12/09/2016
Mihajlo Vasiljević spune că sute de români sunt îngropați în zona fără cruci din cimitirul de la Novi Sip, Serbia. Fotografii: Lucian Muntean

Oase de român

Un monument pentru sutele de români omorâți și îngropați fără cruce pe malul sârbesc al Dunării. Este proiectul pentru care Mihajlo Vasiljević se străduiește, de peste 12 ani, să obțină sprijinul autorităților de la Bucureşti.

Cetățean sârb de etnie română, Vasiljević (57 de ani) spune că rămășițele fugarilor se află în două cimitire din satele Novi Sip și Tekija. Acestea sunt o palidă şi parţială mărturie a crimelor comise de regimul comunist la granița cu fosta Iugoslavie.

Până în 1989, tentativa de a trece Dunărea clandestin, peste frontiera de sud-vest, era unica speranţă pentru mulți români care sperau să ajungă în Occident.

Primul cimitir de fugari din zona orașului Kladovo de care îşi aminteşte Mihajlo Vasiljević se afla într-o porţiune a localității Tekija care a fost inundată după construcția hidrocentralei de la Porţile de Fier.

Ulterior, cimitirul s-a mutat la Novi Sip, unde au continuat să fie îngropate cadavre neidentificate din Dunăre.

„Acolo, vedeți cum crește iarba, niciun sârb nu-şi îngroapă morţii. Oamenii știu că sunt oasele românilor. N-au nici cruce, n-au nimic.

Se și văd denivelările: unu, doi, cinci, șase, poți să tot numeri până sus. Dacă mor și bătrânii ăștia, cine o să mai știe ce e aici?! Că nu se vorbește, se tace. Or să sape și or să dea de oasele oamenilor”, se frământă Vasiljević.

El povestește că a fost marcat din copilărie de dramele românilor morți de pe urma curenților puternici sau a excesului de zel al grănicerilor.

„Aveam 14 ani când a venit bunica cu caprele și zbiera: «Ia uite cum a omorât omul!» A trecut peste el cu barca, l-a lovit și l-a înecat.”

Femeia vorbea despre grănicerii români, care erau încurajați de superiori să-i omoare pe cei din apă. Dacă nu treceau direct cu bărcile peste trupurile lor, îi loveau cu căngile în cap.

„Românii spuneau că nu sunt ai lor”

În 1948, granițele României s-au închis. Malul românesc al Dunării s-a transformat într-o prelungă fortăreață împânzită cu militari și turnuri de pază. Chiar și locuitorii din regiune erau obligați să-și justifice prezența în preajma apei.

Mulţi dintre românii care îşi asumau, totuși, riscul de a încerca să treacă Dunărea erau omorâți chiar de către grănicerii noştri.

„Am auzit despre mulți români omorâți, înecați. Trupurile lor erau aduse de apă pe malul sârbesc și se opreau acolo, la baraj. Dacă n-aveau documente, românii spuneau că nu sunt ai lor”, îşi aminteşte Vasiljevic.

Morții pescuiţi din Dunăre erau îngropați în zone periferice ale cimitirelor sârbești, fără cruce și fără nume.

Trupurile neînsuflețite ale fugarilor înecați pluteau pe Dunăre și se opreau deseori pe partea sârbească a barajului de la Porțile de Fier II.

Mihajlo Vasiljević e dispus să povestească, dar nu se poate abţine să nu-şi descarce şi oful.

„Iar ați venit să-mi faceți probleme. Îmi puneți întrebări, scrieți și gata! Sârbii îmi reproșează: «Ce te bagi tu pentru români, când țara-mamă n-a făcut nimic?!»”

De-a lungul timpului, el a colaborat cu mai mulți jurnaliști români și s-a adresat inclusiv Ambasadei României de la Belgrad.

mihailo-vasilievici-documente-lm_5423ed

„După câte ne este cunoscut, mulți români au fost înghițiți de valurile Dunării în tentativele disperate de a se adăposti în vestul Europei peste malul sârbesc al fluviului.

Lăcașul de veci al multor care nu au reușit să treacă Dunărea cu succes, după câte ne este cunoscut, se află în regiunea satelor Golubinje și Novi Sip în sectorul Derdap al Dunării, aproape de hidrocentrala Derdap (Porțile de Fier – n. r.).

Lăcașele de veci nu poartă nici un nume și poporul le-a numit «Morminte fără nume».

De aceea, considerăm marcarea mormintelor cu demnitate și procesiuni religioase ca un imperativ moral al nostru, bineînțeles cu ajutorul dumneavoastră și al fiecărui binevoitor.”

Este un fragment din scrisoarea pe care Mihajlo Vasiljević i-a adresat-o în 2004 ambasadorului de atunci al României la Belgrad, Ștefan Glăvan. Scrisoare la care nu a primit niciodată răspuns.

În 2005, Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER) și-a manifestat sprijinul pentru construirea unui monument pe malul sârbesc, la propunerea istoricului sârb Ranko Jakovljevic. Adrian Niculescu, vicepreședintele institutului, spunea atunci că acțiunea figura încă din 2003 în planul său de activitate.

„Institutul nostru salută și își face o datorie de onoare din dorința de a sprijini inclusiv material, în limitele bugetului”, preciza INMER, la solicitarea jurnalistei Marina Constantinoiu.

Totuși, proiectul nu s-a materializat, iar INMER a fost comasat în 2009 cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR).

„La data comasării celor două instituţii, printre proiectele INMER nu se regăsea niciunul care să prevadă ridicarea vreunui monument sau susţinerea unei astfel de iniţiative”, au răspuns, la solicitarea PressOne, reprezentanții Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Angajat al Centrului Cultural Municipal din Kladovo, Mihajlo Vasiljević a reușit să obțină de la autoritățile locale din Serbia atât acordul de a ridica un monument în memoria fugarilor români, cât și un loc pentru construcția acestuia.

Astăzi, însă, degeaba ar mai căuta acel loc, că nu l-ar mai găsi.

„Terenul este situat la 32 de kilometri de Tekija, acoperit de bălării”, spune Vasiljević.

„Românii ne dădeau 10.000 de lei ca să-i trecem Dunărea”

Pe malul românesc, doar vârstnicii își mai amintesc de vremurile acelea în care toți știau, dar nu vorbeau despre tentativele de evadare din „raiul” comunist.

svinita-lm_5173

„Aveam 18 ani, terminasem «profesionala» la Timișoara.

Am avut niște prieteni care au fugit, m-au chemat și pe mine, dar n-am vrut.

După trei-patru zile am fost chemat la Miliție, m-au întrebat ce s-a întâmplat cu ei, cum au făcut treaba asta, dacă am avut și eu intenție”, spune astăzi Mirco Curici (foto), un român de etnie sârbă în vârstă de 67 de ani care trăiește în localitatea de graniță Svinița din județul Mehedinți.

„Unul dintre ei era consătean cu noi. A făcut 4 ani de închisoare, pentru că în grup era și o fată minoră. Au mâncat și bătaie. Eu am avut restricție din cauza lor. Prima ieșire la sârbi, aici, la noi, a fost în 1969 și pe mine nu m-au lăsat să trec”, își amintește Mirco Curici.

El este unul dintre puținii localnici dispuşi să stea de vorbă cu un străin despre cele petrecute înainte de 1989. Unii se tem încă de represalii, altora le e rușine.

Mirco Curici își amintește că milițienii din comună obișnuiau să-l cheme la post, unde îl amenințau și îl șantajau că nu-i vor elibera mult-doritul permis de mic trafic.

„Românii ne dădeau 10.000 de lei, cum era pe atunci, ca să-i trecem Dunărea. Dar puține călăuze erau de încredere. Te recrutau ăștia, securiștii, Contrainformațiile de la ofițeri. De mine s-au ținut multă vreme, că lucram cu șalupa.

Unii veneau cu vaporul și săreau de pe vapor la Cazane, unde era mai îngustă Dunărea. Pe mulți îi omorau în apă, le dădeau grănicerii cu o cange din aia în cap.”

Alteori, fugarii erau uciși chiar de călăuze. În această zonă e foarte cunoscută, de pildă, povestea fraților din Dubova, care a șocat comunitățile de pe ambele maluri ale Dunării.

„La Dubova erau doi frați, Dănilă și Petrică Țerescu, care făceau treceri cu barca. Îi recrutau pe fugari și îi duceau la mijlocul Dunării, unde îi omorau, și apoi le dădeau drumul pe apă”, spune Curici.

„Da, a ajuns și la noi povestea criminalilor”, confirmă Mihajlo Vasiljević.

„Nu au existat călăuze adevărate”

Poveștile martorilor sunt completate de un fost grănicer. Sculptorul Alexandru Petru Galai (foto), originar din Drobeta-Turnu Severin, avea 18 ani în 1975, când a fost chemat să-și „satisfacă stagiul militar”, cum se spunea atunci.

alexandru-petre-galai-lm_0009

„Am prins fugari de toate meseriile și de toate vârstele, de la copii de 11 ani la babe de 84 de ani. Am făcut un an de pază”, rememorează Galai.

Sculptorul spune că motivațiile fugarilor erau diverse, dar cele mai numeroase erau cele economice, nu politice.

O altă categorie de fugari era cea a infractorilor care încercau să-și piardă urmele.

„La Eșelnița, acolo erau probleme mari. Toți erau geambași de carne vie. Ce nu ne vindeau nouă vindeau la sârbi. Toate călăuzele, absolut toate, erau oamenii noștri, nu au existat călăuze adevărate.

Și pe cont propriu era greu de trecut. De la hidrocentrală până la Svinița puteam fi oriunde în 20 de minute, așa se mergea pe Clisură. Când suna Vaca (alarma din unitate – n.r.), imediat porneam zece oameni să întărim paza.”

Galai mai povestește că, la fel ca fugarii, și grănicerii se temeau pentru viaţa lor, deoarece cădeau victime din ambele tabere.

Încă o promisiune

Întorcându-ne la demersul lui Mihajlo Vasiljević, noi promisiuni vin din partea primarului din Drobeta-Turnu Severin, Marius Screciu (PSD).

Consilierul local Liviu Nicolicea (PNL), fratele deputatului Eugen Nicolicea (PSD), a declarat pentru PressOne că, în cursul anului 2017, Primăria va aloca fonduri pentru construirea, atât în Serbia, cât și în Drobeta-Turnu Severin, a unor monumente care să păstreze vie amintirea fugarilor români înmormântați fără cruce.

Obosit, parcă, de povestea anilor în care a încercat pe cont propriu să cinstească acelor nefericiţi, Mihajlo Vasiljević ne arată o cișmea: „Spală bine mâinile, că așa se face la noi după ce ieși din cimitir”.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...