Poetul Andrei Codrescu: "Toată realitatea va fi desenată de un inginer și va avea happy ending"

Codruţa Simina

Redactor

Andrei Codrescu (69 de ani), poet și prozator care a emigrat în SUA la mijlocul anilor ’60, a fost invitat de onoare al Festivalului Internațional de Carte Transilvania de la Cluj, în cadrul căruia și-a lansat volumul de poezii „Arta uitării”.

După lansare, l-am provocat la un joc. Pentru că, în general, criticii tot cercetează „ce-a vrut să spună poetul”, am notat câteva dintre reflecțiile lor și apoi l-am rugat pe Andrei Codrescu să ne explice „ce-a vrut să spună criticul”.

A rezultat dialogul de mai jos.

*

– Ce-a vrut să spună criticul când a afirmat că în poezia dumneavoastră există un univers pluristratificat?

– O, asta este în carte… Universul pluristratificat al poeziei mele există ca un default mode. Dacă e acolo, nici nu sunt conștient de el.

În timp, am adăugat lucruri poeziei, am lucrat poezia. E stratificată de la început, fiindcă întâi am vorbit germana, apoi maghiara și româna – în același timp cu vecinii și cu mama. Când m-am dus la școală, mi-au spus că nu sunt aceeași limbă.

Eu credeam că vorbești așa cu prietenii, vorbești așa cu mama, cu celălalt, am crezut că era un singur fel de a vorbi. Dar cei de la școală mi-au spus că sunt limbi diferite.

Atunci am început învățătura asta de sus în jos – mi s-a spus că sunt limbi diferite și am început să le învăț invers, cu gramatică și cu tot felul de chestii din astea care mi-au înghețat mintea pentru 10 ani.

Am uitat germana și maghiara, dar am făcut vreo 5 ani de rusă. Pe care i-am pierdut, dar am învățat pentru că eram îndrăgostit de profesoara noastră de rusă și disciplină, haha! Disciplină nu prea am făcut cu ea.

Franceza și italiana au fost în mijloc; am încercat să scriu în italiană, dar e o limbă imposibilă, fiindcă totul rimează, fie că vrei sau nu.

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Town Hall în Casa Poporului. „Provincialismul faraonic” de care dă dovadă Antena 3 în încercarea de a umaniza prezidențiabilii României

Într-o atmosferă de plenară PCR cu accente de gală hollywoodiană, prezidențiabilii marilor partide din România s-au jucat de-a transparența și dialogul cu poporul. A rezultat un teatru ieftin care delegitimează, din nou, ideea de dezbatere publică.

Și engleza – care, de fapt, a fost viață pentru mine, nu o limbă – a fost parte din universul de gesturi și prezență fizică, parte din complexul ăsta de comunicare.

Straturi sunt și cele pe care le-am adăugat în New York, când am devenit deodată conștient că trăiam într-o lume materială, că lucrurile aveau forme care încă nu erau accesibile poeziei, cum o foloseam eu.

Cum spuneam, nu apăruse nici măcar o singură sticlă de Pepsi în poezie. Asta era pe timpul când Andy Warhol picta can of soup, conserva, florile, scaunele electrice, Marilyn Monroe, toate seriile acelea care erau numerotate și bine cotate după un timp, iar Andy era destul de plat.

Dar care erau semnate Andy Warhol – s-a întors lumea încă o dată peste cap, viața mea…

Seria de 32 de picturi semnate Andy Warhol care reprezentau conserve de supă Campbell’s.

Dar am descoperit universul cotidian. Mă gândesc la o poezie a unui poet american, despre cum să ajungi la Toronto plecând din New York, unde trăiam și eu.

Poezia se cheamă Cum să ajungi la Toronto, dar parafrazez: 25 de cenți pentru un pachet de Chesterfield, cartea Soul on ice a lui Eldridge Cleaver, furată, adică gratis, biletul de avion – care costă vreo 12 dolari de la New York la Toronto. Mai erau câteva mărunțișuri acolo, foarte puțin, de vreo 6 dolari.

Acuma, când te uiți la poezia asta, ea este chiar o cutie a timpului: pachetul de Chesterfield e acum vreo 10 dolari, volumul Soul on ice – un manifest revoluționar în timpul ăla – a fost chiar șters de Cleaver, care, după ce a fost în închisoare, s-a convertit la creștinism și-a scris o carte care se cheamă Soul on fire, pe care n-a citit-o nimeni încă… Și așa mai departe.

Poezia asta, care era extrem de contemporană și voit banală – și noi știam lucrurile astea –, devine tot mai bună pe măsură ce trece timpul.

„Am încercat să scriu în italiană, dar e o limbă imposibilă, fiindcă totul rimează, fie că vrei sau nu.”

*

– Cum arăta poezia pe care o aveați în cap când ați ajuns la New York?

– Când am ajuns la New York eram mult mai derbedeu. Dar chiar și în poza asta era multă cercetare, era tot despre poezie.

În poezia contemporanilor mei era o directețe care era și zeflemitoare, și parodică, și revoltată împotriva societății de consum, a războiului din Vietnam și așa mai departe.

Dar era intenționat făcută ca să-i uimească, să-i surprindă și să-i șocheze pe oamenii care mergeau înainte…

– Aștepta o reacție?

– Aștepta o reacție, știam că vor face reacție. În poezia americană, atunci ca și acum, de o parte erau tradiționaliștii.

Erau tradiționaliști în sensul în care T.S. Eliot a lansat un ritm modern, în care se uita cu nostalgie la trecut și se plângea de pierderea moralității lumii. Ăștia erau ei. Pentru că ei câștigau premii și treceau prin toate etapele școlii…

– Erau niște oameni serioși.

– Nu erau serioși, erau maimuțe. Câștigau toate titlurile, mergeau în profesorat, își făceau un drum… Și din tarta mică alocată poeziei, ei luau partea cea mai mare.

Câțiva aveau chiar talent, dar s-a pierdut în poetica pe care au practicat-o. Și era o poetică intenționat depărtată de lumea tulbure în care trăiam.

De cealaltă parte, noi eram extrem de învestiți în realitate, pe care o și provocam. Fiindcă eram destui și aveam idei despre poezie.

Asta ne venea de la Ezra Pound, pentru că Ezra Pound, prin greșelile lui de gândire și de filosofie, ne-a lăsat loc de gândire.

A lăsat câmpul liber, a introdus în poezia lui versuri din alte limbi, a pus mici mesaje despre poezia japoneză și a rupt liniile de vers.

Poetul și jurnalistul Ezra Pound. Foto: biography.com

S-a jucat foarte serios, dar s-a jucat. A lăsat speranțe viitorului, a lăsat deschis câmpul pentru poeți, să vină să vadă. Și să se folosească de câmpul deschis ca să-și facă o poezie nouă.

Era necesar să inovezi. Pentru Pound, formula a fost make it new. Pentru noi, mai târziu, formula a fost get it used.

Și viața noastră era cumva în sens filosofic, pentru că tot ce făceam era răsturnarea imediată a ceea ce făcusem înainte.

Eu n-am fost niciodată un hippy adevărat, am luat obiceiurile generației mele și m-am îmbrăcat – desigur, pentru că eram interesat de sex – hahaha!, și era mai ușor!

Dar, altfel, n-am crezut niciodată în ideologia utopică a unor comunarzi din jurul meu. Mi-a plăcut mult – vorbeau despre dispariția geloziei și a posesiunii, despre iubirea universală, lucruri care erau răsturnate aproape în fiecare zi de… realitate.

Așa că după toate astea a trebuit să învăț să scriu și mai simplu, fiindcă a venit perioada în care eram interesat să fiu ziarist.

Am vorbit cu mulți oameni în Silicon Valley, cu creatorul primei inginerii a virtualității reale, și de acolo am început alte speculații, după care a venit revoluția și la noi. Am avut o viață plină de revoluții! (râde)

Și ele s-au stratificat, dar poezia a trebuit să mi-o simplific tot timpul, ca să spun ce știu fără să pun prea multe în ea…

E o practică de arheologie, dar e o arheologie prin sustragere, nu prin dezgropare și măturare a cioburilor.

„Eu n-am fost niciodată un hippy adevărat, am luat obiceiurile generației mele și m-am îmbrăcat – desigur, pentru că eram interesat de sex – hahaha!, și era mai ușor!”

*

– Haideți să mai luăm o reflecție critică. S-a spus că în poezia dumneavoastră vorbiți în mai multe limbaje hipersenzoriale.

– Hipersenzorialitatea e singurul lucru care ne desparte de virtualitatea totală în acest moment. Dar se cam termină și ea, așa că oamenii care își iubesc simțurile să se grăbească, pentru că sunt în pericol de a fi sărăcite.

– Evoluăm în sensul acesta?

– Aaah… nu știu dacă evoluăm (râde). Dar ne schimbăm în sensul ăsta. Pe profesorul inginer care a lucrat la realizarea realității virtuale l-am întrebat: Unde ajunge virtualitatea? El a zis: În momentul acesta mă bucur pentru că realmente are o concurență realitatea.

El a spus că e posibil să se întâmple o imersiune totală în virtualitate. Omul o să trăiască într-o lume desenată de un inginer. Și tot realul pe care încercăm să-l găsim și nu prea avem cuvinte multe pentru el – auzul, văzul, atingerea – are să fie posibil într-o realitate desenată de un inginer.

Toată realitatea va fi desenată de un inginer și va avea happy ending. Realitatea noastră nu e cu happy ending, așa că dimensiunea tragică a existenței noastre a fost rezolvată de un inginer. Fiul meu e un inginer, așa că știu ce spun.

– Oricum, observația generală este că, pe măsură ce rețelele de socializare devin mai dense, și granița dintre realitate și virtualitate devine din ce în ce mai poroasă.

– Ce se întâmplă cu un om care începe să trăiască în mijlocul rețelei sociale este că ea se închide încet-încet ca pereții ăia etanși.

Pentru că petreci prea mult timp înăuntrul lumii virtuale din rețea, unde ai prieteni, unde discuți, unde cumperi, unde faci totul. Înăuntrul lui Facebook poți să faci aproape totul.

O jumătate din lume trăiește aproape numai pe Facebook acum. Se închide încet-încet, și nu numai pentru că acolo ți se supraveghează obiceiurile și există posibilitatea să-ți vândă lucruri.

Rețeaua știe despre tine și altceva. E ceva care e stilizat de dorințele pe care ți le creează. Îți creează dorințe care te împart în diferite personalități, în oameni diferiți.

Tu ești prea mare și rețeaua te scindează pentru că ești prea mare și consistent ca obiect.

Te face ca dimineața să ai nevoie de un frigider roz, după-amiaza să ai nevoie de unul negru, seara să ai nevoie de unul albastru și așa mai departe. Asta dacă vorbim în linii mari.

E un fel de a-ți uni dorințele tale cu cele ale altora, și din ele se face obiectul care o să le fie vândut tuturor și implicit ție.

Și se văd și obiceiurile când deschizi lumea aia: că dimineața trebuie să faci așa, după-amiaza altfel, și fiecare oră este cuantificată – cum te simți tu și toți cei cu care ești în legătură. Asta e una.

Dar mai este și faptul că ești contopit cu o noțiune nu numai prin dorințele pe care le ai, ci prin masivitatea gloatei pe care nici n-o vezi, dar care trăiește cu tine.

La timp nu te uiți. Și toate astea se fac prin adăugare, prin plusuri. Plus. Surplus.

Surplusul este dracul, este Satana! (râde)

Aveam o agendă cu prieteni, murea unul, trăgeam o linie peste nume, dar puteam încă să-i văd adresa. După o vreme, au devenit contacte. Vorbeam despre contacte.

Iar contactele astea au fost luate de către Apple și de alte aplicații, și contactele se înmulțesc, apoi începi să faci categorii din ele. Prieteni sort-of, hahaha.

Ne îndreptăm rapid către închisoarea de sticlă, care deja există într-un fel. Și în închisoarea asta de sticlă, care este transparentă, noi ne înțelegem foarte bine, fiindcă este o cameră de rezonanță, dar nu vorbim decât cu cei care ne agreează opiniile.

„Surplusul este dracul, este Satana!”

*

– Primim multe confirmări. Suntem niște copii, de fapt, ne purtăm ca niște copii.

– Totdeauna omul are nevoie de confirmări. Dar nu mai trebuie să ajungi la înțelepciunea că sunt și oameni cu care nu te poți înțelege sau și oameni cărora nu le place de tine. E mult timp.

Dar până atunci ești într-o casă de sticlă în care se întâmplă altceva.

După Iluminism, noi învățam că noțiunea de libertate ar fi fost să ai viață intimă, privată, în care nu se amestecă nimeni. Constituția americană de-asta a fost pusă așa, și de-asta a durat, pentru că a fost un document iluminist. Dar se vede că lumea, de fapt, este exhibiționistă și nu numai că în casa de sticlă…

(În acest moment, aparatul de aer condiționat al localului în care stăm de vorbă începe să sune din ce în ce mai tare, până când ne acoperă vocile. Andrei Codrescu exclamă: „Ia uite! Asta e casa de sticlă care vine după noi! Simte!”)

Ești înăuntrul rețelei și începi să exhibi un personaj ideal. Pe care îl văd toți. Transmiți o auto-ficțiune. Dar, după un timp, transmiți totul, fiindcă doar ficțiunea nu ajunge, trebuie să dai și ceva real ca să fie interesant. Și realitatea e aproape modificată în sens negativ ca să o pui acolo.

– De unde ne vine nevoia asta?

– Probabil că ni se trage de la o domesticire a umanității în momentul în care am început agricultura, ca să-ți spun. (râde)

– E o poveste cu bătaie lungă.

– Da. Chestia cu apărarea de intruziune vine și ea din necesitatea de a-ți apăra casa, și viața, și lumea intimă. Pentru că veneau barbarii și nomazii tot timpul, și-ți trebuia un perete gros și-o fereastră prin care să treacă numai arcul cu săgeți sau pușca.

Dar în afara casei de sticlă există încă miliarde de oameni, și noi ne mirăm că aruncă cu pietre. Sigur că aruncă cu pietre: dacă vezi o casă de sticlă în care oamenii se agreează între ei și toți se cred un fel de inocenți…

– Probabil că e o imagine foarte amuzantă pentru cei din afară…

– Absolut amuzantă!

– E o casă de sticlă sau mai degrabă tuburi de sticlă într-o casă de sticlă?

– A, dacă vrei să mai adăugăm tuburi, devine o distopie mai serioasă. Probabil!

Și nu numai. Tuburi multe, în care există un fel de tine, de sine, de eu, care este specializat în cumpărarea unor lucruri specifice acestei forme. Un simulacru, dublu, triplu multiplicat. Cvadriplicat. Dublul tău, căruia-i place roz și orez din Himalaya.

– Sare roz din Himalaya!

– Exact, sare roz din Himalaya. Pot să vorbesc cu cel căruia-i place sarea roz din Himalaya? (râde) Și atunci, dacă tuburile vorbesc între ele… Dar probabil că trebuie, din când în când – îi lasă să-și comunice.

– Îi lasă?!

– Nivelurile sunt ca la ceasurile cu nisip, se întâlnesc și există o comunicare scurtă între părțile tale care odată erau împreună, dar nu mai sunt. Este utopia perfectă, cu un pic de iertare.

– Dar în toată proiecția asta mai putem să vorbim despre frumusețe, adevăr…?

– Noi putem. (râde) Suntem încă necenzurați în privința asta, fiindcă, well, suntem încă făcuți din carne și oase și arătăm cum arătăm și o putem face chiar dacă limba și vorbitul și scrisul sunt conținute într-un cip.

Dar o putem face. Până când o să ne transformăm și fizic. Asta e o altă imagine – un ou care are un deget cu care să apese. Și un singur ochi.

– Mare!

– Mare, dar ăsta e un dar, cum – you know – sexul este și despre plăcere, nu numai despre reproducere – e un dar. Dar probabil e un dar ca un cal troian. Nu știm exact de ce am fost dăruiți și cu ochiul ăsta. Probabil ca să vedem încă arhitectura pereților, a trecutului.

Fiindcă orașele noastre și casele noastre sunt locurile în care tradițional au trăit cei care ne-au făcut pe noi și unde încă trăim noi. Că nu trăim doar în Facebook, trăim și în case. De care avem mai mult sau mai puțin nevoie acum.

Fiindcă arhitectura se îndreaptă tot timpul către redefinirea spațiului, acum ai tot mai puțin spațiu, dar tot mai multă libertate în lumea virtuală. Așa că poți să alergi și să fii liber în partea cealaltă.

Dacă te uiți la un catalog al unei școli de arhitectură din New York, care e una dintre cele mai bune din lume, vezi că nu e vorba despre arhitectură. Asta a devenit un fel de mantră pentru toate.

Arhitectura hainelor, arhitectura mâncării… Am văzut ultimul număr din revista lor extrem de lucioasă și plină – este despre mâncare. Despre arhitectura mâncării. Sunt și turnuri pe care, you know, le poți dărâma! (râde)

– În contextul ăsta, în care virtualitatea ne invadează tot mai tare…

– E o virtualitate inginerească. Eu cred că noi deja suntem virtuali, suntem într-un biofilm. William Burroughs vorbea într-o carte despre ființa umană care trăiește jucând într-un biofilm, un film biologic pe care noi nu îl putem vedea, fiind în interiorul lui.

Între multiplele genuri de a face performance ale Universului există și biofilmul ăsta. Un fel de scurtmetraj al vieții noastre, care are înainte un spațiu infinit, unde se petrec alte performance-uri sau alte dimensiuni.

Științific și matematic, avem deja ideea că cunoaștem tot mai mult: cum arată harta genomului, care este felul în care se poartă particulele elementare – știm că nu le putem chiar împăca.

Fiul meu lucrează la quantum computers, și nici nu poate să-mi spună la ce lucrează. Nu știu dacă ai văzut că Nobelul în fizică s-a dat unui om care a descoperit alte stări de materie…

– Tehnologia este noua magie.

– Este noua magie care-și dibuie încet drumul către o veche magie. Asta pot să văd în cărțile mele de tarot, dar… ce-a găsit premiantul de Nobel e că sunt stări de materie care nu sunt lichide sau gaze.

Dacă trece electricitate sau magnetism pe la suprafața obiectului, atunci obiectul există în alte stări, pe care nu știm cum să le numim. Dar faptul că ele există înseamnă că tot ceea ce știm despre quantum nu mai rămâne doar în matematică.

Un cip al calculatorului cuantic la care lucrează firma canadiană D-Wave Systems.

– Ați vorbit ieri, la lansare, despre metoda de-a recunoaște o carte bună.

– Da, intri în librărie și îți pui o întrebare. Asta e plăcerea mersului în librării, că nu știi ce cauți. Și pui o întrebare unei cărți. Deschizi cartea la întâmplare și dacă ceea ce citești îți răspunde la întrebare, bine, atunci cartea e bună. S-o iei acasă. S-o cumperi, dacă poți. Sau s-o furi.

Cărțile care nu-ți răspund sau îți răspund într-un fel pretențios le lași. Sunt prea multe cărți din alea.

Metoda se numește bibliomanție, pentru că Biblia era folosită așa: oamenii își puneau o întrebare în gândul lor și apoi preotul deschidea cartea. Și oamenii au ajuns chiar să facă asta acasă.

Biblia e o carte foarte bună – de obicei răspunde la întrebări. Cu excepția Genezei, care nu răspunde la nimic!

– De ce credeți că rămâne cea mai cumpărată carte?

– Pentru că a fost scrisă în timp de oameni care au văzut Universul prin fereastra deschisă. Exact cum l-am văzut eu, pentru 5 minute, când am luat LSD, în 1969.

Țin minte exact momentul, fiindcă s-a deschis Universul – era o fereastră deschisă puțin. Prin ’73 s-a închis la loc. Acuma poți să iei tot LSD-ul, că în veci n-o să mai vezi ce-am văzut eu.

– De ce?

– Un mister al timpului, al generației mele, care voia să se ducă afară, din nou afară. Și fereastra asta a fost deschisă de drogul ăsta, care te-a lăsat să intri.

– Nu ratăm fereastra către Univers și din cauză că ni se modifică structurile mentale, imaginația, memoria?

– Ai dreptate… Sunt sigur de asta. Sunt sigur că, într-un fel, chiar și gândirea e programată de undeva și cândva. E un mister.

S-a restrâns și s-a închis fereastra, fiindcă șefii și-au dat seama că este prea periculos pentru societate să lase oamenii să zboare acolo. Știu că în românește asta sună a conspirații…

De exemplu, în timpul războiului din Vietnam, CIA făcea un mare business din heroina pe care o vindea pe străzile din New York și în ghetouri. Ca să liniștească revolta care era în plină desfășurare atunci.

Mai târziu, lucrurile s-au liniștit. La sfârșitul anilor ’80, deodată erau o grămadă de bani – nu puteai să nu faci bani la bursă sau primprejur.

A fost o epocă The Wolf of Wall Street, și curgea un râu de cocaină, un alt fel de drog, care-i făcea pe oameni să muncească foarte mult, 40 de ore fără să obosească. Și mulți făceau bani fiindcă stăteau treji tot timpul.

Așa că societatea poate fi direcționată cu droguri.

Eu am avut un vis – l-am visat pe Sigmund Freud și l-am întrebat dacă the talking cure (vindecarea prin discuție – n.r.) mai este valabilă. Și el mi-a zis: Nu, pilulele. Asta a fost tot.

„Biblia a fost scrisă în timp de oameni care au văzut Universul prin fereastra deschisă. Exact cum l-am văzut eu, pentru 5 minute, când am luat LSD, în 1969.”

*

– În discuția aceasta cu casa de sticlă, își mai găsește loc poezia?

– Poezia este un cuvânt pe care îl folosim tot timpul, dar e un fel de cod pentru a intra și a ieși din lume imprevizibil. Un mod imprevizibil de a ieși și de a intra.

Dacă o folosim ca un act social, ca un performance al limbajului, dar și ca un performance care are ecouri în lume, în afara pătratului sau a paginii, atunci e foarte importantă în casa de sticlă, pentru că este cel puțin cercetarea unor moduri inedite de evadare.

Am scris mult despre internet, fără să știu ce știu acum. De pildă, în 1999, într-o carte care a fost tradusă în românește ca „Dispariția lui afară” – The dissapearance of the outside. Cuvântul „afară” chiar nu acoperă ce înseamnă „outside”. Vorbeam despre outside ca…

– Exterioritate?

– … un fel de exterioritate. De exemplu, ecologic vorbind, o pădure sau un loc care încă este necunoscut sau neexplorat. În sens psihologic, este un fel de libertate interioară care te lasă să trăiești în moment.

Ca cetățean al unui grup, al unui oraș sau al unei națiuni, este un fel de scăpare de acolo, din supravegherea constantă – care este jobul principal al guvernanților.

Acum, dacă te uiți la recentele știri în America, vezi că Patti Smith, care a inventat punk rock, a primit National Book Award pentru cartea ei de memorii, este celebrată peste tot ca una dintre cele mai mari figuri artistice din anii ’70 și i se dau tot felul de premii.

Fotografie a poetei și cântăreței Patti Smith, realizată în 1975 de Robert Mapplethorpe. Sursa: tate.org.uk

Ei bine, Patti s-a mișcat din afară înăuntru. Este și povestea schimbării ei de stil, fiindcă, la un moment dat, era o mamă în Detroit care avea doi copii și care s-a convertit la un fel de creștinism. Acum, cuvintele ei de înțelepciune sunt înrămate peste tot.

Voiam să spun că e greu să scapi din centru dacă ajungi acolo. Dar cu ea a fost și un schimb de stil să ajungă în centru: centrul o acceptă acum pentru că-și termină propozițiile.

Când era poetă și cântăreață, nu-și termina propozițiile, putea să le lase, că n-o interesa… Ăsta e un caz special. În orice caz, orice margine se împinge la centru.

I mean, Kafka, de exemplu, care a avut norocul să moară tânăr – asta-i foarte necesar, de fapt –, a avut norocul să nu lucreze o operă prea lungă și să-și facă metacritică a operei sale.

El încă mai e în margine fiindcă a scris în germană la Praga, într-o Cehie care se trezea la specificul național și în care germana era un fel de limbă dușmană, fiindcă era o limbă a opresorului. Și ca scriitor, sigur, era în afara tiparelor.

„Kafka a avut norocul să moară tânăr – asta-i foarte necesar, de fapt. El încă mai e în margine fiindcă a scris în germană la Praga, într-o Cehie care se trezea la specificul național și în care germana era un fel de limbă dușmană.”

*

– Voiam să ajung la această discuție. Nu știu dacă asta se întâmplă în general, deși cred că e o șansă mare să fie așa: critica devine un soi de limbaj într-o limbă?

– Am o carte – bună – scrisă de o scriitoare din România. A scris o carte bună despre Andrei Codrescu în spațiul intertextual. E o carte de teorie, în care eu sunt, cred, un pretext.

Nu sunt textual în carte. Sun în spațiile dintre textualități pe care ea le analizează. E o carte foarte interesantă, într-o vreme am citit-o și am uitat despre ce era, n-am simțit că vorbește despre mine, dar își dezvolta teoriile despre profesia ei.

Era o carte de teorie critică. Era vorba despre teorie. Din când în când, exemplifica cu niște citate, dar asta nu e ceva nelalocul lui.

Am văzut niște momente la Festivalul Elvis – se ținea după 100 de ani de la moartea lui –, unde o profesoară de la Universitatea din California a ținut o conferință despre un imitator al lui Elvis, care cânta cu versurile lui, făcute în spaniolă. Era un Elvis spaniol, se numea Elvez.

Erau vreo 150 de imitatori, inclusiv japonezi, oameni în cărucioare cu rotile, erau toți Elvi – pluralul de la Elvis.

Ea l-a folosit pe Elvez ca pe-un fel de demonstrație: vorbea despre deteritorializare și folosea noțiuni din Deleuze (Gilles Deleuze, filosof francez – n. r.) și Derrida (Jacques Derrida, filosof francez – n. r.) și așa mai departe, și la un timp îl chema pe ăsta pe podium.

Zicea: Elvez!

Și ăsta venea, așa, ca un sclav, și cânta vreo două piese, și îl trimitea înapoi și ea îi dădea cu deteritorializarea mai departe. Dar, I mean, există o critică de genul ăsta care își urmărește scopurile de a-și dezvolta noțiunile de critică – asta e un fel de scriere creativă.

Care se pretinde știință într-un fel, dar dacă e bine scrisă, ca Deleuze, aproape că uiți că e filosofie. Sau Derrida! În franceză! (râde) În engleză, nu!

Dar asta e altceva, e o formă creativă de a scrie și de a-ți face o nișă în profesorat. Fiindcă departamentele de umanioare trebuie să-și extindă employment-ul. Dacă în anii ’70 nu apăreau noi specializări, ar fi fost un șomaj mare.

Universitățile, în general în anii ’70-’80, au luat surplusul de muncitori intelectuali și le-au dat locuri în catedre. Într-un fel, specializarea asta de care vorbeam este și ea un fel de a crea ocupație pentru oameni care altfel n-ar ști ce să facă.

În orice caz, oamenii nu știu ce să facă, dar în epoca industrială a lui Henry Ford, când s-a inventat producția pe bandă, oamenii chiar nu știau ce făceau – pentru că făceau numai o parte din mașină.

La asta se referea Marx când a vorbit despre alienarea muncitorului de munca lui. Pentru că nu înțelege ce face. Și atunci era și el un produs, nu un om întreg, cu ceva investiție în ceea ce crea. E o analiză extrem de bună…

Dar, pe de altă parte, profeția lui Malthus (Thomas Robert Malthus, reverend englez decedat în 1834, autorul unor previziuni despre evoluția economică în legătură cu creșterea demografică – n. r.), care nu s-a împlinit, este în continuare relevantă, fiindcă lumea se înmulțește. Chiar dacă în Vest nu se mai fac atâția copii, în alte locuri, în Africa și în Orientul Mijlociu și în India, se fac mulți.

Și, pe de altă parte, medicina rezolvă o grămadă de probleme care erau fatale acum câțiva ani. E chiar extraordinar – laparoscopia și operațiile prin intromisiune…

Așa că, pe de-o parte, omenirea crește, iar ecologismul trebuie să se împace cu oamenii, că oamenii au devenit responsabili pentru ce rămâne din ecosistemul care este ocupat de multe ființe.

Ecologiștilor, dacă sunt radicali, le-ar plăcea mult un mic război nuclear, ceva care să elimine vreo jumătate de umanitate, fără să distrugă nimic altceva (râde). O bombă curată!

Dar, oricum, ne-am depărtat foarte mult de la ce începuseși – cu criticii. Să mă întorc la critici, ca să mă pot întoarce la poezie: sunt critici care-și urmăresc țelurile lor critice, teoretice, și sunt oamenii care-mi citesc poezia.

E clar că sunt tot felul de cititori, și unii dintre cei mai buni cititori sunt și critici, pentru că știu să scrie despre asta. M-a interesat ce-a zis Marius (poetul și criticul Marius Conkan – n. r.) ieri seară, fiindcă el e foarte bun la citire și bun la înțelegerea mai largă a unor poezii care s-au scris în timp.

E bine să conștientizezi etapele acestea, pentru că te fac mai deștept ca poet. Atunci când o să mai scriu, o să conțină și ce-a spus el, pentru că fiecare poezie e și o asumare a felului în care ai fost criticat.

Cine este Andrei Codrescu

Andrei Codrescu s-a născut în 1946, la Sibiu. În 1966 a emigrat în SUA, iar în 1970, primul său volum de poezie, scris în limba engleză, era răsplătit cu premiul Big Table Poetry.

De atunci a publicat numeroase volume de poezii și patru romane, a fost comentator pentru NPR – postul public de radio al SUA și a avut apariții în emisiuni celebre precum The David Letterman Show sau The Tonight Show.

A predat literatură la mai multe universități din SUA, iar în 1983 a fondat revista Exquisite Corpse: a Journal of Books & Ideas.

Detalii despre Andrei Codrescu pot fi aflate pe pagina sa de internet.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€