termen lung şi că, în general, deasupra lumii noastre pluteşte o tristeţe ceţoasă pe care numai noi o simţim şi din care numai noi ştim cum să răzbatem, ca prin miracol, când publicăm câte-un material “pe care nu-l mai are nimeni”.

Tot aşa, nu e întâmplător că politicienilor, momiţi din înalturi, li se urcă prea adesea la cap, încât ajung să se proiecteze ca salvatori, aleşi sau unici depozitari ai rezolvărilor colective.

Sunt forţe diferite, în bătălii diferite, de intensităţi diferite.

3.

Pentru că politicianului i se pretinde să normeze realitatea, el ar trebui să stea cu faţa către viitor: să înţeleagă tendinţe, să conceapă strategii şi, în cazul ideal, să fie înaintea vremurilor sale.

(Acesta e, de altfel, unul dintre motivele stagnării din România: la vârful politicii au ajuns tot felul de încuiaţi care, pentru că nu se descurcă mental în lumea aceasta, se întorc către idei din regimul comunist sau din cel interbelic – evident, anacronice.)

Între timp, jurnalistul e înghiţit de presiunea imediatului, fiindcă profesia lui constă în a tria avalanşa necontenită de prezent.

E drept că, după ce se maturizează, jurnalistul se poate orienta şi către viitor – adică să răspundă la întrebarea “cum” –, dar, de regulă (fiindcă e condus de curiozitate), va alege să scormonească după rădăcinile actualităţii, să răspundă la întrebarea “de ce”, adică să îşi întoarcă faţa înspre trecut.

Imaginea este, deci, aceasta: un politician bun şi un jurnalist bun fac împreună un Ianus. Unul priveşte spre viitor, altul spre trecut.

În ceea ce priveşte politicianul prost şi jurnalistul prost, ambii înoată în secunda de acum.

Relaţia

Ce relaţie ar trebui să existe între politician şi jurnalist?

Cel din urmă este cel dintâi chemat să-i arate politicianului o oglindă perfectă la care să se raporteze constant.

Cu toate păcatele sale, jurnalistul – acest vidanjor al societăţii – este cel mai în măsură să observe şi să-i transmită politicianului deviaţiile de la traseul asumat şi încălcările acelei convenţii fictive prin care s-a legat faţă de alegătorii săi.

Filosoful francez Paul Ricœur are o teorie care, simplificată, spune că unul dintre coagulanţii identităţii umane este păstrarea cuvântului dat.

Cu alte cuvinte, ceea mă defineşte ca persoană de-a lungul anilor, ceea ce face ca altcineva să poată spune despre mine că sunt tot eu, unicul cu aceste atribute, nu este doar corpul meu (care îmbătrâneşte şi ajunge să nu mai semene cu el însuşi), ci un soi de consecvenţă faţă de cel ce eram şi faţă de ceilalţi, o fidelitate de caracter ca o garanţie că, undeva, neafectat, în mine supravieţuieşte un sâmbure care e dincolo de timp.

Privită prin acest filtru, politica este, probabil, profesia care hărţuieşte cel mai tare identitatea unui om.

De aceea, pentru un politician care înţelege aceste riscuri, o presă onestă devine principalul sprijin identitar: fiindcă îl corectează din mers, încontinuu, iar şi iar, ajutându-l să rămână întreg şi consistent, să nu se risipească în trădări şi promisiuni nerespectate.

*

Mai am o idee şi închei.

Am folosit la început expresia “trecerea baricadei”. Un jurnalist care îşi abandonează profesia pentru politică, spunem noi, “trece baricada”.

Asta înseamnă că, în presă, politicianul este perceput inconştient ca duşman, iar schimbarea taberei este echivalată, deci, cu o trădare.

Din toate cele scrise mai sus, ar părea greu de înţeles cum un om care e antrenat să caute problemele, să afle “de ce” şi să ţină mereu în mâini o oglindă perfectă îndreptată către celălalt ar vrea şi, mai ales, ar putea să se preschimbe, de la o zi la alta, într-un profesionist care să imagineze soluţii, să gândească pozitiv şi să fie dispus la a se plia în funcţie de criticile unora pe care-i dispreţuieşte.

Nu poţi trece de cealaltă parte a baricadei decât dacă, de fapt, tu nu erai într-una dintre tabere, ci între ele, sub baricadă, făcând joc dublu.

În ce constă baricada, atunci? Dincolo de toate asemănările şi deosebirile de mai sus, ce desparte, la urma urmei, politica de presă?

Răspunsul meu este acesta: banii.

Mental, nu poţi trece de la statutul de jurnalist la cel de politician decât dacă nu făceai presă, ci bani.

Decât dacă, ani de zile, ai fost nu jurnalist, ci un om de afaceri care s-a îmbogăţit din presă, prin jocuri subterane care intermediau între cele două lumi.

Luaţi-i la rând pe toţi cei ce au trecut baricada în ultima vreme şi veţi recunoaşte acest tipar.

Sunt oameni care şi-au vândut publicul şi credibilitatea pentru bani, care au folosit ziarul sau emisiunea exclusiv în interes personal.

Cine îi mai crede va fi trădat încă o dată. Iar cine îi votează alege să fie reprezentat de o bancnotă lipită pe frunte.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează