Orașul suspendat

Mihnea Măruță

Redactor

Știți bancul cu indianul, arabul și evreul care se laudă fiecare cum l-a ajutat Dumnezeul „lui”? Iar evreul povestește cum, într-o zi de sabat, la ieșirea din sinagogă, a văzut pe jos un portofel plin, așa că I s-a rugat Celui de Sus să-l ajute să nu păcătuiască, și atunci, în jurul lui, pe o rază de 20 de metri, s-a făcut miercuri?

Așa și cu Untold.

Timp de patru zile, pe o rază de câteva sute de metri din centrul orașului, Clujul n-a mai fost Cluj.

Și nu pentru că la festival veniseră zeci de mii de tineri din alte părți. Asta e foarte bine. Ci fiindcă, timp de patru zile, pe o rază de câteva sute de metri, convenția pe care se întemeiază viața în comun din (orice) oraș a fost suspendată.

Și cu asta ajungem la întrebări „filosofice”. Prima dintre ele: ce-i ține laolaltă pe oamenii dintr-un oraș?

Răspunsul cel mai scurt este: interesul. Un oraş e format din străini care locuiesc în același spațiu din interes. Spre deosebire de comunitatea sătească tradițională, la oraș fiecare individ, la fel ca fiecare familie, e pe cont propriu.

Pentru ca acest uriaș angrenaj să funcţioneze, dar şi pentru a menţine violenţa la un nivel cât mai scăzut, se stabilesc reguli de convieţuire cu putere de lege. Se ordonează haosul: nu treci pe roşu la semafor, mergi pe aici și nu pe dincolo, nu faci zgomot între anumite ore. Și așa mai departe.

Orășeanul acceptă să se supună acestor reguli pentru că oraşul îi oferă posibilitatea de a trăi mai bine. Fără această convenție și fără delegarea de încredere între populație și administrație, în loc să muncim organizat, să ne ducem copiii la școală, să stăm la povești pe terase și apoi să dormim liniștiți, ne-am da în cap pe stradă și am da buzna unii peste alții în casă.

Decurge logic altă întrebare: în ce situaţie se admite punerea între paranteze, pentru un timp limitat, a convenţiei?

Răspunsul „purist” este: niciodată. Răspunsul „pragmatic” ar fi: din moment ce interesul este motorul unui oraș, înseamnă că, la o adică, putem suspenda convenția în interesul majorității. De pildă, pentru bani.

În acest al doilea caz, dilemele ce se nasc sunt următoarele:

Teoria „Prostului Mai Mare"

Când Călin Georgescu recită într-una din aparițiile televizate la TVR în emisiunea Monicăi Ghiurco din ceea ce pare o traducere 1:1 din episodul pilot al serialului Newsroom (2012), am revăzut în minte toate momentele cheie din acest film. Care e, ironic, tocmai despre cum facem să limităm puterea celor predispuși la dictatură, dreptul de a pune întrebări.

Cu cine ne unim ca să ne salvăm?

Apoi, persoana pe care trebuie să o împingă în cursa pentru Cotroceni trebuie să vină din afara lumii politice, dar să aibă în spate o lungă listă de realizări pentru binele societății. Fie un spital, fie mii de copii ajutați, fie relații extrem de bune în toată societatea civilă din România. Și să știe să vorbească pe limba oamenilor obișnuiți. Și, evident, toate țiglele pe casă. Avem așa ceva? Eu cred că avem. Totul e să aibă curajul să se bage în malaxor.

1) se deschide sau nu cutia Pandorei (cam ca atunci când se majorează salariile într-un singur sector bugetar): adică vor apărea sau nu alte și alte solicitări privind „raza de 20 de metri”?

2) cine are dreptul să decidă suspendarea convenției – administrația (adică oamenii aleși să asigure tocmai respectarea convenției) sau doar un cvorum din populația adultă a orașului, printr-un referendum local?

3) de la ce sumă în sus, sau de la ce număr minim de locuitori satisfăcuți, nu ne-ar mai păsa de suspendarea convenției?

Răspunsurile vă aparțin.

Dar ceea ce putem constata împreună este că o localitate în care convenţia menită să controleze violenţa internă este pusă în paranteză, fie și temporar, nu a făcut încă trecerea completă de la rural la urban.

Fiindcă numai în mediul rural şi în comunităţile mici, bazate pe apropiere şi asemănare, poți apela la celălalt, ca de la om la om, cerându-i să accepte suspendarea temporară a drepturilor sale. (Vecine, mă laşi să trec cu vacile peste pământul tău, ca să scurtez drumul? Sau: Ştiţi, locuim deasupra, la 5, și am vrea să facem un chef în noaptea asta: ne dați voie?)

Partea a doua ?

Un oraș nu se dezvoltă susținut doar pe baza deciziei a mii de oameni de a trăi laolaltă și a regulilor pe care ei le adoptă în consecință. Cele mai de succes orașe reușesc să coaguleze un anume spirit, un concept în jurul căruia se poate imagina viitorul.

Acest spirit − trăsăturile definitorii ale locului − devine perceptibil în zeci, poate sute de ani. Conservarea și îmbogățirea lui furnizează orașului atât magnetism (garanție de perpetuare), cât și putere simbolică.

În cazul Clujului, spiritul despre care vorbim include o îngăduință calmă și o seriozitate deseori plictisitoare, care obișnuia să fie însoțită și de o anume distanță.

Treptat însă, acel bloc de răceală structurală se fluidizează, iar spațiul public se deschide pentru multitudinea spațiilor personale.

Acesta e spiritul care a făcut posibil, în acest secol, și TIFF, și Electric Castle, și Untold, dar și respectul de la meciurile internaționale organizate pe noul stadion și în noua sală polivalentă. Are legătură și cu ironizata lentoare ardelenească, dar e și o achiziție recentă, ca o deslușire a normalității.

Bref, aș zice așa: pentru că străinii care formează orașul au ajuns să se simtă bine trăind împreună, sunt tot mai dispuși să ofere un spațiu de siguranță oricărui străin care vine ca musafir.

Respectarea convenției a diminuat potențialul de violență până la nivelul în care celălalt este binevenit.

Ei bine, odată cu suspendarea convenției, este disprețuită tocmai această „cucerire”. Administrația Clujului sfidează tocmai spiritul local care a deschis drumul către întâlnirea entuziastă cu zeci de mii de oaspeți.

Lăcomia e diminuare de sine. Ca și cum ai chema lumea la o petrecere grandioasă pe balconul casei tale și ai pune un exacavatorist să sape în același timp la temelie. Ca și cum, tinzând să devii faimos, ți-ai găuri buletinul în dreptul numelui.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€