"Piatru". Lecție de reinvenție

Voicu Bojan

Reporter

Adriana și Oli sunt doi oameni în preajma cărora e greu să te plictisești.

Ar putea fi considerați o anomalie a societății, mai ales pentru cei înțepeniți în sisteme și scaune. Dar, la fel de bine – sau poate mult mai bine -, ar putea fi un exemplu de elasticitate și dinamism.

Fiindcă nu-i așa de simplu să treci de la consignație la pompe funebre, apoi la producție și vânzare de înghețată, sală de fitness sau design interior.

Dar asta, vorba poetului, a fost demult. Și a fost o singură dată. Mai aproape de noi, i-am urmărit pe Adriana și pe Oli, timp de câțiva ani, plimbându-se între grădinițele din oraș. Și, după câte zic ei, nici asta nu va mai dura.

Câți dintre noi sunt în stare să se reinventeze periodic, ca nu cumva să se plictisească de ei înșiși?

Bradul negru de Crăciun

Stau pe holul grădiniței și, ca să par ocupat, mă uit la panourile de pe pereți. Grupa mijlocie, probabil cu ocazia zilei naționale, a desenat și colorat în trei dungi verticale, mari și late, harta României.

Grupa mică a colorat șabloane cu pomi de Crăciun. Sunt 18 desene, câte șase pe cele trei rânduri. Autorii au adăugat de la ei globuri, jucării și cadouri desenate stângaci, cu îndemânarea tipică a unor copilași de 3 ani.

Îmi sare în ochi un desen de groază: bradul e negru, globurile toate, steaua din vârf, chiar și cadourile de sub pom sunt pătrate la fel de negre. Din pricină că autorul a apăsat prea tare cu creionul, cadourile par niște cutii metalice, cu pereți groși.

Cad în reverie – mi-ar plăcea să-l cunosc pe acest copil care, bănuiesc, provoacă îngrijorări educatoarei și părinților. Fiindcă părinții, când vin, pe la 4-5, să-și ia odraslele de la grădinița cu orar prelungit, se uită mereu la panouri să vadă operele de artă naivă, cu accente genialoide, ale copiilor lor.

La fel făceam și eu. Ca la manualul de psihologia copilului, în drum spre casă mai aruncam câte o banalitate obligatorie, menită să-i crească fiului încrederea în sine: „Vai, da’ ce frumos ai desenat azi. Ce combinație interesantă de culori ai folosit”.

Noroc că pruncii, înțelepți cum sunt, nu răspund aproape niciodată la tâmpenii de-astea. Doar te privesc adânc în ochi și tac.

„Sunteți Moșu?” – se aude o voce în spatele meu. Mă întorc și îi zâmbesc unei doamne în halat alb, cu o bonetă pe cap, probabil bucătăreasă. „A, nu, aș vrea eu să fiu, știți cumva pe unde e?”.

O educatoare tânără, înaltă și frumoasă, cărând o cutie cu pachete, îmi spune: „E sus, haideți după mine”.

Trufele, ultima bogăţie a subsolului românesc

Comercianţii români nu sunt decât furnizori ai italienilor.

Când se-nchid prea multe mine, iese țuica de smochine

La 10 ani de la închiderea minelor din Clisura Dunării, comuna Svinița deține cea mai mare plantație de smochini din țară. Țuica de aici are 50 de grade.

Într-o sală de mese în care toate arată ca în casa piticilor din Albă ca Zăpada, Oli pare monstruos de mare. Și monstruos de nervos. I se citește în privirea de după ochelari. Îl enervează la culme toată povestea asta cu Moșu’, în care el joacă rolul principal.

Azi are de făcut naveta între 8 grădinițe, adică una pe oră. Timpul de manevră dintre ele e foarte strâns pentru un oraș aglomerat.

Trebuie să se îmbrace/dezbrace de o grămadă de ori și să țină pe genunchi peste 100 de prunci, fiindcă, după moda nouă, absolut toți trebuie să aibă o fotografie-standard, de amintire, cu Moșu’.

Noroc cu barba vastă, impecabilă, revărsându-i-se generos pe piept, pornind chiar de sub nas: Oli nu trebuie să zâmbească. Oricum, nici în viața reală nu se prea omoară cu zâmbitul. Barba, în schimb, îl gâdilă cumplit.

De partea zâmbitului e responsabilă Diana, spiridușul de serviciu sau, în limbaj american, Santa’s Little Helper. Adevărul e, oameni buni, că de-acolo, de la Hollywood, ni se trag nouă toate fițele astea, că altfel, de la natură, suntem un popor destul de sobru și simțitor.

Diana transferă febril pachete din cutie în sac. Îmi șoptește: „Vezi că Moșu’ e ciufut rău azi, să nu faci mișto de el”.

Incomodată de fusta prea strâmtă, îmbujorata educatoare o ajută, în timp ce, probabil de emoție, turuie întruna: „Vai, săracii copilași, astăzi au o zi infernală. Or să cadă morți diseară. Uite, nu e ora 10 și sunt deja obosiți. Acum vine Moșu’, apoi au teatru, apoi repetiție, iar după masă au serbarea. E mult prea mult pentru sămanii de ei, iar unii nici n-au împlinit 3 ani…”

Sprijinit de zidul tapetat cu faianță albă, Oli cască pe sub barba falsă de i se umezesc ochii.

Bunica papă ananas

Totul e gata. Moșu’ își face intrarea în sala grupei mici, cu un ho-ho-ho clasic, sprijinit în bastonul cu zurgălăi și cărând în spinare un ditamai sacul.

E Moșul perfect, bate chiar și Hollywood-ul, atât de frumos e echipat. Nu-i poți găsi nici cea mai mică hibă, în afară de sictireala lui caracteristică. Noroc că nu se prinde nimeni de ea, cu atât mai puțin copiii care, cu ochii lipiți de el, îngheață de emoție pe scăunele.

Ca și cum ai apăsa un buton, se pornește mâțâiala în duet a educatoarei și a îngrijitoarei, ținând astfel să sublinieze tonul și maniera în care trebuie întâmpinat un astfel de personaj:

„Vaaai, Moșule, ce bine că ai ajuns și pe la noi. Tu nu vii decât la copilași cuminți, nu-i așa? Copii, vă bucurați că a venit Moșu’? Da. Mai tare, că Moșu’ e bătrân și nu aude bine. Daaaaa! Haide, Moșule, ia loc aici, că știm că vii de departe și ești obosit. Ia, copii, să-i înviorăm pe Moș și pe spiridușul lui cu un cântecel: Moș Crăciun cu plete dalbeee…”

Copiii cântă atât de fals de-ți rup urechile, dar cântă sincer și, mai ales, din toți rărunchii. Între ei regăsești, dintr-o privire, aproape toate tipologiile societății: copilul-artist rupt de realitate, suspectat de ADHD, scobindu-se în nas și privind la copacii desfrunziți de pe fereastră. E, probabil, autorul bradului negru.

Apoi urmează copilul-de-bogat îmbrăcat impecabil, cu papion și hăinuță neagră, de chelner în retragere; copila-prințesă cu pantofiori cu toc, rochiță de voal și coroniță argintie cu perle de plastic; copila-defavorizată negricioasă și zbanghie sporovăind întruna, spre disperarea educatoarei; copila-ultrasensibilă, sughițând înlăcrimată într-un colț, singura speriată de moarte de tot acest spectacol straniu; copilul-cool cu cămășuță șic și bretele de hipsteraș, căruia doar barba îi lipsește ca să semene cu tati, sau copila-model care a terminat-o deja cu timpul liber, fiind înscrisă la balet/vioară/germană/karate/pictură/etc. Sărmana, e destinată încă de pe acum unui viitor luminos de femeie de succes.

Democratic și sătul până peste cap, Moșu’ îi ține pe fiecare pe genunchi, în timp ce spiridușul Diana afișează camerelor de filmat și fotografiat același zâmbet super-profesional, cu dinți albi, de reclamă.

Lipsit de fantezie, Moșu’ mizează pe mister și minimalism. Cu o voce fragilă de bătrâior, mormăie în barbă mici clișee înlănțuite ca și clemele pe sfoara de rufe, iar din când în când, fără să-l bage aproape nimeni în seamă, are câte un derapaj de umor cinic, în care recunoști omul din spatele măștii.

Deși li s-a spus răspicat să nu-și desfacă pachetele, copila-defavorizată a reușit cumva să extragă din pungă un ditamai ananasul. Îl ține de smocul de frunze, se uită la el de aproape și zice pe un ton ascuțit: „Eu nu mănânc din ăsta, că e acru și mie nu-mi place”.

Oli îi răspunde de după barbă: „Lasă, că-l papă bunica. Dacă-i cuminte, îi aduce Moșu’ o proteză nouă”. Fetița se uită la el un pic cu frică și pleacă strângând ananasul la piept.

Între timp, educatoarea și îngrijitoarea se perpelesc emoționate, de parcă pentru ele însele ar fi venit Moș Crăciun. Pe deasupra, își doresc ca totul să iasă bine, să fie toată lumea mulțumită, în special părinții. Ar vrea să fie și un eveniment memorabil pentru copii.

Cu tact, copila-ultrasensibilă e lăsată chiar la urmă, ca să vadă că Moșu’ nu a mâncat niciun coleg, apoi educatoarea o duce aplecat de mânuță să-și ia cadoul.

Totul se termină cu happy-end și cu un pas cam grăbit; cei doi ies pe ușă, în aplauze, sub pretextul clasic: „Mulți alți copii cuminți îi așteaptă, mai au mii de daruri de împărțit. Haideți să le urăm drum bun”.

Nici nu apucă bine săracul Oli, tot transpirat și roșu la față, să redevină civil, că educatoarea apare val-vârtej în sala de mese: „Aoleu, Moșule, iartă-ne, dar am uitat poza de grup, te rugăm, haide înapoi”.

Încăpățânându-se să nu zâmbească, Oli dă ochii peste cap și, ca la armată, se îmbracă la loc, de data asta cam fușerit. Fără bastonul cu zurgălăi și uitând să șontâcăie de bătrân ce e, dă năvală în sală, se pune rapid pe scaun, face mumos la poză și o zbughește pe ușă afară.

A intrat deja în criză de timp. Azi mai are 6 spectacole identice. Chiar la ieșire, îmi aruncă din mers: „Io tre’ s-o șterg. Vezi că, în juma’ de oră, fetele sunt aici, începe la 11”.

Intermezzo – "Piatru"

Acum văd că pe ușa de sticlă e lipit un afiș A4 pe care e desenat un castel: „Teatru: Castelul de gheață, ora 11.”

Îmi amintesc de vremurile când băieții noștri erau la grădiniță și ne cereau bani de „piatru”. Cel mic se luase după cel mare și așa-i ziceau la teatru – piatru, fie că era de păpuși sau cu actori.

Muream de curios să aflu detalii despre trupă, ce fel de piesă a jucat, ce au reținut copiii din ea, ce anume i-a emoționat, însă, la fel ca acum, când sunt la liceu, de la monosilabicii ăștia doi nu poți scoate mai nimic.

La grădi era așa: „Cum a fost piesa de piatru? Frumoasă”.

La liceu e așa: „Cum a fost azi la școală? Bine. Te-a scos la tablă? Nu. Da’ măcar ai șters tabla? Mda. Cum a fost la test? Nașpa”.

Când, cu ani în urmă, am început să-i bat la cap pe Adriana și Oli, să mă lase să-i fotografiez, adevărul e că mă cam sfredelea o mortală curiozitate legată de cum arată acest „piatru” de grădiniță, curiozitate reprimată ani de zile din pricina faptului că băieții noștri refuzau să ne povestească în detaliu ce se petrecea acolo.

Când fuseseră mici, îi dusesem de nenumărate ori la Teatrul de păpuși Puck, dar aici era o cu totul altă treabă: teatrul era cel care venea la ei, spre marea lor bucurie, dar și a educatoarelor, care luau și ele, săracele, o oră de pauză.

Adevărul e că în viața civilă nu sunt mare fan nici de teatru, nici de film, din pricina faptului că, după mine, ambele au prea multe mijloace de convingere și manipulare la dispoziție: scenă, sunet, lumină, platou, costume, recuzită.

În schimb, mă pasionează modul în care teatrul ambulant, ca spațiu itinerant sacru, semănând cu cortul întâlnirii care bântuia prin deșert în Vechiul Testament, poate preschimba, într-un interval de timp, un loc banal într-o lume magică, radical diferită.

Cartoanele desenate de Oli în atelierul lui de pictură, în spatele cărora se pitește o actriță înarmată cu un arsenal de jucării, despart tăios lumea în două, la fel cum o face altarul dintr-o biserică.

Când bate gongul, până și cei mai mici și mai visători copilași încetează să se foiască în scaune, fiindcă tocmai are loc o întâlnire cu ceva misterios, ancestral, sfânt, care e complet altfel decât lumea banală, așa cum o știu ei. Timpul se suspendă și el, nu doar spațiul.

Stă agățat așa de tavan, ca un clopoțel de Crăciun dat cu sclipici și legat cu un fir subțire de nailon, de pescuit. Teatrul are această incredibilă forță transformatoare, lucru dovedit de-a lungul istoriei de artele dramatice din Grecia antică, de scenele improvizate din piețele și târgurile medievale, de straniul teatru japonez No și terminând cu scena din Globe Theater, unde, de câteva secole, se joacă aceleași piese de Shakespeare.

Moș Gerilă se întoarce 2

Nu trece mult după dispariția în trombă a lui Oli și, prin același geam al ușii de termopan alb de la grădiniță, își face intrarea în scenă Adriana, soția lui. O urmăresc cu privirea cum se tot întoarce din drum la mașină, nu care cumva să uite ceva.

Scoate din portbagaj două panouri mari, de carton. Asistenta ei, Cosmina, cară două valize portocalii. Cu arme și bagaje, cele două ocupă sălița de mese la fel cum au ocupat nemții Parisul în ’40, adică total. Nu mai ai loc să te învârți de haine, voaluri, jucării, instalații electrice și muzicale.

Pe cât era Oli de îmbufnat, pe atât sunt ele de tonice și binedispuse. În timp ce se echipează, Adriana povestește într-un mod atât de expresiv, de parcă e deja intrată în ceva rol. De fapt, dacă mă uit la cizmele ei fistichii cu flori aplicate, n-aș putea spune dacă-s de stradă sau de scenă.

„Măi, dar Oli nu mai are chef deloc de povestea asta cu Moșul, i s-a luat complet. Cred că e la menopauză. Nu râde, că și tu urmezi. Chestia asta îl scoate efectiv din sărite. Cred că nu mai are răbdare la educatoare și copii. În plus, face și prostii. Nici n-am apucat să-i spun, dar îți zic ție.

Ieri, de exemplu, eram în mijlocul piesei ăsteia pe care o jucăm acum. Spiridușul, respectiv Cosmina, tocmai pierduse renii și sania cu care trebuia să ajungă la zâna responsabilă cu zăpada. Construiam noi de ne rupeam momentul culminant al începerii ninsorii, copiii deja căscau ochii de curioși ce erau când, hodoronc-tronc, intră Oli Moș Crăciun în cel mai inoportun moment cu putință.

Noroc că nu suntem o trupă mai mare, ci doar noi două și, fiindcă ne știm bine, am întors-o imediat ca la Ploiești, de nu s-a prins nimeni. Altfel, când e în formă, Oli e un deliciu. Poate face o grămadă de roluri și de voci: Mickey, Donald, Goofy, la fel ca multe alte roluri inventate de noi, cum ar fi Brosky, unde e mascat în costum de broscoi, cu două baloane umflate pe față. Mă tem că a obosit cu totul și e vremea să iasă din scenă, îl pun pe liber cu teatrul.”

Mai că nu-mi vine să cred. Poate așa vorbește Adriana la supărare, astfel că a doua zi vreau să verific informația: „Alo, Oli? Zi-mi și mie cum merge treaba cu Moșu’, mai reziști? Cică Adriana vrea să te tragă pe linie moartă. Tu știi de așa ceva?”

Duminica seară, în fața unui mall ultra-aglomerat în care zice că nu are curaj să intre, Oli fumează. Face o pauză, respiră adânc, apoi se pornește cu un ton calm, trădând însă o nețărmurită determinare:

„Ascultă bine la mine. Mai am mâine, luni, o zi infernală și apoi, adio teatru. Pentru mine, Moș Crăciun moare fix mâine, îl îngrop cu mâna mea și nu vreau să mai aud de el. Pentru mine nu va mai există decât Moș Gerilă, ăla pe stil vechi, al comuniștilor. Jur că în viața mea nu mai îmbrac nici un costum de moș, pe genunchii mei nu va mai urca veci pururi nici un copil, urechile mele n-o să mai asculte niciodată poezele cretine și falseturi de cântece, nu mai vreau să văd nici o educatoare, nici o grădiniță…”

Șșșșt, liniște!

După ce s-au echipat, Adriana și Cosmina devin aproape de nerecunoscut. Prima poartă pălăria ei roșie, bineînțeles vrăjită, pe care, de cum și-o pune în cap, devine alt om: mimica toată i se schimbă, gesturile îi devin teatrale, tonul vocii mai înalt.

Cosmina, cu o perucă afro roșie ca focul, țopăie de colo-colo, fix ca un spiriduș ce e. În timp ce își aranjează decorul și pregătesc instalația de sunet, îngrijitoarele pun la rând sala de spectacol, constând în înghesuirea a zeci de scăunele și băncuțe într-un perimetru relativ restrâns.

Apoi vine publicul: educatoarele intră cu copiii de mânuță, câte doi. Sunt așezați progresiv începând de la grupa mică în față spre cele mai mari, în spate.

Cu totul, sunt peste o sută. În momentele acelea de foială amestecată cu emoție, vreo doi pitici mai zbanghii încearcă să se furișeze după panoul de carton, dar sunt hâșâiți rapid.

Unul dintre ei, mai mărișor, se împiedică de mine, mă privește serios în ochi și mă întreabă: „Tu ai fost Moșu?”

„O, nu, dar mi-ar fi plăcut: mi-aș fi dat mie toate cadourile din sac, voi n-ați fi pupat nimic”. Cu spaima întipărită pe chip, se pune frumos pe scăunel.

Într-o mega-hărmălaie, începe muzica, abia reușind să acopere glasurile micuților. De pe margine, ca la fotbal, educatoarele se mai încruntă la câte unul mai bătăuș: „Șșșt, liniște!”.

Adriana bate gongul. Apoi începe să vorbească foarte expresiv, liniștit și aproape șoptit, gesticulând. E ceva semănând cu o invocație. Imediat se face o liniște mare și toți ochișorii se lipesc de ea. Cei mai mari știu versurile și o îngână.

Așa încep toate spectacolele ei, cu aceste cuvinte: „Eu am o casă mică așa și așa / și fumul se ridică așa și așa / și bat la ușa casei așa și așa / mă șterg pe piciorușe așa și așa”.

Această incantație îngrozitor de simplă e trambulina care îi aruncă pe copii în lumea spectacolului. Sunt vrăjiți în așa hal, încât, de-acum, poți face cu ei ce vrei.

Imediat se schimbă registrul, iar copiii aplaudă isteric când Cosmina, de după panou, aruncă spre tavan cu jucăriile-personaje.

Totul ia amploare și surprizele se țin lanț. Dialogul Adrianei, din fața panoului, cu Cosmina, ascunsă după el, e delicios, fiindcă nu e unul direct, ci intermediat de felurite personaje-păpuși arătându-se pe sus.

Apar noi elemente de recuzită adăugându-se decorului de carton, cum ar fi o stea de argint, un castel de gheață. Către final apare și zâna cea grasă, responsabilă cu zăpada, căreia acum îi e rușine să mai iasă în lume până nu apucă să meargă la sală, la slăbit, și tot așa.

Unii copii stau efectiv cu gura căscată, alții uită să-și tragă nasul, își rod unghiile, își sug degetele, își fac bucle în păr sau își mototolesc rochițele.

În fața lor, doi oameni mari deveniți personaje de poveste se prostesc de mama focului: chițăie, hihăie, râd, se încruntă, proiectează lumini pe tavan, se înfășoară în voaluri prefăcându-se că zboară prin timp, vorbesc cu animale de pluș și scot pe gură onomatopee din cele mai fanteziste.

Cosmina, de exemplu, mârâie și latră ca un câine, de zici că-i unul adevărat. Finalul e apoteotic, pe muzică, cu aplauze și chiote. Aplaudă până și îngrijitoarele în halate roșii de pe margine. Au uitat demult să mai atenționeze cu degetul copiii neastâmpărați fiindcă, iată, neastâmpărații au devenit sfinți.

Toată reprezentația ține efectiv cam 35 de minute. Cu tot cu aranjatul scăunelelor, să fie un ceas. Pregătirile și împachetatul să mai fie și ele 30 de minute. Și gata. Teatrul ambulant sare în mașină, aruncându-se în trafic, spre o nouă grădiniță. În zilele lucrătoare pot avea între una și patru reprezentații.

Trupa a fost cândva mai mare, erau 6 actori, însă atunci totul era mult mai greu de mânuit. Cel mai rău – lipsea mobilitatea, spațiul pentru improvizație. Practic, ca să-i faci pe copii să evadeze în lumea poveștii, nu trebuie decât pasiune și multă creativitate. Și un pic de voce. Cel puțin, așa spune Adriana.

"Imagine"

„Încep să-mi pierd vocea. E obositor. Am început teatrul în urmă cu 8 ani, din joacă, iar acum am ajuns să refuzăm cereri. Nu știu ce-au pățit, toți ne vor pe noi. Asta e o piesă simplă, cu ingrediente de sezon, n-ai cum reinventa Crăciunul fără spiriduși, zâne, zăpadă sau sau reni. Alte piese sunt mai elaborate. Le am în cap, nu am transcris pe hârtie niciuna.

De recuzită și decoruri se ocupă Oli, care uneori mai și joacă. Cu Cosmina am făcut mereu echipă perfectă, poate o să preia ea toată povestea asta. Mai jucăm împreună cel mult până în vară, apoi să vezi reinvenție.

Eu cu Oli suntem condamnați să nu ne plictisim niciodată. Tu știi prea bine, în viață ne-am reinventat de nenumărate ori. Eu sunt medic stomatolog, el a terminat design, dar ar fi fost mult prea banal să facem aceste meserii la nesfârșit. Noi, cum simțim că ne paște plictiseala, schimbăm macazul.

La teatru am rămas așa de mult timp fiindcă am schimbat mereu piese, decoruri, costume și formule de lucru. Ne-a plăcut enorm să ne jucăm și să ne încărcăm cu energie de la copii, ne-am distrat de minune în toți anii ăștia.

Se pare că vom rămâne cumva în zona asta, dar la cu totul alt nivel. Împreună cu Daiana, fiica noastră, care e profesoară de germană și adoră copiii, vom coordona un soi de afterschool pentru elevii din clasele I-IV.

Azi, dacă-i întrebi pe copii ce au făcut la finalul săptămânii, zic: ‘Am fost la mall’. E inadmisibil, acest lucru trebuie să se schimbe. Pe această idee se bazează planul nostru. Copiii ăștia digitali trebuie să redescopere joaca, natura și cerul.

Punem la bătaie o casă nouă lângă Cluj, cu un teren frumos, cu pomi. Imaginează-ți un mic amfiteatru clasic, cum erau cele grecești, care se va chema Mimi. Acolo se vor pune în scenă piese fabuloase. Imaginează-ți o mulțime de locuri creative de joacă și 30 de hamace mici, peste tot printre copaci. Doar imaginează-ți…”

Deci lecția

Am promis-o în titlu, așa că iată lecția de reinvenție a soților Adriana și Olimpiu Dociu din Cluj-Napoca:

– Imediat după ’89, deschid primul magazin-consignație din oraș.

– Creează primele firme luminoase artizanale din oraș, meșterite cu forfecuța de unghii și lama de ras.

– Deschid o firmă de pompe funebre cu sicrie de lux producție proprie, cu capac de sticlă și mătase la interior („foarte comode”, zice Adriana).

– Produc și vând, timp de mai multe sezoane, cea mai bună înghețată din oraș.

– Deschid un centru de fitness, ocazie cu care aduc în România callanetics și stepaerobics.

– Deschid trei magazine de artă, artizanat și decorațiuni interioare.

– Deschid un salon de modelare corporală cu împachetări și capsulă de ultimă generație.

– Lucrează doi ani în amenajări interioare, pentru un grup austriac.

– Formează o trupă de teatru de caritate pentru copii defavorizați și bolnavi.

– Formează o trupă ambulantă de teatru de improvizație, fără nume, undeva între performance și stand up comedy.

Urmează reinvenția.

„Bun, și când toate reinvențiile se vor termina, și va veni ziua când voi doi veți putea face numai fix ce vreți, atunci ce-o să faceți?”

Adriana: „Io o să șed. Și o să mă uit departe, printre frunze, către pădure.”

Oli: „Io o s-o tai către pădure, cât mai departe, până nu mai văd nici un om.”

Fotografiile aparțin autorului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€