Ora de română cu elevi maghiari: Cenușăreasa? Hamupipőke!

O caracatiță de asfalt curat se desface în lumina dimineții și ține laolaltă biserici proaspăt văruite, pomi curățați și case care te privesc prin ferestre de broderii spumoase.

Tentaculele urcă până departe, în buza pădurii. Un nor trece distant, cu unduiri de sturion.

În urechea încordată e larmă de muguri care stau să crape. Să te întinzi pe pământ și să tot asculți...

Ne potrivim ceasurile – suntem în comuna Sâncraiu, județul Cluj, ora locală 10 AM, iar pe stradă, nici țipenie.

- Poate că toată lumea e la muncă, îi spun încet colegului fotoreporter.

Râde.

Pe la finalul zilei, râsul lui avea să se transforme, pe rând, în uimire și, apoi, admirație.

*

Comuna Sâncraiu e compusă din cinci sate răsfirate, locuite cu precădere de maghiari.

Subiectul nostru e tânărul profesor de limba română Paul Iușan, care-i învață pe toți copiii de la școală cui îi folosește subordonata circumstanțială de scop. Sau cum să spună Albă ca Zăpada, pe care ei o cunosc ca Hófehérke.

Paul Iușan are 23 de ani și a știut încă din clasa a opta că vrea să se facă profesor de română. A absolvit Facultatea de Litere a Universității "Babeș-Bolyai" și, fiind clujean, face naveta până la Sâncraiu. Uneori, vine dimineața și pleacă după-amiaza, alteori rămâne să doarmă la bunica lui, într-un sat din apropiere.

Ne primește în cancelaria școlii, o încăpere răcoroasă și invadată de liniște. Cataloagele sunt învelite în pânză crem, iar numărul fiecărei clasei e cusut cu fir roșu.

"Sunt singurul profesor de limba română și singurul român angajat în școala din Sâncraiu. O minoritate într-o minoritate", spune Paul Iuşan.

Poate la asta se referă versurile alea din Carla's Dream - "Pentru că minus cu minus fac plus".

Prima oră la care suntem primiți, una de gramatică la clasa a opta, ne aduce și primul șoc. Domnul profesor intră în clasă, iar elevii se ridică și spun în cor: "Sunt doar un simplu om".

Apoi se așază cuminți și răsfoiesc de zor. Uitasem sunetul acesta: pagini de carte care foșnesc în liniștea unei clase.

Domnul spune relaxat: "Știți că trebuie să mai facem circumstanțiala de scop și consecutiva..." Aceste cuvinte mă frâng.

Simt, undeva, în străfundurile creierului, dihania preistorică tresăltând – cândva, pe vremuri, într-o clasă cu pereți verzi, eram un soi de Hermione Granger a gramaticii.

Genul ăla enervant care știe tot și ridică mâna cu nerv de superioritate. Un val de cuvinte îmi spală tot din cap: dativ-posesiv, adverb de mod, pronume personal posesiv în genitiv, cazul vocativ, diateza pasivă...

Proabil că am știut dintotdeauna: gena mea reptiliană se activează sintactic și morfologic.

Urmează să citim în liniște un text și apoi să analizăm o frază. Domnul spune: "E un text destul de ușor despre ce putem face în New York".

Pe fereastră, câțiva copaci își dreg cârlionții profilați pe dealuri. Sâncraiu, 2017. Reality check.

Până se scurg cele 7 minute de citit, podelele scârțâie sub pașii profesorului. Apoi întreabă: "Partea de vorbire ce e, valoare sintactică sau morfologică?"

În capul meu sunt deja cu mâna pe sus, știu asta, morfologică, eu, eu! Pff, mi-a luat-o înainte băiatul cu tricou roșu din banca a treia de la geam...

Cu ochii în caietul altui elev, Domnul spune cu blândețe: "Ai scris că «despre» e substantiv. Zi-mi genul lui, îl putem număra, un despre, doi...?"

Dihania preistorică pufnește în râs – cum să fie despre substantiv? Ridică mâna, răspunde corect! Me, me, pick me! Un penar cade pe jos. Pixurile se împrăștie ca semințele.

Domnul a trecut acum la pronumele negativ: "Nimeni. Nimic. Nimănui". Uneori, gramatica e fermecătoare ca un haiku.

"... pentru că nu puteți spune pronume și atât", continuă el. Clasa a opta e complexă și are multe aspecte.

- La ce mod e verbul «să stai»?, întreabă.

- Condițional optativ, răspunde băiatul cu roșu.

Deodată, în pântecele tablei se deschide un tunel auriu prin care se ridică o scară magnifică, până la nori. Sus de tot se aude muzica pe care apar îngerii, în filme.

Și eu, în uniformă de lumină, cu o codiță prinsă și una desfăcută, răspund corect: Conjunctiv! Ba-dum-tssss și muzică sacră! (Ar trebui să mă caut serios cu capul când mă întorc la Cluj.)

Când revin din lumea ideilor, cad într-un schimb cultural sincer. Domnul învață de la elevii săi ce înseamnă biztos și Istenem. Apoi ia o cretă nouă.

Ni se cere să scriem o frază cu subordonată predicativă introdusă prin "care".

- Care sunt verbele copulative?, întreabă Domnul.

- Adeveniapăreaafiaajungearămâne, scuipă repede dihania din capul meu. În ritmul ăsta, la anul iau premiu la olimpiadă.

Se sună. Mai precis, se aude un clopot hârjonit zdravăn. Ce bine că nu ne-a dat temă!

În curtea școlii, mă răcoresc. Aflu și povestea salutului "Sunt doar un simplu om", spus de copii la începutul orei.

"Când am ajuns aici, copiii din clasa asta erau mai agresivi. Am avut un episod în care i-am găsit bătându-se. Le-am spus povestea cu Marc Aureliu, care-și luase un servitor să-i amintească mereu că e un simplu om. De atunci, scriu ei pe tablă înaintea orei de română și mă salută așa".

Curtea școlii e un ghem de texturi. Vin și se amestecă de-a valma: coaja de copac cu creneluri invadate de licheni arămii, violete, soare, alei, miros de pământ și cer senin. De pe terenul de fotbal, se aud țipete vesele și râsete.

Din curtea de alături se ridică sunetul unui clopot de biserică, apoi o ia încetișor spre capătul cerului, ca un vaporaș de aer greu.

Se sună, iar eu și colegii mei de clasa a cincea avem Basmul.

Sunt vreo șase de toți, bucălați și pitiți în spatele primului rând de bănci. Restul orelor le studiază în maghiară, iar acasă vorbesc tot maghiară.

Contactul lor cu limba română se face în cele cinci ore pe săptămână pe care le petrec cu Paul Iușan.

Ora se ține în laboratorul de fizică și chimie, ceea ce-mi trezește alte amintiri de tocilară. Dar mai întâi trebuie să recunoaștem personajele unor povești care alunecă într-un PowerPoint proiectat pe tablă.

- Cenușăreasa. Cum se spune în maghiară?, întreabă Domnul.

- Hamupipőke, răspunde un băiat. Domnul se străduiește să prindă exact accentul.

- Acum Ariel! Ce e ea?

Copiii se privesc nedumeriți – nu știu atâta română.

- Mica...? E jumătate om, jumătate...?, insistă Domnul.

- Da, conchide un băiețel.

Un domn cu nume de pahar chimic veghează cu băgare de seamă din perete. Pe banca de culoarea nisipului trece încet o musculiță. Se oprește și-și piaptănă meticulos antenele, cu piciorușele subțiri.

Dulceața clipelor de plictiseală din timpul orei, când se aud doar creioanele alergând pe hârtie și genele zbătându-se ca aripioarele de colibri.

Acum descoperim ce e cu basmele.

- Albă ca Zăpada moare?

- Nuuu.

- Rățușca cea urâtă rămâne urâtă?

- Nuuu.

- Nu! Binele și frumosul înving!

Între timp, unul dintre elevi povestește că a văzut un om cu un megafon: "A fost aici o poliție. Și a fost unul care vorbește și aude mai tare".

Mai târziu, la masă, Paul Iușan avea să-mi explice că asta e una dintre probleme, programa:

"Încerc să predau cât mai bine, dar trebuie să urmăresc programa și criteriile de evaluare. Așa se ajunge la situația că mulți dintre ei nu știu să spună «mama» și «tata» în română, dar știu că, de exemplu, «care» este pronume relativ și are funcția sintactică de..."

- Numiți-mi trei obiecte magice din basme, cere Domnul.

- Vinul..., spune, cu speranță, un băiat. Poți să-l contrazici?

Apoi, Domnul le cere să spună sensul verbului "să crează".

- Să face?, bănuiește alt elev.

- Atenție, e «să crează», nu «să creeze». Cu un e în minus.

Derutați, copiii îl privesc cu scepticism.

La final, tema.

Imaginați-vă că sunteți un prinț sau o prințesă și scrieți o compunere de 15-20 de rânduri în care să prezentați o zi din viața voastră.

Băieții îl fixează cu scepticism crescut.

*

La finalul orelor de școală, mergem la cantină.

Aici se cuvine să facem o scurtă paranteză. Prin 2009, am mai scris despre Sâncraiu: comuna atrăsese, la vremea aceea, mai multe fonduri europene decât Primăria Cluj-Napoca.

Primarul, Poka Andras, pe-atunci la al treilea mandat, povestea cum asfaltase încet toată comuna și cum învățase, alături de ceilalţi angajați din Primărie, să scrie proiecte europene.

Școala din Sâncraiu avea încă de atunci sală de sport și microbuz propriu, cu care erau aduși, duminica seară, copiii din satele depărtate.

Sistemul funcționează și acum: în timpul săptămânii, copiii locuiesc în căminul școlii și mănâncă trei mese calde pe zi la cantină. Microbuzul îi răsfiră din nou pe la casele lor, vinerea.

Paul Iușan spune că părinții plătesc 3 lei pe zi pentru mesele copilului, iar restul banilor vin, sub formă de ajutor, de la Primărie.

Înainte să intrăm în sala de mese, urcăm la etaj, să vedem căminul. În prima sală, vreo 10 telefoane stau cuminți la încărcat: "Regula e foarte clară, copiii au acces la telefoane doar câteva ore și nu au voie să le aducă la școală!".

Înapoi în sala de mese, profesorul povestește că și-a dorit postul din Sâncraiu și nu i se pare obositor să facă naveta din Cluj pentru a preda limba română la o școală maghiară. Dimpotrivă.

"Eu am știut din clasa a opta că vreau să fiu profesor de limba română. Anul trecut am auzit că aici este post liber și am venit. Mi-am dorit să lucrez aici – bunica mea locuiește într-un sat apropiat, și atunci pot să am grijă și de ea", povestește tânărul profesor.

*

Între timp, la masă sosește și un angajat al Primăriei. Îmi povestește că, din 2009 până acum, Primăria a terminat de asfaltat și de introdus rețele de apă și canalizare în toate satele.

Sâncraiu are chiar o revistă a comunei și echipă de fotbal. Şi 43 de pensiuni autorizate, care primesc peste 10.000 de turiști pe an. Încerc să ne mai aduc puțin cu picioarele pe pământ:

- Cu ajutoarele sociale cum stați?

- Zicea colegul care se ocupă cu asta că are un dosar, spune încet, aproape cu rușine, omul de la Primărie.

Pe fereastră, copiii care au luat pauza sapă și greblează într-o grădiniță de flori.

"Singuri îngrijesc florile și învață să planteze altele noi", spune, zâmbind, profesorul de limba română.

Momentul acela în care, dacă am fi într-un desen animat, mi-aș scoate sticla de rom din buzunarul de la piept și-aș arunca-o râzând.

Doar că Sâncraiu e cât se poate de real – a primit statutul de "sat european" înainte ca România să intre în UE, iar de câțiva ani câștigă premiu după premiu, ba pentru curățenie, ba pentru numărul de turiști.

Mai merită spus că, în toată comuna, plăcuțele de ghidaj te anunță cu litere de-o șchioapă trilingv – română, maghiară și germană - cam pe unde te afli.

Te afli la 50 de kilometri de Cluj, oraș european cu trei universități și o mare deschidere multiculturală, unde trenează de câțiva ani un proces pentru amplasarea de plăcuțe bilingve la intrarea în municipiu.

În comuna Sâncraiu era la fel și prin 2009, și n-a trebuit să dea nimeni în judecată primăria pentru asta. Pur și simplu s-a făcut, pentru că era firesc. Și gata.

*

Coborâm cu mașină drumul de la școală. E soare și un vânt ușor. Aerul e limpede.

Colegul fotoreporter spune că i-a plăcut – ceea ce nu s-a mai întâmplat de când am fost prin Pericei. Iar asta a fost anul trecut și, vorba poetului, a fost o singură dată.

De la un magazin, îmi iau un pix nou pentru notițe și verific: un leu. E cel mai ieftin bon fiscal pe care l-am cumpărat vreodată.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează