Omul care vrea să împânzească Teleormanul cu biblioteci

Valentin Șchiopu

Redactor

Se spune că, înainte de bătălia de la Călugăreni, Mihai Viteazu a descălecat să-și inspecteze oștile chiar pe platoul de deasupra viitoarei comune Scrioaștea: vreo 16.000 de oameni și 12 tunuri, în fața otomanilor, câtă frunză și iarbă.

A fost un fel de „1 pauză, 2 final”: am pierdut în cele din urmă, iar Sinan Pașa a ocupat Bucureștiul și Târgoviștea.

În zilele noastre, marele vizir e Liviu Dragnea, Teleormanul e pașalâcul lui, iar lupta se dă cu pașalâcul paralel.

Scrioaștea e un loc care a pierdut orice măreție. E posibil ca singurele realizări din comună, în ultimii mulți ani, să fi fost apariția unui teren de fotbal și a gardului care împrejmuiește cimitirul.

„Uitat de lume și de civilizație”, spune Relu Voicu (49 de ani), scenarist de film și de seriale tv.

Omul a revenit acasă de la București în urmă cu 5 ani, „mai mult de nevoie” − ca să se ocupe îndeaproape de educația fiului său și pentru că, la țară, „traiul e mai ușor”.

A luat cu el și manuscrisul unui scenariu biografic despre Nichita Stănescu, precum și mărturii de la apropiații poetului strânse de-a lungul anilor de documentare.

Îl visa transformat într-un lungmetraj, dar a avut parte de un refuz scurt. Un regizor l-a catalogat drept „prea stufos”. Voicu s-a împotrivit: „Stufos? Înseamnă că aveți de unde alege”. Scenariul a ajuns la sertar.

În 2016, Relu a candidat ca independent pentru primăria Scrioaștea. A fost învins de reprezentantul PSD, Marian Șefu.

În urmă cu vreo lună, a lansat un proiect care (momentan) se bazează pe donații: construirea a două minibiblioteci în satul natal.

Și le-a imaginat în felul refugiilor din stațiile de autobuz, unde copiii să aibă acces neîngrădit. Să ia pur și simplu cartea acasă. Chiar și cu riscul de a nu o mai înapoia. După principiul că o carte furată, dar citită, e mai valoroasă decât una care zace neatinsă pe vreun raft.

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

Visul lui Relu e să populeze întreg Teleormanul cu astfel de „biblioteci”. Două în fiecare comună − una în fața grădiniței, cealaltă în fața școlii.

„Mi-aș dori să ajungem chiar și în orașe. Sunt vreo cinci orașe în județul Teleorman, și acelea mai mărunte.

Mă gândesc să acoperim tot Teleormanul − așa sunt eu, idealist până dincolo de linia orizontului. Ar veni vreo 200 de minibiblioteci, adică în jur de 200.000 de euro”, spune Relu Voicu.

Relu Voicu. Foto: Arhiva personală

„N-are sens să facem numai la Scrioaștea. Ar însemna să cârpim într-un loc, iar întregul să rămână vai de el.

Pe cele de aici le facem cu ajutorul oamenilor simpli, cu donații de cărți și de bani.

Modelul s-ar putea extinde în toată țara, însă prin intervenția statului.

Vă aduceți aminte cum a fost cu sculptura lui Brâncuși, «Cumințenia pământului»? Statul a dat pur și simplu chix, nereușind să strângă acei bani. Absolut rușinos.

Tu, ditamai statul, ce responsabilitate ai? Pui tot în cârca poporului, care e amărât, sărac și nu foarte interesat de cultură și educație?”.

Până la realizarea minibibliotecilor, Relu Voicu a scos cărțile în fața casei sale din Scrioaștea. Foto: Arhiva personală

Săptămâna viitoare, Relu se va prezenta la primarul din Scrioaștea și-i va solicita autorizație de construire pentru cele două bibilioteci. Mai mult, va cere un spațiu unde el și alți voluntari să facă gratuit meditații cu copiii din comună, la matematică, engleză și română.

Scrioaștea ar putea deveni Citeștioaștea. Fiindcă Relu a primit deja câteva donații în bani și colete. De două săptămâni, a improvizat în fața casei sale un fel de podium din blocuri BCA și din plăci PFL pe care așază cărţile primite.

Și el a contribuit cu câteva volume de Jules Verne. Spune că are nevoie în primul rând de titluri care li se adresează copiilor.

Relu nu înțelege cum a fost posibil ca, în 30 de ani, să nu aibă loc o reformă serioasă a învățământului din România.

„Vedem că e o bătaie de joc doar dacă ne uităm la ultimii miniștri ai Educației. Câteodată, ajung să cred că e ceva premeditat în ruinarea și imbecilizarea unui popor. Sau poate n-am putut mai mult, poate suntem pur și simplu proști”.

Scenaristul plasează Teleormanul pe harta rușinii: „Aici, lucrurile sunt mai adâncite în sens negativ. Ne ținem cu dinții de ultimele locuri pe ţară la Evaluare Națională și la Bacalaureat”.

E convins că majoritatea copiilor de la țară sunt pur și simplu la „mâna norocului”. Care sigur n-a auzit de Scrioaștea.

„Părinții care se ocupă de copiii lor sunt cazuri rarisime. Sunt prea preocupați de viața de zi cu zi.

Ce-i interesează? Să-i pună copilului să mănânce ceva, să supraviețuiască de la o lună la alta. În plus, și părinții provin tot din școala asta.

Cartea e foarte deficitară și în cazul multora dintre ei. E un cerc vicios, depindem unii de alții și niciunii nu suntem într-o poziție fericită, copii și adulți, deopotrivă”.

90 de cărți au fost donate de Adi Chiscop, Mihaela Paraschiv, Ana Rotea și Ioana Samoilă.

La Scrioaștea există o singură școală și o singură grădiniță. Cu ceva timp în urmă mai erau școli și în alte două dintre satele comunei, Brebina și Cucueți.

Relu Voicu a făcut un experiment în ziua în care a scos cărțile în fața casei. După ce copiii au început să se strângă, a întrebat niște puști de 12-13 ani care e predicatul din propoziția „Andrei este elev”.

„Elev” a fost cel mai întâlnit răspuns. Apoi „Andrei”. „Predicatul nominal este, pentru mulți, o noțiune ezoterică, de pe altă planetă”. La fel și cărțile. Relu vrea să schimbe asta.

„Ideea e să postăm aceste minibiblioteci chiar în drumul lor, lângă poarta pe care intră la grădiniță și în școală. Când va trece, de dimineață, cu mămica de mână, să treacă pe lângă cărțile astea, să le vadă culorile, să-i intre în viață chiar dacă nu și le dorește.

Dar nu și le doresc pentru că nu sunt obișnuiți. Să-i obișnuim de mici cu prezența cărții lângă ei.

La un moment dat, după o zi, două, trei, poate o lună, sunt sigur că acel copil și mama lui nu vor mai trece indiferenți, ba chiar se vor apropia, vor lua o carte în mână și o vor răsfoi. O să le ia și acasă, cine știe. Va fi o minibibliotecă și în fața școlii.

Am constatat o chestie, sunt niște experiențe absolut tragice. Dacă-i pui o carte în mână unui copil de clasa a șaptea, a opta, aproape că va trebui să-i dai și un manual cu instrucțiuni de utilizare. Cum s-o țină-n mână, cum s-o folosească…

I-am văzut ca și cum ar fi fost vorba de un obiect extraterestru care inspiră teamă. Cu siguranță că, dacă l-ai obliga să citească, ar fi cel mai mare supliciu din viața lui.

Din cauză că acel copil a ajuns în clasa a opta – vorbesc aici despre cei mai mulți – fără să citească în viața lui o carte. Nu are exercițiul ăsta, nu simte drag, nu-i e prietenă cartea și se sperie de ea.

Obișnuit de mic, ar fi avut un alt traseu până la 14 ani. Așa, va ajunge și într-a 12-a tot fără să fi citit vreo carte”.

Ideea de a împânzi Teleormanul cu minibiblioteci i-a venit lui Relu cu o zi înaintea protestului din 10 august. Anunțase pe Facebook că va participa, chiar dacă asta însemna să cheltuiască banii puși deoparte − 100 de lei – ca să-i cumpere fiului său, Andrei, niște manuale auxiliare de matematică.

Pusese ochii și pe ceva beletristică. Prietenii i-au scris în privat că sunt dispuși să-l ajute cu bani. N-a acceptat.

„N-o puteam face. Am o neputință organică de a accepta așa ceva. Mă duceam la protest din obligație − o datorie de conștiință și față de oamenii ăia care veneau de la mii de kilometri.

Eu, colea, la o aruncătură de băț, 100 de kilometri de București, ar fi fost urât să nu merg. Și am fost mândru să particip alături de ei.

Cu cărțile pe uliță la Scrioaștea.

Când am văzut că oamenii vor să mă ajute cu bani, mi-am adus aminte de povestea unor studenți din Marea Britanie care au făcut ceva asemănător, transformând niște cabine telefonice în biblioteci. Și mi-a căzut fisa.

Dacă oamenii sunt dispuși să ajute alți oameni cu probleme materiale, sociale, hai să facem ceva cu aceste minibiblioteci.

Să începem la Scrioaștea și să vedem până unde ajungem.

Am scris un proiect − «Cu cărțile pe uliță» − și voi merge cu el la Ministerul Culturii, la ICR, voi încerca să obținem fonduri europene. Nu avem nimic la Scrioaștea, deci totul este de făcut”.

Pe Relu Voicu îl puteți ajuta cu donații de cărți. Și cu bani, în contul pe care-l găsiți aici.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€