Odiseea, între blocuri. O seară cu Nolan la un cinema de vară din Atena

Ioana Epure

Director editorial

Aceasta nu este o cronică de film.

„Nu ți se pare amuzant că Nolan a băgat atâția bani și atâta efort în efectele speciale ale filmului ăstuia, iar noi îl vedem proiectat pe un ecran între blocuri?”, râde C., în timp ce stăm la coadă la intrarea într-unul dintre cinematografele obscure de vară ale Atenei. 

Un θερινό („therino”) e una dintre cele mai simple plăceri ale orașului în nopțile caniculare: apariții efemere de sezon, romantizate de turiștii care stau cu orele la coadă pentru un film clasic la Cine Paris sau la Cine Thision, lângă Acropole, și populate de localnicii care, blocați în iadul de beton încins care e Atena în iulie, ies din case mai ales după ora 9 seara. Dincolo de numele mai cunoscute, însă, capitala Greciei are peste 60 de astfel de cinematografe, majoritatea ascunse printre blocuri, în cartiere.

Dacă Nolan și-a imaginat că grecii or să vadă Odiseea la IMAX în plină lună iulie, atunci n-a petrecut prea mult timp în Atena: la cinematografele de vară abia mai prinzi loc, dar la IMAX - unde s-a ajuns și la 20 de proiecții pe zi - doar câteva sunt sold out, iar la cele mai multe încă găsești bilete pe alese.

Planificarea nu e punctul forte al atenienilor; abia practicile din pandemie, perpetuate și după ridicarea restricțiilor, și supraturismul le-au mai schimbat, în ultimii ani, obiceiurile de consum construite pe spontaneitate. La intrarea în cinema, coada ajunge până în stradă. Noi ne-am luat bilete din timp și tot am venit devreme, doar ca să prindem locuri bune. Într-un cinematograf care e, literalmente, un ecran de proiecție și câteva zeci de scaune pliante într-o curte interioară flancată din toate părțile de ziduri, biletul nu-ți dă și loc rezervat. Dacă nu vii devreme, stai fie în primul rând, fie la cinci rânduri distanță de gașca ta, împrăștiată pe unde s-au mai găsit scaune libere.

Odiseea lui Nolan se degustă, într-o seară leneșă de vară ateniană, cu o bere în față și în rotocoale de fum de țigări rulate, în timp ce pe balcoanele din jur vecinii întind rufe, ridică obloanele încinse - coborâte pe timpul zilei - și își udă florile. Pe ziduri se plimbă pisici leneșe. Peste coloana sonoră complicată și lăudată - compozitorul suedez Ludwig Göransson a folosit replici ale unor instrumente antice ca să obțină un sunet cât mai apropiat de epoca lui Homer - urlă cicadele și claxoanele de pe una dintre arterele centrale ale orașului.

Foto: summercinemas.gr

***

Am mers la filmul lui Nolan mai puțin pentru artă (mă așteptam la un popcorn movie și am primit un popcorn movie) și mai mult ca să înțeleg cum primesc grecii Odiseea lui Homer prin ochii lui Nolan. Ce simte un popor bântuit, de mai bine de două secole, de dorința de „civilizare”, de apartenența la un Vest care i-a instrumentalizat mereu această dorință (cum a făcut-o cu atâtea alte regiuni ale lumii, în funcție de propriile ambiții, de mai multe ori decât ne-am imagina) când un regizor de la Hollywood îi pune materia de școală generală pe ecranele IMAX?

Or să simtă furia românului care l-a văzut pe Vlad Țepeș pe Netflix, portretizat într-o producție turcească drept un personaj mult mai puțin scrupulos decât cel din manualele noastre de istorie de clasa a patra? Or să se simtă flatați că Hollywoodul le romantizează, încă o dată, un trecut pe care nu-l mai intuiești decât în cozile de la Acropole - nicidecum în crăpăturile caselor din cartierele pe unde se construiește noua linie de metrou, în blocul dărâmat în întregime pentru că alături se ridica unul nou care i-a afectat fundația, în faptul că țara are în continuare practic o singură linie de tren de lungă distanță funcțională, dar pe care au murit 57 de oameni (fără nicio condamnare până acum); în infrastructura proastă și în salariile mici?

Foto: https://events.musicofourdesire.com/venue/electra

Cam ca dezbaterea despre marmurele Acropolei, aflate la British Museum de peste două secole: o dezbatere permanentă la care, în realitate, nu participă nimeni. Câte un politician grec mai aruncă, din când în când, un comentariu; George Clooney insistă cu indignare că trebuie returnate (până și Boris Johnson a făcut mișto de el pe subiectul ăsta), la fel Tom Hanks (cetățean grec de onoare, prin decret) și alte vedete de la Hollywood. 

Între timp, fermierii din Lesbos fac foamea din cauza febrei aftoase care le-a decimat turmele; incendiile revin an de an, la pachet cu aceleași povești despre intervenții întârziate și prost organizate din cauza subfinanțării; un procent enorm din populația Greciei trăiește în risc de sărăcie (cot la cot cu România), cu una dintre cele mai lungi săptămâni de lucru din Europa și una dintre cele mai mari rate ale șomajului.

La fel a fost instrumentalizat și filmul lui Nolan pentru scandalurile politice de sezon. Pentru că a fost filmată în mare parte în Grecia, în câteva locații superbe din Peloponez, producția a primit de la statul grec o subvenție de 6,5 milioane de euro (dintr-un buget total de aproximativ 250 de milioane de dolari), printr-o schemă introdusă în 2017, prin care guvernul de la Atena rambursează o parte din cheltuielile producțiilor filmate în țară.

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Pe Via Danubiana la Gostinu: o plajă care încă mai poate rămâne sălbatică

La doar o oră de București, departe de haos și agitație, stă ascunsă o plajă sălbatică, la malul Dunării. Plaja Gostinu, poziționată la doar 20 de kilometri distanță de orașul Giurgiu, se află la capătul satului cu același nume, străjuită de o limbă lungă și răcoroasă de pădure prin care te poți aventura în zilele toride.

„Grecia grecilor, Odiseea lui Homer”: cu acest slogan a protestat formațiunea de extremă dreapta „Frontul Național” la premiera filmului, joi, 16 iulie. De ce nu e Elena albă? Ce caută un actor trans în distribuție? Sigur, faptul că se vorbește tot mai insistent despre alegeri anticipate la toamnă nu are nicio legătură. 

Și, la urma urmei, poemele lui Homer au fost printre stâlpii pe care s-a construit naționalismul grec în secolul al XIX-lea. Același naționalism care a cucerit inimile vesticilor ce, din filelenism, au ajutat la obținerea independenței față de Imperiul Otoman. 

Dexameni, un alt cinematograf în aer liber istoric al Atenei. Foto © Antoniospapageorgiou1985 | Dreamstime.com

Între timp, 80.000 de greci au văzut deja filmul lui Nolan.

Paradoxal, faptul că singurul actor grec din film, Yannis Kokiasmenos, e doar „Old Man at Coastal Village”, cu o scenă de câteva minute, nu pare să deranjeze teribil, deși momentul e aproape hilar: Matt Damon îi vorbește în engleză, bătrânul îi răspunde în greacă, iar Matt revine, tot în engleză, cu „We are Greeks from Ithaca”. Momentul a stârnit râsete în cinematograful dintre blocuri.

La capătul celălalt, Emily Wilson, a cărei traducere din 2017 (prima traducere a Odiseei în engleză semnată de o femeie) pare să-l fi inspirat pe Nolan încă de la primele rânduri, după cum chiar el recunoaște, a devenit un simbol feminist pe Instagram. Wilson, însă, susține că nu traduce în cheie feministă, ci doar încearcă să traducă fidel; și că s-a trezit în mijlocul unui „culture war” care a expus-o la atacuri din ambele tabere. 

Și că Nolan n-a întrebat-o niciodată nimic.

„Could you pick the translations of The Odyssey by a woman out of a lineup? Absolutely not. But journalists wanted it to be about that”, spune ea într-un interviu pentru Vulture.

„(…) It is not anti-feminist, but that’s a different thing. There are translators who just translate women authors as a deliberate feminist move. That’s a very different thing”.

(Dacă vreți, totuși, o interpretare feministă a poemului, The Penelopiad a lui Margaret Atwood s-ar putea să vă placă.)

De toate părțile, poemul lui Homer, în interpretare hollywoodiană de buget mare, pare că trage de fire ideologice la capătul cărora nu rămâne nimic. „Nu înțeleg de ce există filmul ăsta”, îmi spune prietenul meu grec. Odiseea, pentru el, e materie de studiu la școală. „Ce poți să-i mai aduci nou?” 

Nu știu ce să răspund. Filmul lui Nolan e o fantezie de băiețel cu un buget mare la dispoziție, o versiune adultă a unui reenactment făcut cu mașinuțe și păpuși în copilărie, în timp ce un bunic îi citea despre un erou cunoscut nu atât pentru vitejie, cât pentru istețime. Poate prea multă istețime, spune povestea. Atât de multă, că a fost pedepsit de zei, așa că Nolan s-a hotărât să-l facă trist și chinuit de remușcări.

Dar zeii sunt aproape absenți din epopeea lui Nolan, invocați doar la nivel discursiv, obsesiv, ca să justifice simplist diferite decizii, până în punctul în care așa-numita „lege a lui Zeus” devine unicul ac de siguranță care ține stângaci toată povestea la un loc.

***

La pauză, conversația de la coada de sucuri și beri se învârte în jurul planurilor de vară, al prețurilor feriboturilor spre insule, al unor mici drame sentimentale și al câtorva remarci de bucurie despre golirea treptată a orașului. 

Au trecut deja două ore de film și, înapoi pe scaunele pliante din grădină, trecem în revistă isprăvile, încercând să calculăm cât mai avem: au fost ciclopul Polifem, Circe și Calypso; în momentul pauzei, echipajul lui Odiseu tocmai era fugărit de fantome pe o plajă din Islanda. 

Ce urmează? Sirenele, Scila și Caribda; sigur nu ajungem acasă înainte de 12. Mă gândesc, aleatoriu, la transportul public din Atena, care după miezul nopții devine aproape inexistent. Christopher Nolan nu face filme pentru cine trebuie să prindă autobuzul 608. Noroc că, în entuziasmul lor, cinematografele din Atena, cele cu acoperiș, desigur, au introdus proiecții și la prânz.

***

Ce poți să spui nou în interpretarea unui poem de 3.000 de ani? Poate tocmai asta e ideea: că nu e nevoie să spui nimic nou. Simplul fapt că există noi noi interpretări e în spiritul lui Homer, care nu compunea pentru savanți și filologi, ci pentru oameni. 

Poate că filmul lui Nolan e ok așa cum e: un popcorn movie cu o distribuție formată din toți actorii preferați ai lui Nolan, care spune o poveste ce rămâne, dincolo de monștri și zei, eminamente umană. Ale cărei personaje există, și trei milenii mai târziu, în vocabular, pentru că Homer nu le-a inventat doar ca personaje, ci ca feluri de a fi în lume. Calypso e cea care ascunde, de la καλύπτω („kalypto”, care se află și la originea cuvântului „apocalipsă”, care în greacă înseamnă „revelație”), „a acoperi, a ascunde”. Mentoras, trecut și el printr-o interpretare, în romanul Les Aventures de Télémaque al lui Fénelon din secolul XVII, unde apare ca figură de înțelept și educator, a ajuns să însemne, în multe limbi europene, „mentor”: o persoană cu experiență care formează pe altcineva.

„Grecii contestă distribuția filmului Odiseea”, „De ce a stârnit filmul Odiseea furia grecilor”, titrează presa din România, traducând, în mare parte, acest material din Politico, care trece în revistă câteva puncte de dispută: opoziția unui partid ultra-ortodox de extremă dreapta; intervențiile ministrului Sănătății Adonis Georgiadis (un politician de extremă dreapta cu tot atât discernământ în declarații ca Donald Trump, fost membru al partidului ortodox de extremă dreapta LAOS, cu luări de poziție ocazional antisemite și o fostă carieră în teleshopping, vânzând produse pseudoștiințifice); intervenția lui Elon Musk; plus câteva editoriale care întreabă retoric - și just - de ce un film bazat pe un poem al Greciei antice nu are în distribuția principală niciun actor grec. De ce Grecia Antică e considerată unul dintre fundamentele culturii vestice, dar grecii moderni apar portretizați mai degrabă ca personaje comice, insulari excentrici și personaje secundare printre turiști?

În presa greacă e remarcată, de asemenea, îngroparea istețimii lui Odiseu, a inventivității și a umorului: spre deosebire de protagoniștii lui Nolan, Odiseu nu e construit ca un erou tragic, cu anxietăți moderne. Vinovăția nu e nicidecum o temă în poemul homeric, spun comentatorii - vina pentru războaie e, în schimb, o temă americană, argumentează Daniel Mendelsohn, specialist în opera lui Homer și editor al New York Review of Books, într-un interviu pentru lifo.gr. În plus, Odiseu are simțul umorului, însă toate momentele în care iese la iveală sunt eliminate în versiunea lui Nolan.

Dezbaterea Odiseei, însă, la fel ca multe altele, e genul de temă care străbate ca un fior răcoritor presa și social media într-o vară în care nimeni nu mai are răbdare să-și bată capul cu altceva (deși se întâmplă destule), iar dovada cea mai bună a universalității materialului lui Homer e faptul că fiecare are ceva de zis pe subiect. Că fiecare consideră, într-o formă sau alta, că îi aparține, emoțional, și lui.

În România, internetul a șters praful de pe Alexandru Mitru și a încercat să potrivească, pagină cu pagină, aventurile lui Ulise cu filmul lui Nolan. În Grecia, discursul naționalist a instrumentalizat, cu indignare strategică, exact temele pe care le va împinge la alegeri, peste câteva luni.

***

La finalul celor aproape trei ore în grădina dintre blocuri, nimeni nu iese certându-se despre culoarea Elenei sau despre cele 6,5 milioane de euro. Se negociază barul care o să se încheie seara, planuri de weekend, cine pe unde pleacă din oraș. Discursul - grecesc sau românesc, naționalist sau feminist - rămâne pe Instagram și în titlurile de presă. Aici, între rufele întinse și pisicile de pe ziduri, Odiseea e doar un pretext bun pentru o bere într-o seară în care oricum nu puteai dormi de căldură.

Poate că asta e, până la urmă, cea mai fidelă interpretare a lui Homer: nu cearta despre cui îi aparține, ci seara petrecută laolaltă, ascultând o poveste veche de 3.000 de ani. Restul e discurs. Iar discursul, ca și căldura, o să treacă, cel târziu până la toamnă, când, aici în Grecia, chiar o să conteze la urne.

Deocamdată e vară, e cald, iar autobuzul 608 tot nu așteaptă pe nimeni.