Obsesia noastră pentru garduri: România, printre țările care își sufocă în tăcere natura

Călin Dejeu

Colaborator

Gardurile ridicate în afara localităților, în zonele naturale și seminaturale, au un impact de mediu pe cât de grav, pe atât de puțin conștientizat în România. 

În țări precum Franța sau Suedia, gardurile sunt fie interzise prin lege, fie au dimensiuni și criterii clare după care pot fi edificate. În România această problemă e ignorată uneori chiar de specialiștii din ministere. Impactul acestor împrejmuiri este atât de accentuat, încât cercetătorii din mai multe zone ale lumii propun dezvoltarea unei noi discipline: „ecologia gardurilor”.

De 10 ori mai multe garduri decât drumuri

În Franța, la începutul lunii trecute, a fost publicată în Monitorul Oficial  (Journal Officiel de la République Française) o lege care vizează limitarea îngrădirii zonelor naturale și protejarea proprietății private. 

În discursul ținut în fața deputaților înaintea votului, Bérangère Couillard, ministru secretar de stat pentru tranziție ecologică și coeziune teritorială, a declarat: 

„Suntem pe cale să trăim un moment important pentru biodiversitatea noastră. În această incintă veți avea în câteva momente ocazia să puneți capăt anilor de degradare a peisajului nostru și a acestei biodiversități pe care o prețuim atât de mult.”

Într-un apel postat de „Center for Large Landscape Conservation” în urmă cu două luni și adresat participanților ultimei Conferințe pentru Biodiversitate a Națiunilor Unite, mai multe organizații neguvernamentale au cerut măsuri urgente la nivel global cu privire la conectivitatea ecologică.

„Conexiunile naturii sunt într-un rapid declin din cauza fragmentării habitatelor și noilor bariere precum infrastructura și gardurile”, se arată în mesajul lor. 

De ce au și gardurile o vină ”de prim rang” în această degradare a naturii și de ce sunt menționate alături de infrastructură? Pentru că estimări recente arată că lungimea totală a gardurilor în lume o depășește de 10 ori pe cea a drumurilor!

Noi românii, un popor obsedat mai nou de autostrăzi, de exemplu, ar trebui să înțelegem că, așa cum noi avem nevoie să circulăm facil, dintr-o zonă în alta, și animalele sălbatice au nevoie să circule de pe o suprafață pe alta. Nu este aici vorba doar de o „jenă” care le scade calitatea vieții (ca să le privim în termeni mai umani) sau numai de accesul la zone de hrănire sau de adăpost. Nu este vorba doar de fragmentarea și izolarea populațiilor, fenomene care duc la degenerare genetică.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Gardurile influențează procese care merg de la construirea pânzelor de păianjen până la precipitarea colapsului ecosistemului Mara din Kenia. 

În România, conștientizarea problemei este la cote minime, chiar și printre ”specialiști”. Avem un prim ghid privind conectivitatea ecologică, publicat de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), în anul 2020. 

Documentul nu a împiedicat însă guvernul să promoveze ordonanțe de urgență precum OUG 175/2022 (cunoscută ca ”Ordonanța Ecocidelor”). De altfel, România e dată ca exemplu negativ de către IUCN, din cauza șantierului ilegal al barajului de pe Bâsca Mică.

„Hemoragia gardurilor” din România

Recunosc că și eu am conștientizat cu adevărat problema gardurilor doar când am văzut, în urmă cu vreo 20 de ani, ”hemoragia” de garduri din Valea Jiului. În România avem o problemă a gardurilor ”peste medie”, din motive istorico-sociale evidente. După ce comuniștii le-au confiscat proprietățile, atunci când le-au redobândit (în cazurile fericite), românii au simțit nevoia să-și ”marcheze teritoriul” prin garduri, unele necesare, altele nu. 

În Valea Jiului tara psihologică este dublă, pentru că băștinașii momârlani au simțit nevoie să-și marcheze teritoriul în fața ”barabelor”, cum sunt numiți acolo cei cu origini alohtone față de Vale. Au mers până la extrem: au ajuns până la a suspenda garduri peste râuri.

Și în aceste condiții, în care era nevoie de o frânare, o reglementare strictă a fenomenului, ce au găsit de cuviință legitorii? Au decis, prin legea 193/2019, că nu mai e nevoie de niciun act administrativ al autorității competente pentru protecția mediului ca să se ”construiască împrejmuiri.” 

Cu alte cuvinte, în România poți să construiești oricât, oricum și oriunde garduri, fără să mai soliciți acord de mediu. Cine a inițiat această modificare legislativă? Nimeni altul decât Florin Roman, cel care a demisionat din funcția de ministru al cercetării în urma acuzațiilor de plagiat.

Mai mult, această modificare vine în contradicție cu legea mediului (OUG 195/2005), care prevede că „solicitarea și obținerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice ori private”. 

Comisia Europeană declanșează în mod constant proceduri de penalizare (infringement), dar procesul birocratic este greoi. După 8 ani, infringementul pe microhidrocentrale (nr. 4036/2015), încă nu a ajuns la etapa contencioasă, la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cine-și poate închipui așadar că se va autosesiza Comisia Europeană pe tema gardurilor?

Dar chiar și înainte de această modificare legislativă nefericită construirea ilegală de garduri, chiar și în zone cu protecție strictă din ariile protejate, era tolerată de autorități. Îmi este foarte familiar un caz de pe Râul Alb, ultimul nostru râu cvasi nealterat.

O firmă a construit acolo un gard imens, chiar în zona de conservare specială a parcului natural „Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului”. În aprilie 2018 Garda Națională de Mediu a făcut un control, sesizată fiind, și a constat că s-a executat, fără autorizație de construire, ”împrejmuirea amplasamentului ce face obiectul CF nr. 60754 și CF 60755 pe aproximativ 80% din amplasament, împrejmuirea este realizată din plasă de sârmă prinsă pe stâlpi de lemn”.

Gardul a fost construit până la albia minoră, respectiv până la un braț al Râului Alb și reprezintă o daună de mediu. Potrivit legii, autoritățile trebuiau să dispună îndepărtarea lui, dar nu au făcut-o. Cauza protejării Văii Râului Alb era deja, în 2018, de notorietate internațională.

Pământul suportă totuși niște pași

Spre deosebire de România, Franța sau Suedia înțeleg așadar să facă lucrurile diferit. 

În Franța noua lege prevede că gardurile situate în zone naturale și forestiere trebuie să fie ridicate la 30 de centrimetri dasupra solului și să nu fie mai înalte de 1,2 metri. Vechile garduri trebuie înlocuite sau modificate până în anul 2027.

Legislația franceză vizează protecția faunei și a peisajului, pentru că fragmentarea habitatelor prin garduri aduce, pentru populațiile de animale sălbatice segmentate de barajele puse artificial de om, consangvinizare și riscuri sanitare. În plus, gardurile trebuie realizate din materiale naturale sau tradiționale. 

În Suedia este absolut interzis să ridici garduri în afara localităților, dar reglementarea nu este bazată pe considerente ecologice, ci pe dreptul oamenilor de a umbla, de a colinda liber (Allemansrätten), înscris în Constituție din anul 1994. În Suedia ai dreptul să te plimbi, să mergi cu bicicleta, să călărești, să schiezi sau campezi pe orice teren, rămânând ca excepții grădinile private, perimetrele din jurul locuințelor și terenurile cultivate.

Francezii și românii mai au însă de luptat pentru un asemenea deziderat. Îmi amintesc prin ceață că atunci când eram în gimnaziu, în perioada comunistă, a venit la noi la școală (Liceul de Științe ale Naturii din Cluj) un grup de francezi. Mi-a rămas întipărit doar că o franțuzoaică ne-a spus la clasă că noi, românii, nu știm să apreciem faptul că putem să colindăm oriunde, prin țară, pe orice terenuri. 

Dar chiar și în dictatura comunistă această libertate de a colinda plaiurile era relativă. În 1988 eram pe Valea Ocoale (aproape de ghețarul de la Scărișoara) și am vrut să văd un ponor, care era într-o fâneață. Între drum și ponor era doar un mic gard de lemn. Am apucat doar să pun piciorul pe gard și un moț care cosea la vreo 100 de metri a ridicat coasa spre noi, amenințător.

Pot să îmi închipui că se gândea că vom călca iarba și s-ar cosi mai greu, deși nu prea se susține ipoteza. Dar tot este absolut deplasat să ameninți cu coasa doi copii în excursie, de 13 și 14 ani.

Până să-și corecteze Parlamentul greșeala legislativă, ar trebui să ne îngrijim singuri de natura noastră și să nu mai construim garduri fără sens. Pentru aceasta trebuie să ne schimbăm mentalitatea, să conștientizăm că nu gardul, ci înscrierea în cartea funciară, garantează proprietatea asupra terenului.

Nu este deloc în ”obiceiul pământului” la români să ridici garduri în afara localităților. Faptul că cineva, un turist, un drumeț, chiar un biolog care face cercetare pe teren, îți trece pe teren nu are de ce să te deranjeze. Pământul suportă totuși niște pași.