Papa Francisc - Scandal al normalității sau Rău Absolut?

Deci, cine este acest om?

Jorge Mario Bergoglio s-a născut în 17 decembrie 1936 în Buenos Aires în familia unor emigranți italieni modești. A fost un tânăr relativ obișnuit până într-o zi când, pe drumul propriului său Damasc, o anume predică a unui anumit preot i-a schimbat radical cursul vieții. Asta spre disperarea mamei, care îl vedea orice doar preot catolic nu, în ruptul capului.

Dar până atunci, a trăit viața așa cum e: a fost un tânăr ca toți tinerii: naiv, dinamic, revoluționar, însetat de dreptate și căutător avid al propriului adevăr. A avut chiar și o prietenă, a lucrat ca om de serviciu, a fost portar într-un club de noapte, a făcut studii de chimie și, în urma unei pneumonii severe, care era cât pe ce să-l ucidă, a rămas cu doar un plămân funcțional.

La 21 de ani intră la seminarul teologic. La 32 de ani devine preot iezuit. Din acel moment al convertirii, renunță cu totul la vechea lui viață și i se dedică exclusiv lui Dumnezeu. Iar ascensiunea sa este spectaculoasă: în 1992 devine episcop, în 1998 devine arhiepiscop de Buenos Aires, iar în 2001 este ales cardinal al Argentinei.

Anul 2005 îl găsește pe lista scurtă a scaunului pontifical, pe care va sta bavarezul Joseph Aloisius Ratzinger cunoscut drept Benedict al XVI-lea.

Cardinalul Ratzinger tocmai îi luase locul unui Papă de legendă: Papa Ioan Paul al II-lea, un cardinal polonez de origine, longeviv, energic, deschis la minte și mare misionar. În timpul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a vizitat nu mai puțin de 129 de țări, printre care și România, în urmă cu fix 20 de ani.

Din pricina sănătății precare, Papa Benedict al XVI-lea avea să se retragă în 2013. Și de aici, povestea cardinalului Bergoglio devine de-a dreptul interesantă.

Cum a fost ales Papa Francisc?

Pe scurt, ce este un Papă? Un trimis al lui Dumnezeu pe pământ, un continuator al misiunii lui Cristos, un reprezentant, un simbol. Un apărător al credinței, care luptă pentru unitatea Bisericii și propovăduiește pacea și dreptatea pentru întreaga omenire. Și în cele din urmă, este un slujitor.

Fiindcă am face bine să nu uităm că Biserica Primară n-a fost fondată direct de niște sfinți, ci de un trădător bun de gură și de un fost criminal acoperit de studii elitiste – Petru și Pavel. Cum s-a ajuns de la catacombe și din creștini aruncați fiarelor în Colosseum doar câteva străzi mai încolo, până la Vatican și Capela Sixtină? Ei bine, asta e o poveste foarte lungă.

Un Papă mai este și un om chemat pe nume, urmând tiparul profeților din Vechiul Testament. În general, aici se disting două atitudini: Prima înseamnă acceptare fără comentarii: „Iată-mă, trimite-mă!” după modelul proorocului Isaia.

A doua se traduce prin: „Doamne, dar de ce tocmai eu?„ Profetul Iona de exemplu, care numai profet nu voia să fie, nu se sfiește să întoarcă spatele chemării și să fugă departe cu primul vas din port, care ducea în direcția opusă blestematei cetăți Ninive, taman locul unde i se hărăzise să predice.

Cu alte cuvinte, la auzul chemării pe nume poți fugi spre Dumnezeu, sau fugi de El.

În 27 februarie 2013 Vaticanul îi rezervă lui Bergoglio un bilet de avion la business class spre Roma. Refuză și alege clasa economy. Pe urmă alege un hotel modest, cu mic dejun inclus. Are 76 de ani și își pregătește discret retragerea înapoi în Argentina.

La cotele de pariuri londoneze pentru alegerea noului Papă se află abia pe locul 44. Votul conclavului cardinalilor îl găsește ca pe un elev în pragul repetenției, undeva pe ultimele bănci ale Capelei Sixtine, aproape de ușă, aștepând să se termine alegerile și s-o ușchească.

În tăcere, lumea spera la un Papă mai puțin conservator, încruntat și nepopular decât proaspătul retras Benedict al XVI-lea, însă nimeni nu se așteapta la o surpriză de asemenea proporții, mai ales că vorbim de alegerea unui om care nu se afla nici măcar pe lista scurtă a candidaților.

Cardinalul austriac Christoph Schönborn spune că Duhul Sfânt a jucat aici un rol crucial. Au fost două semne divine care au dus la alegerea lui Bergoglio, doar că despre acestea nu se prea poate vorbi deocamdată decât în taină.

De ce este noul cap al Bisericii Catolice atât de diferit?

Episcop de Roma, Vicar al lui Cristos, Pontifex Maximus – cu aceste titluri s-a ales Bergoglio, cel care se pregătea la cei 76 de ani ai săi de o binemeritată pensie. De cum a fost ales, și-a asumat rolul instant. Cu umorul lui specific, în seara acelei cinei, avea să le spună cardinalilor: „Dumnezeu să vă ierte pentru ce ați făcut”.

Imediat după alegerea surpriză, în momentul unei îmbrățișări, un cardinal brazilian i-a șoptit noului Papă cuvintele: „Nu uita de sărmani”.

Drept urmare, noul Papă și-a luat numele după fondatorul italian al Ordinului Franciscan – Sfântul Francisc de Assisi, iubitorul animalelor și săracilor. E un paradox, fiindcă Bergoglio e primul Papă din istorie care face parte din Ordinul Iezuit.

Ordinul acesta a fost fondat de Ignațiu de Loyola și nu a vizat niciodată poziții de putere. Ba din contră, a fost mereu un mic junghi în coasta politicii oficiale catolice. Focalizați pe educație, dreptate socială, pe adâncimi spirituale și pragmatism, iezuiții au fost mereu marginali, critici ai autorității, influențând mereu de la periferie ceea ce se petrecea în centru.

Imediat ce și-a luat rolul în primire, Papa Francesco a zăpăcit, cu o grație caracteristică, pe mai toată lumea, luând o direcție contra tuturor curentelor așteptate. E primul Papă ales din Americi, vorbește 8 limbi și alege să trăiască nu în palatul pontifical, ci într-un apartament modest cu două camere al unui guesthouse.

Pe deasupra, face gesturi de neimaginat – binecuvântează pe stradă papagalul unui cunoscut stripper, în loc de papamobil se plimbă uneori prin Roma la volanul unui Ford Focus și, spre groaza gărzilor de corp, e în stare să bea o gură de ceai mate de la un necunoscut pe stradă.

Ba chiar mai rău, nu doar acceptă selfieurile, ci reușește un record absolut în social media: în 12 ore strânge un milion de followers pe Instagram.

Noul Papă – Scandal al normalității sau Rău Absolut?

Oricât ne-ar fi de simpatic sau nu, Papa Francesco aduce un suflu nou, imprevizibil, de mobilitate lipsită de inhibiții. Vine după doi papi obișnuiți cu predici de catedră, intelectuali de modă veche, cu reflexe de universitari atotștiutori livrând studenților adevăruri finale.

Potrivit unei vechi prietene a sanctității sale, jurnalista argentiniană Elisabetta Piqué, într-o lume anormală Papa Francesco devine „un scandal al normalității”. Critic al capitalismului și imperialismului, adept al ecumenismului, pe oriunde merge încearcă să facă din ziduri poduri, inclusiv la Ierusalim, un loc unde acest lucru pare de neimaginat.

Peste toate, sărută picioarele te miri cui, inclusiv al războinicilor musulmani din Sudan, încercând să-i împace.

E avocatul marginalizaților, al refugiaților, al perdanților. Binecuvântează copii ai unor mame singure și îndeamnă jurnaliștii să cunoască Biserica așa cum e, „сu virtuțile și păcatele ei și să-i împărtășească pasiunea pentru adevăr bunătate și frumusețe”.

La întrebările incomode legate de avort sau de homosexualitate răspunde aidoma lui Isus („Cel fără păcat să dea primul cu piatra”) atunci când a fost înghesuit de înțelepții vremii să dea un verdict în cazul femeii prinsă în adulter: „Cine sunt eu să judec?”. Afirmă într-un interviu:

„Dacă cineva nu vrea să dea peste judecata lui Dumnezeu, nimeni nu poate deveni judecătorul fratelui său. Oamenii, într-adevăr, cu judecata lor se opresc la suprafață, în timp ce Tatăl privește înlăuntru”.

Dictonul lui e „Avanti senza paura”. Și chiar așa face – merge înainte fără teamă, în ciuda scandalurilor care se adună în jurul său ca pilitura de fier pe lângă un magnet. Sunt scandaluri grele, legate de finanțe și corupție la Vatican, de problema preoților pedofili, ba chiar, mai nou, are parte și de acuzații de erezie, fapt nemaiîntâlnit până la el.

Uneori în jurul lui se face un mare gol și rămâne singur-singurel să se roage, așa cum a făcut-o recent în Catedrala din Sofia, când preoții ortodocși bulgari au primit ordin să facă un pas înapoi, refuzând orice dialog cu el.

Ca test, am luat un singur video de pe youtube din miile care există și vreme de o oră am colectat doar epitetele negative din comentariile oamenilor și m-am îngrozit de câte dejecții i se pot arunca în capul unui singur om. Iată-le, pe scurt:

Anticrist, Profet mincios, Maestru al combinatiilor oculte, Traficant de copii, Lup în blană de oaie, Avocat suprem al pedofililor, Sexo-Marxist, Frankenstein, Întruchipare a bogăției, Anti-Papă, Rău absolut, Încarnare a Satanei, Târfă a Babilonului, Mai mare al mincinoșilor, Illuminati Boss, Om al Mafiei, Kaghebist, Mason, Comunist, Eretic, plus altele mai mărunte.

Vizita în România

 Aceasta se înscrie pe același trend al ieșirii din spațiul de confort, al căutării, a întâmpinării și dialogului. E un sens vectorial, dar care mizează și pe unitate. Vizita e pusă sub semnul drumului prin sloganul: „Să mergem împreună”.

Pare o încercare de reabilitare a călătoriei misionare a Papei Ioan Paul al II-lea, care s-a rezumat atunci doar la București cu toate că și-ar fi dorit să meargă pe unde va merge acum Papa Francisc. Iar acesta pare că vrea să acopere tot spectrul. E un adevărat tur de forță pentru un om în vârstă de 83 de ani, cu un singur plămân funcțional.

Să facem un efort de imaginație al momentelor cheie: trei Sfinte Liturghii, opt discursuri în fața autorităților politice și religioase, cine cu oficialități, iar la final beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici martiri, despre care colega noastră Bianca a scris atât de frumos și complet aici.

Traseul pornește de la București, trece pe la sanctuarul Fecioarei Maria de la Șumuleu Ciuc, locul de pelerinaj al fraților catolici maghiari. Vizita continuă la Iași și culminează cu adunarea de pe Câmpia Libertății, la Blaj. Acestora li se adaugă o vizită într-o comunitate romă. Sincer, îl văd în stare pe acest Papă să îngenuncheze iar pentru a săruta picioarele vreunui bulibașă.

Pentru Biserica Greco-Catolică martirizată și împinsă pe buza prăpastiei în anii comunismului, această vizită înseamnă foarte mult: recunoașterea suferinței și sacrificiului, redefinirea identității și îndemnul de a continua lupta cea bună a credinței pe mai departe. Iar beatificarea episcopilor se va petrece într-un loc simbolic – pe Câmpia Libertății de la Blaj, unde, la 1848, s-a strigat pentru prima oară „Noi vrem să ne unim cu țara!„.

Un lucru e limpede. Papa Francis vine cu brațe deschise, decis să dărâme prejudecăți și să construiască noi punți de dialog. Cum va fi primit, cine se va ruga alături de el, cine va merge împreună cu el și cine va încerca să profite capitalizând politic această vizită, rămâne să vedem.

Însă mă îndoiesc că se va face gol în jurul lui și va fi iar lăsat într-o catedrală rece să se roage de unul singur. Altundeva poate, însă nu aici, în România, și nu acum. De ce? Pentru că…

„Numele lui Dumnezeu este Milostivirea”

Curios fiind de „ereziile” acestui Papă neobișnuit care, iezuit fiind a avut îndrăzneala să-și ia un nume franciscan, iubit de unii și urât de foarte mulți, am citit nu demult o carte de dialoguri purtate de suveranul pontif cu Andrea Tornielli, un jurnalist specializat în Vatican și autor al primei sale biografii.

Erezii, la cât mă pricep eu, nu am găsit în carte. În schimb, am găsit în ea multă profunzime, umanitate și deschidere spre ascultare, înțelegere, iertare și mai ales, iubire. Și mi-a plăcut un anumit pasaj, numai bun de încheiere, despre rolul preoției și al Bisericii în lume. Iată-l:

„Biserica nu este pe lume ca să condamne, ci ca să permită întâlnirea cu acea iubire viscerală care este milostivirea lui Dumnezeu. Pentru ca acest lucru să se întâmple, o repet adesea, ca preot este necesar să ieși și să mergi să cauți persoanele acolo unde trăiesc, unde suferă, unde speră.

Spitalul de campanie, imaginea cu care îmi place să descriu această , se caracterizează prin faptul că apare acolo unde se dau lupte: nu e o structură solidă, dotată, unde te duci să te tratezi pentru micile și marile infirmități. Este o structură mobilă, de prim ajutor, de intervenție promptă, pentru e evita ca luptătorii să moară. Acolo se practică medicina de urgență, nu se fac investigații de specialitate.” (Papa Francisc)