"Omul se defineşte prin ce face când e liber. Uită-te la ultimele tale căutări de pe Google"

Iulia Marin

Redactor

Preotul Vasile Ioana (45 de ani) a știut de când era copil că vrea să se alăture „soldaților lui Dumnezeu”.

De la bunicii care l-au crescut simplu, într-un sat de lângă Câmpina, a deprins credința în Dumnezeu și tot ei l-au îndemnat să îmbrace patrafirul.

Adolescent fiind, își petrecea verile la mănăstirea Sihăstria, unde l-a întâlnit pe părintele Cleopa, iar mai târziu, la 19 ani, vocea sa l-a încântat pe Patriarhul Teoctist, care l-a angajat la Patriarhie.

Astăzi, Vasile Ioana slujește în biserica „Sfântul Nicolae Dintr-o Zi”, aflată la doi pași de Piața Universității din Bucureşti.

Biserica e deschisă în fiecare zi a săptămânii, iar parohia a ajuns să fie cunoscută pentru felul în care îi ajută pe cei nevoiași. L-am căutat, deci, pe părintele Vasile Ioana să aflăm cum a reușit să închege această comunitate din inima Capitalei.

E joi seară, Joia Mare, şi, îndată ce te îndepărtezi de fântâna din Piața Universității, un cor preoțesc răsună pe aleile umbroase.

La biserica „Sfântul Nicolae Dintr-o Zi” e Denia celor 12 Evanghelii. Legenda spune că, în acest loc, pe la 1665, Neagu Postelnicul ar fi ridicat o biserică din lemn într-o singură zi.

În curte, o fetiță blondă, cu o rochie roz înfoiată, se joacă lângă părinți. O tânără în blugi skinny și-a proptit fruntea de zidul bisericii. Alături de ea se roagă un motociclist cu jachetă neagră, care și-a parcat motorul în fața bisericii.

Peste drum, un om al străzii fumează și bea bere la pet, împreună cu alți camarazi. La un moment dat, traversează, intră în curtea bisericii și produce, nu se știe de ce, agitație.

Nu zăboveşte mult. Când iese, vântul îi flutură pletele și barba sură, iar pe tricoul său negru se poate citi, scris cu roșu aprins, EVIL.

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

Noi o întâlnim pe Steluța, care ne spune că, deşi vine de puțin timp la această biserică, și-a făcut deja câţiva prieteni.

„Aici se ţin conferințe, dezbateri cu tinerii, proiecții de filme. Ultima dată am văzut un film rusesc – ‘Preotul’ parcă se numea. E altceva, te simți mai puțin singur când vii și vezi atâția oameni, iar cei mai mulți sunt prieteni. Sunt și activități caritabile – copiii din parohie țin spectacole şi cu banii strânși sunt ajutaţi cei sărmani”, ne povesteşte Steluța (foto, în stânga).

În jurul orei 21.30, slujba se încheie. Înainte s-o apuce spre casă, oamenii se opresc să citească afişul care anunţă un spectacol al copiilor din parohie: „Banii strânși din vânzarea biletelor vor fi folosiți pentru dotarea unui spital”.

În biserică rămân câţiva tineri care vor să se spovedească, dar preotul nu pare să se grăbească: zăbovește o jumătate de oră cu fiecare. Niciunul nu pleacă.

La ora 23, o femeie blondă, cu ochii înnegriți de creionul dermatograf, apare în pragul ușii. E plânsă și îi tremură mâinile când se închină. Peste jacheta din piele neagră așază un batic roșu aprins.

O Maria Magdalena de azi, îmi trece un gând.

Părul blond îi stă dezordonat, dar ea nu pare să observe. O altă femeie, mai tânără, așteaptă și ea la rând. A venit împreună cu un bărbat care pare că tocmai s-a întors de la serviciu: are servietă neagră și costum bleumarin, lucios.

În sfârșit, pe alt scaun așteaptă un băiat cu pantaloni largi, desprins parcă dintr-un video cu muzică hip-hop. Nici el nu e dintre cei pe care, cu prejudecăţi, te aştepţi să-i vezi într-o biserică.

Părintele Vasile îi primește pe toți, fără să dea semne de oboseală. La răstimpuri, se aude cum exclamă: „Frate, Dumnezeu e bun!”

Oamenii pleacă mai liniştiţi, mai încrezători. Unii vor să îi ofere bani, dar preotul refuză.

„Noi suntem prieteni, iar prietenii nu cer bani unul altuia, nu?”

De altfel, printre enoriaşi se ştie că preotul refuză să primească bani. Cel mult, acceptă sume modice pentru biserică.

În jurul orei 22.30, părintele Vasile acceptă să stăm de vorbă. Interviul are loc în biserică, unde preotul ne vorbește, până spre miezul nopții, despre lucrarea lui Dumnezeu.

Părintele Cleopa mă certa: "Dar ce-i, băi, cu bărbița asta?"

– Cum și când v-ați descoperit vocația de preot?

– De copil. Când eram copil, trăiam o stare de permanentă bucurie datorită faptului că ai mei mă creşteau în biserică. Mergeam mereu la biserică și asta era o mare bucurie pentru sufletul meu.

Universul unui copil e dat de părinții lui și de valorile pe care ei i le inspiră. Adevărata educație se face în exemplul personal, nu doar în cuvinte. Sunt tați care spun: „Copilule, să nu fumezi cum fumez eu!”. Și atunci copilul – când ajunge adolescent – fumează, sigur. Pentru că el copiază pe tatăl.

Ei, aici e taina unei educații bune: că tu urmezi pe mama și pe tata. Tu faci ce fac părinții tăi.

Eu am fost crescut de bunicii mei în această atmosferă a iubirii lui Dumnezeu în biserică.

Mergeam în anii ’80, când eram copil, la marii duhovnici ai Bisericii noastre: la părintele Arsenie Papacioc, la părintele Cleopa. În fiecare vară mergeam la părintele Cleopa, la Sihăstria, și mă bucuram și eu de acești mari oameni care vorbeau mulțimilor și țineau România într-o stare de răbdare, de asumare a crucii. A fost o pleiadă atunci de mari duhovnici.

Aici era lucrarea lui Dumnezeu: că, încă de când eram copil, simțeam asta.

Şi joaca mea era pentru Dumnezeu: îmi puneam un prosop în față și spovedeam băbuțele de pe stradă. Îi spuneam câte unei băbuțe: Mamaie, mai pui tu apă în țuică când o vinzi? (râde). Era o bucurie pentru mine că ele intrau în joaca mea.

Deci, am crescut în această atmosferă. Citind Mica Biblie, înțelegând istoria mântuirii din gura bunicului meu, în clasa a cincea și a șasea eram deja cu interes la biserică. Adică Îl iubeam pe Dumnezeu și veneam la biserică, încât mi-am descoperit vocația că pot să Îi cânt lui Dumnezeu.

Când am ajuns la Seminarul Teologic, deja știam bine toată rânduiala și am luat examenele cu brio, tocmai datorită faptului că Dumnezeu era cu mine. Am descoperit că, și o mie de vieți de-aș avea, tot cu Dumnezeu aș trăi!

Adică, de dimineața până seara, dacă te gândești la lucrarea uriașă a Lui Dumnezeu, îți dai seama că, atunci când Dumnezeu e cu tine, viața ta este altfel. E plină de sens.

Noi, ca preoți, avem de făcut două lucruri: primul lucru este să îi iubim pe oameni așa cum îi iubește Dumnezeu și să creăm un cadru de iubire celor care vin aici.

Al doilea este să îi inspirăm pe oameni să facă lucruri pentru viața lor. Eu nu am altă putere decât puterea harului lui Dumnezeu, care vine din Cuvânt. Pentru un cuvânt spus în har, un om își schimbă viața.

Am oameni care vin și îmi spun: Am făcut întreruperi de sarcină și acum am trei copii. Am fumat și nu mai fumez. Am furat și nu mai fur. Am înjurat și nu mai înjur. Am urât oamenii și acum am înțeles că Dumnezeu este iubire și nu mai fac asta.

Toate astea îmi aduc bucurie, pentru că simt cum Dumnezeu lucrează prin Cuvânt.

Icoana Hristos Pantocrator pe cupola bisericii „Sfântul Nicolae Dintr-o Zi”.

– Aveți vreo amintire specială din perioada în care mergeați la mănăstire?

– Da, cum să nu? Eram cârlan așa, aveam 13-14 anișori. Bunicul mă prezenta mereu părintelui Cleopa, îi spunea: Vrea să fie preot, să urmeze școala și el.

Iar părintele Cleopa îmi spunea: Dar ce-i, băi, cu bărbița asta? Eu aveam un cioculeț, așa, atât creștea.

Și părintele Cleopa zicea: Uite, eu am o țesală de vaci! Țesala era pieptenele cu care pieptăna vacile. Și spunea: Când bag țesala în barbă, dacă stă, aia-i barbă! Ce-i asta?

Mă certa mereu, dar atât creștea la vârsta aia. (zâmbește) Eu nu aveam forța să îi spun că sunt doar un adolescent, și tăceam. El era plin de glume, de ironii duhovnicești.

El propovăduia Cuvântul într-o formă extraordinară. Forța cuvântului venea din inima lui curată, din dorința de a atrage atenția oamenilor prin contraste – și asta era surprinzător.

Mai am o amintire foarte frumoasă cu părintele Visarion de la Mănăstirea Clocociov. Spovedea oamenii câte 2-3 ore, stăteau zile în șir la coadă ca să ajungă la sfântul părinte.

Eram copil când m-am spovedit acolo şi am înțeles foarte multe taine. A fost minunat să cunosc oamenii aceștia mari.

Mai târziu, la vârsta de 19 ani, l-am cunoscut pe Părintele Patriarh Teoctist. Atunci aveam un cor de muzică bizantină format din elevii Ateneului Român din București.

Am dirijat în Ateneul Român la 19 ani, când am organizat un concert împreună cu părintele Constantin Galeriu. Părintele Constantin Galeriu spunea un cuvânt, noi cântam un cântec; am creat un program duhovnicesc în Ateneul Român, în aprilie 1990.

Atunci, Părintele Patriarh a participat la concert, m-a văzut dirijând, m-a chemat la el și l-am urmat. Am fost angajat în Patriarhie de către el și m-am bucurat foarte mult să simt, în viața mea, mâna lui Dumnezeu prin el.

El mi-a devenit părinte spiritual. I-a plăcut cum cânt și am mers în strana Patriarhiei și cântam în fiecare zi Sfânta Liturghie. Pentru mine, asta a fost o mare bucurie. Am trăit ca un monah acolo, deși, când a venit momentul de căsătorie, m-am căsătorit.

Însă experiența a fost extraordinară, pentru că toate vacanțele le făceam în mănăstiri. De la 15 iunie la 15 septembrie stăteam în mănăstire cu monahii, la program, la muncă, la masă, la rugăciune la miezul nopții.

Apoi am devenit dependent, ca să zic așa, de viața monahală, de oamenii care merg la mănăstiri. Merg în fiecare an la Sfântul Munte Athos și stau acolo, merg la Mănăstirea „Sfântul Sava” din Israel, în pustie. Acolo au un program de miezonoptică de la 12 noaptea până la 7 dimineața, cu slujbe. Monahii au viață îngerească, în rugăciune.

Tu, ca preot, trebuie să oferi ceva din ce ai. Dacă nu ai, nu ai ce să oferi – slujești un serviciu religios și ai plecat acasă. Dar nu e doar atât. Lucrarea lui Dumnezeu înseamnă să te dăruiești pe tine oamenilor din fața ta.

– Nu v-a tentat să deveniți călugăr?

– Nu, pentru că am cunoscut-o pe soția mea, care a făcut și ea Facultatea de Teologie și cu care împărtășesc aceleași valori. Vorbim despre Dumnezeu, ea mă sprijină, mă sprijină în lucrările filantropice ale parohiei.

Deci, această lucrare extraordinară am trăit-o și o trăiesc alături de soția mea și nu am niciun regret. Viața de familie poate să fie raiul pe pământ sau iadul pe pământ.

Depinde foarte mult de tine, cum îți organizezi viața.

"Omul se definește prin ceea ce face în timpul lui liber"

– Ce faceți aici?

– Îl slujim pe Dumnezeu. Încercăm să aducem lumină în inimile oamenilor, prin povățuirea lor pe calea vieții. Nevoia de Dumnezeu e foarte mare în români. Românii îl iubesc pe Dumnezeu foarte mult.

Românii se depărtează de Dumnezeu când se focusează doar pe carieră, doar pe acumulare de averi, pe acumulare de orgolii, dar, la un moment dat, conștiința în ei strigă! Îl vor pe Dumnezeu.

Uneori, când apare un necaz; alteori, când apare o boală; alteori, când Dumnezeu îi cheamă prin glasul conștiinței proprii, vin la Dumnezeu. Atunci când vin trebuie să găsească brațele deschise ale unui preot care să îi primească, să îi iubească și să le dăruiască iertarea pe care Dumnezeu o oferă.

Iar pentru mine lucrarea cea mai importantă este să îi iubesc pe oameni așa cum Dumnezeu mă iubește pe mine. Românul mai uită de Dumnezeu, și atunci rătăcește.

Pierde energie multă pe lucruri neimportante, pe egoism, pe agitație, pe stres. Şi, totuși, pentru români există o mare șansă să se întoarcă la viață prin asumarea păcatelor, prin darul uriaș al iertării și șansa de a avea un nou început.

Șansa aceasta este un mare dar al lui Iisus Hristos, pe care El l-a dat oamenilor imediat ce a înviat din morți. Le-a spus apostolilor: Cărora voi veți ierta păcatele, iertate vor fi.

Acesta este unul dintre marile daruri pe care Dumnezeu le-a lăsat creștinilor. Ne gândim cum să slujim cât mai bine pe oameni.

Modelul este Iisus Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor săi. Este uimitor să te gândești, să îți imaginezi o secundă faptul că Iisus – care era liderul lor, nu? – s-a dus și a spălat picioarele fiecăruia dintre ei.

Imaginați-vă o secundă: să fiți apostolul Filip sau Andrei și să vină liderul, Iisus, să îți spele picioarele. El a dat modelul slujirii oamenilor.

Dar oamenii se împart în mai multe categorii. Am citit și în manualele de psihologie faptul că există o psihologie a vârstelor: există o primăvară extraordinară a copilăriei – când descoperi, așa cum natura se descoperă și înverzește;  există o efervescență a tinereții, o vară fierbinte a maturității, a căsătoriei, a cunoașterii proprii, a nașterii familiei, a iubirii depline și puternice, o vară extraordinară a adultului; o toamnă a bătrâneții și o tristețe a iernii, care închide socotelile cu viața prin trecerea dincolo.

Toate aceste categorii au nevoie de Dumnezeu într-un mod diferit.

Eu nu pot să am un mesaj pentru copii la fel cum am un mesaj către familiile divorțate. Sunt categorii, așa cum mâncarea e diferită: copilul mănâncă ceva pasat, iar adultul îmbucă altceva, trebuie diversificat. Sfântul Ioan Gură de Aur spune asta.

– Concret, ce mesaje transmiteți?

– Misiunea noastră de iubire către enoriași am vrut să o împărțim. Toți au activități diferite. De pildă, cu copiii mergem în parc și ne jucăm. Generăm activități de recreere și de creativitate.

Săvârșim aici, sâmbăta, Ateliere de bucurii. Copiii fac cu mâna lor cadouri, le confecționează. Uitați, aveți aici ouă făcute de copii!

Aceste ouă sunt făcute de mâinile lor, ei le-au creat, noi le vindem și banii pe care îi obținem îi vom duce la căminul de copii de la Greaca, unde sunt copii orfani.

Copiii noștri fac cu mâna lor această muncă – au făcut și icoane pe sticlă. Din banii aceia, tot ei merg și dăruiesc cu mâna lor, ca să aibă exercițiul ăsta de a dărui. Pentru copii avem, deci, un tip de misiune.

Pentru tineri, avem alt tip de misiune. Cu tinerii trebuie să comunicăm mai mult. Cu tinerii mergem cu bicicletele: plecăm din fața bisericii cu 20-30 de tineri, urcăm pe Calea Victoriei, mergem la Biserica Albă, aflăm istoricul Bisericii Albe. Apoi, mergem în Herăstrău, avem un picnic în pădurea Băneasa și ne simțim foarte bine.

Așa, tinerii sunt atrași și către activități filantropice: de pildă, ajutăm bătrânii să facă piața. Trimitem doi tineri la un bătrân acasă. Să stai de vorbă cu el, să discuţi cu el, chiar și în felul acesta îl ajuți.

Pentru enoriașii maturi avem pelerinaje, călătorim cu ei. Acum avem un pelerinaj, s-au înscris 150 de oameni. Nu știu cum mă voi descurca cu trei autocare de oameni care merg la plimbare, într-o zi de sâmbătă, cu mine. Ne întâlnim cu alți părinți, schimbăm idei, punem întrebări – astfel, și credincioșii maturi au bucurii.

Într-o anumită sâmbătă, avem un părinte – părintele Nicolae, care se ocupă de copii. În altă sâmbătă, mergem într-un pelerinaj. În altă sâmbătă, cu bicicletele.

Sâmbetele sunt zile libere. Omul nu poate să facă ce vrea el când muncește. Omul se definește prin ceea ce face el când este liber – ăsta poate fi un titlu de articol. (zâmbește)

Deci, când e liber, omul poate să facă ce vrea el să facă. Tu nu poți să faci ce vrei tu la serviciu, faci ce vrea șeful!

Dar când ești liber? Uită-te la ultimele căutări de pe Google pe care le-ai făcut. Uită-te la ultimele zece telefoane pe care le-ai dat. Când le-ai dat, ai avut nevoie în mod egoist să obții ceva sau ai sunat să ajuți un prieten?

Ceea ce faci te definește. Marele Teofil Părăian spunea: Ce faci te face.

Deci, dacă tu alegi în mod liber să cauți lucrurile urâte ale vieții sau lucrurile frumoase, tu alegi. Omul este sinteza propriilor sale alegeri. Dumnezeu nu dă și ia, doar ocrotește.

Ca și cum ne rugăm la Dumnezeu să ne dea nu-știu-ce, iar el spune: Aoleu, uitasem! Bine că mi-ai amintit tu, Maria!

Nu, Dumnezeu nu asta face. Dumnezeu te ocrotește ca tu să alegi în mod liber – că Dumnezeu ți-a dat voință liberă și nu poate să treacă peste voința ta. Dacă primești de la Dumnezeu har, harul acesta vine din comuniune.

Ați văzut câte sute de oameni vin: vin pentru că aici au simțit o familie unde iubirea curge, ca un liant, în inimile oamenilor, dezinteresat.

Ne cunoaștem pe nume. E foarte important să știi că Dumnezeu te iubește pe tine, personal. Pe tine, Maria, Vasile, Gheorghe. Nu facem nimic extraordinar: e ceva normal. Aspir la titlul de om normal, iubesc normalitatea și starea mea de normalitate să îi inspire și pe alții.

Dușmanul binelui este mai binele – când, din orgoliu și mândrie, ne creăm imagini false despre ce văd oamenii la noi și începem să credem în idolul ăsta, Eul, și uităm de frumusețea vieții, care stă în normalitate.

Să mănânci o mâncare bună, să faci o rugăciune frumoasă, să suni un prieten, să te pui în slujba unui om care are nevoie de tine, să îți iubești soțul, prietenii. Toate acestea, adunate, fac rostul vieții pe pământ.

Numai că omul uită de toate astea: de miracolul răsăritului de soare, de splendoarea apusului. Când v-ați uitat ultima oară pe cer?

Sunt căi frumoase de a-L descoperi pe Dumnezeu. Dumnezeu se ascunde în făpturi, în oameni. Îl descoperi în emoție, când vezi sufletul unui copil. Acolo e Dumnezeu.

Avem o percepție greșită: că Dumnezeu stă pe un tron, cu un sceptru în mână, și judecă oamenii. E total greșită această concepție. Noi suntem ființe vii create de Dumnezeu din iubire și el a sădit în noi… picătură din dumnezeire este în noi.

Conștiința noastră este Dumnezeu în noi. Omul este creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Ca să ajungi de la chip la asemănarea cu El trebuie să faci ce a făcut El.

Dacă pe mine mă cheamă Grigorescu, asta nu înseamnă că sunt un pictor senzațional. Voi fi ca tata când voi face ce face tata. Chiar dacă mă cheamă ca pe el, nu sunt el. Am doar ADN-ul.

Sunt creat după chipul lui Dumnezeu, dar, ca să ajung asemenea Lui, trebuie să iubesc și să iert. El nu îi judecă pe oameni cum îi judecăm noi. Îi iubește, pentru că i-a creat din iubire și îi vrea fericiți.

Vin foarte mulți oameni aici. Ideea e că, atunci când oamenii vin și biserica e plină, vin și sărmanii pentru ajutor. Atunci, în această idee, este extraordinar să le deschidem inimile către cei sărmani.

Avem un caz – îl prezentăm oamenilor, strângem bani pentru cazul respectiv. Este o bucurie uriașă.

– Deci, îi ajutați și material.

– Oamenii au nevoi practice. Eu nu pot să îi vorbesc teoretic omului despre Dumnezeu când el are o restanță la curent, o nevoie de 150 de lei. Eu le spun oamenilor că avem nevoie de ajutor și oamenii, mână de la mână, îl ajută.

Deci, un om care are nevoie vine aici și găsește, poate, rezolvarea nevoii lui practice. Dar prin asta găsește și un gest de iubire. El se apropie de Dumnezeu mai mult, pentru că înțelege gestul.

Am avut o doamnă căreia îi opreau gazul iarna. Și atunci am făcut un efort să adunăm ca să îi plătim femeii gazul. Am cumpărat calorifere pentru oameni, să îi ajutăm. Simt nevoia să îi ajutăm pe oameni în mod practic, cu ce au ei nevoie atunci.

Iisus Hristos, când a vindecat, a dat ajutor atunci. Noi nu avem atâta har să vindecăm bolile, cum a făcut Domnul.

Dumnezeu vine la nevoie. Dumnezeu a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia! Astăzi! Deci, atunci să îl ajuți pe om. Când are nevoie.

Și atunci o facem cu toată dragostea. Forța nu vine de la mine. Forța vine de la oameni, de la comunitate, de la comuniunea în comunitate.

– Aveți vreun caz de care v-ați atașat?

– Am multe, dar a venit de curând la mine o tânără… Am avut un caz aici, în parohie, în urmă cu mai mulți ani: o tânără cu 4 copii a fost arestată pentru că furase 3 metri de cablu. Se numește Simona Gologan.

A fost arestată, și am făcut demersuri pentru a fi grațiată. A fost eliberată datorită intervenției parohiei și am spus președintelui că o integrăm noi social. (Decretul de grațiere pentru Simona Gologan a fost semnat în 2003 de fostul președinte Ion Iliescu – n.r.).

De atunci, a mai făcut copii, a revenit la viața normală. Astăzi, trăiește în Leipzig, iar de curând a venit aici și ne-a spus că este bine, este fericită. Este un caz care mi-a venit acum în minte, dar sunt multe.

În fiecare zi trăiesc o emoție legată de oameni. Aceasta este Biserica adevărată: Biserica nu e formată din ziduri. Zidurile doar ne creează nouă un ambient: pictura, catapeteasma te așază într-un cadru.

Dar Biserica suntem noi, care vorbim acum. Sufletele noastre care se deschid. Biserica suntem noi, care ne adunăm în numele binelui, al unei idei. Asta e Biserica. Ceea ce facem noi aici nu e decât o normalitate a lucrării Bisericii.

Încă din timpul apostolilor, Biserica s-a pus în slujba oamenilor și asta e menirea ei. Așa va fi până la sfârșitul veacurilor.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€