Omul de știință: garanția înfloririi României socialiste

Voicu Bojan

Știri

30/01/2026

Spaima mea proverbială pentru omul în halat alb s-a evaporat ca prin minune pe la nouă ani. Până atunci, oamenii în halate albe cu care avusesem contact, îndeobște femei, activau în domeniul medical. Te puneau să spui litera A, îți lipeau un stetoscop rece ca o broască pe spate, te dezbrăcau și te înțepau cu injecții pline cu vaccinuri sau substanțe cu nume muzicale, cum ar fi gama globulina. Sau te vindecau de celebrul diagnostic „Roșu-n gât”, mânjindu-te în gâtlej cu o substanță cu gust dubios, numită albastru de metilen. Simpla vedere a unui halat alb crea automat panică. 

Totul până în clasa a treia, când vraja cea rea s-a destrămat. Am fost duși cu clasa la Întreprinderea Farmec să vedem cum se fac creme și parfumuri. Și să aflăm ce rol joacă plantele în toată povestea. Acolo, o doamnă despre care se spunea că este „Cercetătoare” ne-a condus într-un laborator plin de eprubete și sticluțe ca să ne arate cum se extrage clorofila dintr-un pumn de frunze verzi. 

Doamna respectivă era nu doar frumoasă, ci reprezenta întruchiparea blândeții și a preciziei. Mânuia totul cu o infinită tandrețe. Vorbea cu o încredere nețărmurită despre tainele biologiei și puterea științei. Era opusul a tot ceea ce știam despre halatul alb. Părea stăpâna supremă a elementelor chimice și a moleculelor, o adevărată regină domnind peste regatul recipientelor din sticlă frumos aranjate, ca niște supuși credincioși, pe niște rafturi din lemn cu găurele. 

Când a agitat înaintea ochilor noștri uimiți un balon de distilare pe nume Wurtz, pe fundul căruia plutea un lichid conținând cel mai frumos verde din lume, mi-am jurat în barbă că atunci când ajung om mare, mă voi face cercetător-extractor de clorofilă. Neapărat îmbrăcat într-un impecabil halat alb, apretat. Mama, ca profesoară de biologie-geografie a fost nespus de încântată de acest plan. Ba chiar mi-a făcut rost de niște eprubete cu care am reușit să extrag niște clorofilă și să-mi uimesc, pentru aproximativ două minute, prietenii fotbaliști de pe uliță. 

Mirajul a ținut doar vreo doi ani, până m-am apucat de citit Jules Verne. Cu regret, m-am lepădat de visul de cercetător și am decis să devin explorator. Dacă se poate, scanând sălbăticia lumii privind-o de sus, dintr-un balon cu aer cald. Exact ca în cartea Cinci săptămâni în balon.

Dar, mă întrebam uneori, ce se întâmpla de fapt cu oamenii în halat alb care lucrau răspândiți prin țară în număr destul de mare? Cu siguranță cercetau lucruri complexe, încercând să îmblânzească atomii, bacteriile sau microbii. Îi studiau îndelungat și atent prin microscoape performante mereu stând locului și având niște priviri sobre, potrivite cu importanța misiunii lor, cu toate că iernile caloriferele din institutele lor erau de obicei reci. 

Cu siguranță, acești oameni făceau ceva important, mai ales că aveam dovada limpede despre cum o simplă lingură de mălai se putea metamorfoza miraculos prin expandare, umplând o pungă cu pufuleți. O astfel de minune nu putea fi decât rodul Cercetării cu C mare. 

Nu degeaba în mai toate publicațiile vremii apăreau periodic tovarăși sau tovarășe cercetând lumi neștiute prin diverse laboratoare sau apăsând butoanele unor aparate misterioase și neapărat performante. Cercetarea și automatizarea erau vârfurile de lance ale cuceririlor tehnice din regimul comunist, un mod de a ne asigura că, în vreme ce noi ne ocupăm de lucruri mundane, cineva, undeva, gândește pentru noi și face descoperiri neapărat revoluționare. Omul de știință reprezenta garanția înfloririi României socialiste. 

Acești cetățeni inteligenți și pasionați de obiectul muncii lor până la obsesie reprezentau avangarda științei, speranța că datorită descoperirilor lor producția agricolă sau industrială va crește și ne va împinge pe culmi de glorie. Activau în diverse institute scrise cu litere mari și răspicate care toate începeau cu litera I: ICI (informatică) ICECHIM (chimie), ICEPRONAV (proiectare navală), ISPH (hidrologie), INCDTP (textile și pielărie), ICI (informatică), IFA (fizică atomică), ICCF (farmaceutice) precum și multe altele. Iar în general, cam toate fabricile mari aveau atașate și un departament de cercetare.

Partidul considera cercetarea științifică un stindard al progresului. Însă considera ca fiind prioritară nu atât cercetarea fundamentală, teoretică, cât mai ales cea cu impact practic imediat, legată de producția din sectoarele cele mai arzătoare pentru economia românească, cum ar fi agricultura, industria sau chimia. Ca dovadă pentru dedicarea cercetătorilor din acea perioadă stau o sumedenie de lucrări publicate în reviste de prestigiu, numeroasele brevete de invenție, cărțile scrise și noile tehnologii rezultate. Ba chiar bugetul pentru cercetare a crescut între anii 1875 – 1985.

Statisticile spun că în România anului 1989 activau în jur de 200.000 de cercetători. În 1997 mai existau doar 15.000. Declinul a fost abrupt. S-a produs o eroziune dramatică la pachet cu dezmembrarea infrastructurii de cercetare, multe institute fiind desființate din pricina subfinanțării. Iar marile fabrici uzate moral și neproductive s-au închis pe bandă rulantă, cum știm prea bine.

De atunci încoace, cercetarea românească se află în derivă. Se tot străduiește să supraviețuiască, trăind în special dintr-un procent infim din PIB, granturi și subvenții de la Uniunea Europeană, precum și din fonduri de la Statul român, din păcate oferite de cele mai multe ori pe linie de partid, aproape ca pe vremuri. Trebuie spus că în cei zece ani ani plini de confuzie de după ‘89 a existat și un exod masiv de creiere, mulți cercetători preferând să lucreze în alte țări.

În era comunistă, temele de cercetare erau în general impuse și controlate de stat pe stilul marxist-leninist, libertatea de exprimare fiind strict cenzurată. În unele cazuri fericite însă, cercetătorii aveau libertate pentru simplul fapt că cei din conducere sau pe linie de partid nu aveau idei sau teme pe care să le sugereze. Așa că cercetătorii se străduiau să rezolve ecuații legate de impasul economic. 

Problema era că accesul cercetătorilor la noile tehnologii era foarte limitat, contactul cu comunitatea științifică internațională era minimal, dotările erau învechite, mai toate provenind din blocul socialist, gen RDG, URSS, Cehoslovacia etc. Marele inconvenient era acest sistem închis, sufocant, la care se adăuga lupta surdă și constantă pentru aprobarea de fonduri.

Nu puțin cercetători trăiau, la fel ca majoritatea cetățenilor închiși în colivia socialistă, vieți paralele. La vedere, făceau ce li se cerea de sus, iar în taină lucrau la temele intime care îi pasionau cu adevărat, în speranța că într-o bună zi, descoperirile lor vor fi puse în lumină. Așadar, potențialul uman și entuziasmul existau. Iar majoritatea cercetătorilor erau oameni înțelepți, extrem de pasionați de munca lor, modești și, mai ales, mari iubitori de cunoaștere.

Drept urmare, s-au obținut rezultate notabile în fizica nucleară, în automatizare și informatică, magnetism sau în inginerie mecanică, energetică, metalurgie. Înainte de instaurarea comunismului în România, unii cercetători de marcă au avut șansa de a studia în străinătate, cum ar fi matematicianul și informaticianul Grigore Moisil, absolvent de Sorbona. A ținut conferințe în Statele Unite și a avut strânse legături cu lumea academică internațională. În 1970, fiind convins că viitorul aparține computerului, a pus în aplicare o idee vizionară: a înființat un lanț de licee de informatică răspândite în țară, o adevărată pepinieră de creiere în formare. 

Să nu uităm de medicul specialist în geriatrie și gerontologie, Ana Aslan. În colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu au lansat pe piață în 1976 marca Aslavital. Cercetarea sa, căreia i-a dedicat întreaga carieră, s-a focalizat pe fiziologie și prevenirea îmbătrânirii. A făcut nenumărate experimente legate de efectele procainei asupra artritei și de creștere a longevității. A brevetat Gerovital H3, cel care s-a dovedit a fi un succes internațional, fiind folosit de numeroase celebrități profund interesate de „tinerețea fără bătrânețe”. Azi, Institutul Ana Aslan din București îi duce mai departe cercetările de o viață.

La fel ca aproape totul în România din vremea comunistă, și cercetarea românească a fost strict controlată ideologic. Ideologia spunea un lucru simplu care azi este preamărit de către majoritatea naționaliștilor nostalgici: că toți cetățenii trebuiau „să activeze în câmpul muncii”. Chiar dacă toate sectoarele erau acoperite și oamenii aveau un serviciu stabil, nu de puține ori se lucra ineficient, produsele nu erau competitive și se muncea mult în stil barter, de tipul oferim produse alimentare la schimb cu țiței sau dăm oțel pentru creveți vietnamezi. Sistemul era ținut în viață prin masive împrumuturi în valută. 

Practic, materia primă era subvenționată de către stat, iar statul se împrumuta constant pentru a susține producția. Furtul căciulii devenise politică de stat, de unde și celebra expresie: „Noi ne facem că muncim / Ei se fac că ne plătesc”. Istoricul Petre Opriș demonstrează acest lucru negru pe alb, cu documente, într-un amplu interviu privind Falimentul României comuniste, care poate fi consultat aici: 

Momentul de trezire la realitate a avut loc în ziua neagră de 3 noiembrie 1981, când România a intrat în incapacitate de plată și a trebuit să ceară ajutorul Fondului Monetar Internațional pentru eșalonarea datoriei. De aici s-a dezvoltat obsesia lui Ceaușescu pentru plata datoriei externe, ceea ce a pus o presiune enormă pe toată populația țării, lucru care a condus inevitabil la revoluția din 1989.

Revenind la cercetare și la cuplul de geniu al Ceaușeștilor preamăriți azi cu fervoare de către suveraniștii Tik-Tok pentru realizările lor mărețe, ar fi bine să nu uităm că impostura din epoca de aur era dictată direct din vârful piramidei puterii. Cultul personalității celor doi se cuvenea dublat de niște (false) realizări pe măsură. 

Astfel, Nicolae Ceaușescu ajunge în 1950 general maior fără să fi executat nici măcar o zi de armată sau de instrucție. Savanta de renume mondial Elena Ceaușescu, șefa supremă a elementelor din Tabelul lui Mendeleev, ajunge Director al Institutului de Cercetări Chimice fără să fi reușit să termine nici măcar ciclul primar de învățământ. Setea sa pentru studiu se astâmpără cu totul în clasa a treia. Din simplă laborantă ajunge brusc cercetătoare, iar în 1967 devine doctor în chimie cu teza „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”. 

Teza sa, despre care specialiștii spun că avea o certă valoare științifică, a fost compilată de către un grup de cercetători și academicieni aflați sub presiune politică. Pe lângă ideile proprii, se pare că aceștia au mai plagiat pe ici pe colo, de unde au putut. Așadar, tocmai de sus s-a dat tonul la furt intelectual, la obținerea unor onoruri academice pe nedrept și la promovarea unor nulități pe altfel de criterii decât cele științifice. Astfel, au ajuns șefi de institute și colective de cercetare oameni care nu aveau competențe în domeniu. Din nefericire, plagiatul, nepotismul și impostura s-au perpetuat până azi. 

Cu vremea, Elena Ceaușescu va acumula titluri și onoruri cu o viteză de invidiat. A fost membră a șase academii și societăți, doctor honoris causa a șase universități, membru de onoare a zece instituții de cercetare a chimiei și profesor recunoscut a trei universități. Pe plan național, a primit nu mai puțin de 11 titluri academice. Toate bineînțeles fără a fi rodul unor studii reale sau ca urmare a unor conferințe publice de specialitate. Dar cultul personalității nu se oprește aici. Tovarășa academician dorește prim-planul, prezidiul, vrea să defileze cot la cot cu secretarul general al partidului, soțul ei.

Primul eveniment semnificativ pentru cultul Elenei are loc în 7 ianuarie 1979, cu ocazia celei de-a șaizecea aniversări. „Din momentul acela, ea se dorea identificată cu neobositul erou. Așa s-a ajuns ca toată presa să nu mai scrie decât despre Nicolae și Elena Ceaușescu. Mama națiunii și-a dorit și ea onoruri, mai ceva decât Stegarul viteaz”, spune Petre-Mihai Băcanu, fost redactor și director al ziarului România liberă.

În ziua de azi, situația e destul de dramatică, cu toate că fostul ministru al economiei Claudiu Năsui a raportat la nivelul întregii țări existența a nu mai puțin de 113 de institute de cercetare, 12 centre de cercetare și 48 de stațiuni de cercetare. Diferența dintre institute, centre și stațiuni nu e foarte limpede delimitată. Cert este că statul român avea în grijă acum cinci ani, potrivit unei organigrame provenite de la nou înființatul „Minister al Cercetării, Inovării și Digitalizării” nu mai puțin de 178 de agenții de cercetare, fiecare cu structuri de conducere, sedii, secretare, șoferi, personal auxiliar etc. 

Unele au obținut câteva succese remarcabile, recunoscute pe plan internațional. Trist este că scopul majorității lor nu este cercetarea propriu-zisă, ci salarizarea. Multe sunt, de fapt, sinecuri mascate, un pachet de beneficii și privilegii oferite pe linie de partid unor oameni aleși pe sprânceană (și uneori rudelor acestora). Cei din conducere sunt foarte bine plătiți, în schimb subordonații câștigă mai puțin decât casierii de la supermarket. Drept urmare, majoritatea pleacă. În sistem privat, mai toate aceste agenții ar falimenta în scurt timp. La noi funcționează ca un frumos paravan după care se poate ascunde oricine și orice.  

Să nu uităm că în reţeaua Academiei Române au apărut noi institute de „cercetare ştiinţifică”. La fel, majoritatea nu au obiect de activitate, nu au tradiţie, nu răspund nici unei nevoi sociale și nici vreunei aspiraţii culturale sau spirituale. Luăm drept exemple grăitoare doar câteva: „Institutul Revoluție române din decembrie 1989”, „Institutul de studii sud-est europene ale Academiei române” sau, celebru prin superba sa inutilitate, ISACCL, respectiv „Institutul de studii avansate pentru cultura și civilizația Levantului”, patronat de către ex-președintele îngenuncheat de către servicii – Emil Constantinescu. Creația sa are și un subtitlu la fel de pompos – Centru de excelență al Academiei Mondiale de Artă și Știință.

După ce am documentat cum am știut mai bine cadrul general de mai sus, am simțit nevoia de a povesti cu o persoană care a activat în interiorul sistemului din acele vremuri. Am stat, așadar, de vorbă cu o doamnă cercetătoare în chimie organică actualmente pensionară care (sub anonimat) a fost deosebit de amabilă să îmi dezvăluie câteva detalii de interior. Transcriu deci gândurile domniei sale direct, la persoana întâi.

„Am devenit interesată de cercetare cam din anul trei de facultate. Am avut mult respect pentru profesorii și cercetătorii cu care am interacționat. În cele din urmă, am ajuns la Institutul de Chimie, pe care l-am iubit cu tot sufletul. Am lucrat vreme de 25 de ani în diverse colective de cercetare performante pentru acele vremuri. Și îmi place să cred că am chiar făcut performanță.

În prima fază, „savanta de renume mondial” a susținut institutul nostru. Cumva, față de colegii noștri cercetători din alte domenii ne consideram privilegiați. Aveam o bibliotecă de specialitate acceptabilă. Dar, mai ales, aveam abonamente la reviste de prestigiu, care erau aur curat pentru munca noastră, cum ar fi Chemical Abstracts sau Journal of Organic Chemistry. 

În 1980 mi-am susținut doctoratul după ce în prealabil a trebuit să fac o cerere de intrare în partid. Fără acel document nu puteai visa la obținerea unui doctorat. Apoi, aproape pe nesimțite, lucrurile au început să se erodeze. Primul semn a fost că unii oameni de calitate au plecat. Abonamentele la reviste s-au sistat, substanțe nu mai aveam și nici buget pentru aparatură. 

Cu timpul, pe la mijlocul anilor ‘80, sistemul a început să-și arate adevărata față. Au ieșit pe rând la iveală corupția, trădarea, mizeria și lucrurile s-au degradat progresiv până la implozie. Adevărul este că cercetătorii din diverse institute au contribuit substanțial la elaborarea tezelor de doctorat ale unor „șefi" din ministere. La schimb, se aprobau miraculos bugete pentru temele care ne preocupau cu adevărat. Era un troc oarecum asumat.

Cercetarea la care am lucrat cel mai mult a fost în domeniul feromonilor sexuali ai insectelor dăunătoare: identificare, sinteză, testare. Rezultatele obținute pot fi și azi găsite în lucrări științifice, brevete de invenție, conferințe. Totul a culminat cu teza de doctorat și Premiul Academiei Române. 

Când eram mică și eu am citit Jules Verne, dar nu am crezut că în prag de pensie îmi voi împlini un vis SF din copilărie. Între anii 1991 și 1995, am fost angajată vreme de trei luni pe an cu un contract pe care un colectiv din Elveția l-a avut cu firma BASF din Germania. 

Inutil să spun că am avut condiții de lucru minunate. Iar cu această ocazie, mi-am dat seama că majoritatea cercetătorilor erau dispuși la colaborări, indiferent din ce țară proveneai, cu condiția să fii bun profesionist și onest. Colaborările bune duc mai mereu la rezultate bune.  Și da, cred că onestitatea rămâne o componentă esențială în orice tip de cercetare.”

___

Toate fotografiile aparțin Arhivei Minerva, Cluj și au fost obținute cu permisiune.

Surse – Panorama comunismului românesc (Liliana Corobca, editor) , Adevărul, Colecționarul de istorie, Europa liberă, Contributors (Cristian Mihail Teodorescu – Cercetarea în 2021: moarte clinică)