O româncă de 22 de ani, cu părinți din India și Pakistan, a scris o carte despre Revoluție și crimele comunismului: „Sper să nu uităm că în țara asta s-a murit pentru libertate”

Ana Tepșanu

Colaborator

„Victimele Revoluției, crimele soților Ceaușescu, dar și spiritul românului de rând ar trebui apreciate”, spune Faizah Muhammad, o tânără româncă cu mamă indiană și tată pakistanez, pentru PressOne. 

La doar 22 de ani, Faizah a publicat romanul „Ceașca viselor frânte”, unde prezintă poveștile mai multor personaje pe fundalul sângeros al Revoluției din 1989, începută în Timișoara, orașul ei natal. 

În prezent, scriitoarea este studentă la master în astrofizică în Marea Britanie, dar și regizoare de filme. PressOne a vorbit cu ea despre copilăria petrecută în Banat, pasiunea pentru scris și astrofizică, dar și despre Revoluția din 1989, libertate, rasism și România pe care și-ar dori să o vadă în viitor.

„Am primit multă iubire din partea românilor”

Faizah Muhammad are o poveste de viață cel puțin interesantă. S-a născut la Timișoara, după ce părinții ei au venit aici pentru facultate, în anii '90. Ulterior, au decis să și rămână.

Faizah s-a născut și a copilărit în Timișoara. Foto: arhivă personală

„Mama este din India și a venit să studieze medicina la Victor Babeș, iar tata, originar din Pakistan, a terminat Politehnica. S-au cunoscut în România, dar nu au putut pleca înapoi acasă după ce s-au căsătorit, deoarece cele două țări sunt foarte des în conflict una cu cealaltă. Din cauza asta nu am vizitat niciodată locurile lor natale. Au avut varianta de a pleca în alte țări din Europa, dar au ales să ne crească în România. Aici s-au simțit ca acasă”, povestește tânăra.

Când Faizah a împlinit 14 ani, părinții ei au divorțat, iar mama ei a crescut-o singură pe ea și sora ei. Cu toate astea, tânăra mărturisește că a avut parte de o copilărie minunată, într-un mediu multicultural. 

La 4 ani vorbea deja română, engleză, hindi, urdu și înțelegea punjabi. 

„Noi am avut prieteni din toate țările; pe lângă românii nativi, în Timișoara erau foarte mulți străini și atunci am avut posibilitatea de a învăța despre alte culturi și religii de la o vârstă mică. Banatul a fost dintotdeauna foarte divers și asta mi-a plăcut foarte mult. Am primit multă iubire din partea românilor atunci când eram copil. Primeam cadouri și de Crăciun, dar și când sărbătoream sfârșitul postului de Ramadan. Mama făcea și mâncare românească și mâncare indiană. Era loc pentru toate, fără să fie dat cineva la o parte. Nu m-a făcut cineva să simt vreodată că trebuie să aleg sau să mă micșorez pentru a face spațiu altor obiceiuri, ci dimpotrivă”, explică ea.

Faizah este recunoscătoare pentru faptul că a crescut într-un oraș vestic, cu oameni primitori.  Nu-și amintește să fi trecut prin episoade de rasism sau discriminarea, ci mai degrabă a avut parte de întrebări curioase legate de familia ei și obiceiurile sale. „Nu țin minte să-mi fi fost frică vreodată sau să fi avut probleme serioase; fiecare pădure are uscăturile ei și sunt oameni buni și răi peste tot, dar în cea mai mare parte, la școală mi-a plăcut foarte mult. Am făcut liceul la Colegiul Național «.C.D. Loga» din Timișoara și încă consider că anii petrecuți acolo sunt cei mai frumoși ani petrecuți la școală. Nu se compară cu alte experiențe.”

De la primele povești, la propriul studio de film: „Dintotdeauna am scris”

Ultimii doi ani de liceu i-a făcut în Marea Britanie, loc unde a ales să studieze și astrofizica. Un  domeniu care a pasionat-o încă de mică, dar pe care n-ar fi avut cum să-l studieze la noi în țară.

„Chiar am primit o fișă de la biblioteca liceului meu și am văzut că obișnuiam să împrumut cărți vechi de astronomie. Îmi place această știință pentru că îmi amintesc des de cât de nesemnificativi suntem pe lângă ceea ce există în Univers; cu cât studiem mai mult aceste mistere, cu atât mai mult ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine.” 

Gașca de la Băi. Cum arată consecvența în grija pentru patrimoniu la Herculane

O mână de oameni, împreună cu sute de voluntari și donatori, revitalizează patrimoniul cultural din Băile Herculane de aproape 10 ani.

Maria Zavate reabilitează un bloc vechi de 100 de ani: „Accept că-n timpul vieții mele nu voi trăi în țara pe care mi-o doresc, dar asta nu mă împiedică să mă implic”

Pe internet, lumea o știe drept Zavatos. Acolo și-a creat o comunitate alături de care abordează subiecte diferite, de la probleme sociale sau politice, la fotografie, design interior și, mai nou, reabilitarea unui bloc vechi de 100 de ani. 

În prezent locuiește atât în Timișoara, cât și în UK. „Însă oricât de departe mă duce munca mea, tot Banatu-i fruncea”, adaugă Muhammad.

În paralel cu pasiunea pentru știință, tânăra a scris și povești. 

„Când eram mică, luam lipiciul din sertarul mamei și lipeam niște foi A4 îndoite împreună, și-mi făceam propria mea „carte”. Mama chiar a păstrat câteva din „creațiile” mele în care am măzgâlit propoziții și desene. Dintotdeauna am scris, nu cred că am știut vreodată viață în care să nu am această pasiune.” 

Așa a luat naștere primul ei roman, „The Long and Winding Road”, publicat în engleză, în regim independent. „Este o poveste despre o fată care se întâlnește cu tatăl ei, la zece ani distanță după ce el și-a părăsit familia. Cei doi se duc împreună într-o drumeție, iar protagonista ajunge să-l cunoască din nou. Încă nu a apărut și în română, dar sper să reușesc să o traduc în curând.”

Creativitatea ei nu se oprește aici, așa că pe lângă scris, Faizah iubește cinematografia. 

Scurtmetrajul ei de debut, „The Height of Ignorance” (2024), a fost selectat și proiectat oficial la Pinewood Studios (locul unde s-au produs filme din seriile James Bond sau Star Wars, n.r.) în cadrul festivalului internațional organizat de Lift-Off Global Network. 

Povestea ei, centrată pe destinul a două surori din comunism, a primit o mențiune oficială în cadrul festivalului. Ăsta este și motivul pentru care și-a înființat propria companie în Marea Britanie, numită Faizah Studios Ltd.: să-și poată aduce pe marile ecrane propriile idei. 

„Am vrut să prezint România din sufletul meu”

Perioada comunistă din România a impresionat-o profund pe Faizah și e una dintre temele centrale ale scrierilor sale. 

„Am crescut în Timișoara, așa că am auzit foarte des povești despre Revoluție sau cum era pe vremea lui Ceaușescu. Nu simt că acest capitol din istoria noastră este reprezentat cum trebuie în media internațională. Victimele Revoluției, crimele soților Ceaușescu, dar și spiritul românului de rând ar trebui apreciate.” 

Din dorința de a prezenta istoria României și peste hotare, tot în regim independent (dar și pentru a-și păstra drepturile de ecranizare ale cărții), a publicat la final de 2025, în engleză, „Ceașca viselor frânte” („The Art of Making a Forgotten Cup of Tea”, n.r.), apărută în România în martie 2026, în traducerea Marei Fesan. 

„Ceașca viselor frânte” („The Art of Making a Forgotten Cup of Tea”, n.r.), a apărut în România în martie 2026. Foto: arhivă personală

Tânăra mărturisește că a visat povestea și atunci a fost și momentul în care a început să o scrie. „Aveam 17 ani, abia mă mutasem în Anglia pentru studii și îmi era dor de casă. Am vrut să prezint România din sufletul meu, România de care îmi era dor, mai ales pentru că în Vest foarte puțini știau lucruri despre ea care să nu țină de stereotipuri.”

În paginile cărții, Muhammad mărturisește că a scris povestea Revoluției pe care nu ar trebui să o uităm, dar și cea a operațiunii „Trandafirul” sau a sacrificiilor făcute de români în acea perioadă: „povestea din carte prezintă mai multe perspective - o mamă, un student, un agent al securității, niște copii, pentru a arăta cât mai multe lucruri care s-au întâmplat atunci”.  

Tânăra a ales titlul în engleză, iar pentru traducerea în română mama ei a ajutat-o cu idei. „Ceașca face referire la porecla lui Nicolae Ceaușescu, iar metaforele din carte fac referire la visele frânte și la destinul personajelor (fără să dau spoilere).”

Adaugă faptul că povestea din carte poate fi citită de oricine: un străin care nu știe nimic despre România, un copil adoptat în străinătate care vrea să-și învețe istoria sau o persoană care a trăit acele vremuri și care vrea să și le amintească. Romanul ei a atras atenția unui istoric și profesor american, care l-a recomandat ca material educațional valoros, așa că volumul a fost introdus în curriculumul unei unei școli din New York. 

Muhammad are planuri să ecranizeze povestea. I-a scris scenariul, iar în clipa de față spune că este în stadiul de dezvoltare a proiectului. „Filmul reprezintă un mediu mai accesibil pentru a prezenta o poveste și aș vrea ca foarte mulți oameni să cunoască detalii despre această perioadă istorică din țara noastră. Nu vreau să le zic ce este „bine” sau „rău”, ci pur și simplu cum au stat lucrurile”, explică ea.

„Nu există oraș ca Timișoara. Aici a început Revoluția”

Faizah a dedicat cartea orașului ei. „Nu există oraș ca Timișoara și nu există oameni ca timișorenii. Și dacă au doar o pâine acasă, vor pune totul pe masă pentru un musafir. Generozitatea și bunătatea celor de aici nu au limite și aș vrea ca acest loc să reprezinte siguranță și speranță pentru oamenii care îmi citesc povestea. Și, până la urmă, aici a început Revoluția.” 

A ales să se apropie de această perioadă tocmai datorită dorului de Timișoara, dar și ca formă de respect pentru cei care i-au povestit experiențele lor din comunism. 

„Am fost emoționată și de multe ori de-a dreptul șocată că am învățat despre niște întâmplări din propriile cercetări mult mai mult decât am învățat de la școală. Când eram mică, aveam o „bunică” româncă, o doamnă care avea grijă de mine când ai mei erau la lucru. Mi-am imaginat cum povestea din carte se petrece chiar în apartamentul ei, unde mă jucam și eu. Multe lucruri pe care mi le-a povestit și ea, printre altele, le-am inclus în roman.”

Scriitoarea și-a făcut documentarea prin interviurile pe care le-a luat oamenilor din jur, astfel încât să audă cât mai multe perspective. Spune că cel mai impresionată a fost de Operațiunea Trandafirul, un plan secret din decembrie 1989 prin care regimul comunist a furat 43 de cadavre ale revoluționarilor împușcați la Timișoara și le-a transportat la București, pentru a fi incinerate ilegal, cu scopul de a șterge urmele masacrului. 

„Nu puteam să mă uit la Catedrală și la centrul Timișoarei fără să plâng sau fără să mi se facă rău. Cum am putut lăsa așa ceva să se întâmple fără consecințe și fără să le construim acelor eroi măcar o statuie sau ceva în centrul orașului? Văd des cum se renovează și se schimbă totul, dar prin aceste procese de modernizare ne pierdem și trecutul. Nu mi se pare deloc ok faptul că nu avem mai multe informații despre aceste evenimente importante în centrul orașului”, e de părere tânăra. 

„Este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că vom evolua ca popor”

În același timp, Faizah vorbește și despre cum vede în societate lucruri care-și au rădăcinile în comunism și subliniază cum trauma de atunci nu poate fi ștearsă ușor. 

„Și acum, când o mai sun pe bunica de care vă povesteam, îmi spune să nu vorbesc prea multe lucruri personale la telefon, pentru că „ei ne ascultă”. Mentalitatea aceasta plină de frică mascată ca disciplină ne duce înapoi. Omul care are curajul să vorbească despre probleme sistemice este adesea neglijat și batjocorit de cei care încearcă, astfel, să-i mulțumească pe cei aflați deasupra lor. În loc să spunem că ceva nu este bine și că avem nevoie de o schimbare, alegem să fim genul de oameni care ling tălpile altora din frică. Cred că am uitat că liderii noștri ar trebui să ne servească pe noi, poporul. Nu este doar dreptul nostru, ci chiar responsabilitatea noastră să ne asigurăm că vom evolua ca popor, în loc să mergem tot înapoi.”

În ceea ce-i privește pe tineri, autoarea și-ar dori ca ei să înțeleagă cum România de azi este rezultatul multor sacrificii. 

„Ar trebui să dezvoltăm în continuare țara, în loc să lăsăm acele sacrificii să fie fără rost. Martirii Revoluției au murit pentru o țară liberă, o țară unde eu nu aș fi existat fără munca lor. Este foarte important să luptăm în continuare pentru asta”, spune ea. 

„Nu putem trăi cu frica asta că va veni un bau-bau”

Perioada comunismului este strâns legată și de ideea de libertate, așa că Faizah a povestit cum libertatea pentru ea înseamnă posibilitatea de a ne forma gândurile și părerile fără frică. „Este un fenomen psihologic mai mult decât fizic. Nu putem trăi cu frica asta că va veni un bau-bau să ne mănânce dacă nu gândim toți la fel.” 

Își dau seama unele persoane, oare, cât de importantă este libertatea, am întrebat-o pe Faizah.

„Sincer, cred că nu. Văd persoane de vârsta mea care își fac basme despre cât de bine era pe vremea comunismului, când de fapt lucrurile nu erau atât de alb-negru pe cât par. Nicio perioadă din istorie nu a fost perfectă și nici în prezent lucrurile nu sunt perfecte, dar nu putem trăi în trecut. Sper să nu uităm că în țara asta s-a murit pentru libertate.” 

„A fi român a însemnat pentru mine iubire”

„A fi român a însemnat pentru mine iubire, pentru că ăsta e primul sentiment pe care l-am simțit din partea altor români”, spune tânăra scriitoare. 

Cu toate astea, în august 2025, Faizah a fost ținta unor comentarii rasiste din partea lui Luca Vicol, fiul Laurei Vicol, avocată și fostă deputată PSD, retrasă din funcția de președintă a Comisiei Juridice în urma scandalului imobiliar Nordis, companie controlată de soțul ei și vizată de o amplă anchetă DIICOT pentru fraudă. 

La acea vreme, ONG-ul Girl Up Romania a preluat cazul și a notat cum: „Mama lui Luca, Laura Vicol, a justificat comportamentul fiului, fără asumarea responsabilității. Cazul subliniază cum privilegiul politic poate perpetua abuzuri fără consecințe. Faizah a ales să vorbească public, evidențiind nevoia de solidaritate, responsabilitate și condamnare clară a discursului de ură în societatea românească.”

Legat de acest episod, Faizah spune că mediul online este un spațiu lipsit de consecințe, așa că e mai ușor pentru fricoși să se ascundă în spatele unui ecran și să scrie același „comentariu dubios” de 100 de ori. 

„E și mai grav când oamenii scriu de pe conturile lor reale, influențați cel mai des de armata de boți și de conturi propagandiste. Este foarte important să nu ne lăsăm influențați de aceste fenomene. Cum am spus dintotdeauna, în realitate, în România nu am avut aproape deloc de-a face cu rasismul și nu aș vrea ca acest lucru să se schimbe pentru nimeni. România are o diasporă mare. Știm cum e să mergem în alte țări și să fim tratați ca niște gunoaie și nu este bine deloc. Nu putem lăsa ura să ne ghideze acțiunile.” 

Ea a mărturisit și cum a fost plăcut surprinsă să vadă că au existat mai mulți oameni care au susținut-o decât atacuri rasiste. „Există mai mulți oameni care au bunătate și iubire în ei. Există oameni care sunt creștini adevărați, nu credincioși de plastic care înjură pe internet, dar în bio au citate din Biblie.”

„Am speranță în tineret”

Legat de cum i-ar plăcea să evolueze lucrurile la nivel de mentalitate generală, mai ales pentru românii de origini diferite, Faizah spune că există o confuzie mare atunci când vorbim despre etnie și naționalitate. 

Tânăra adaugă că și ea a învățat la școală „Somnoroase păsărele” în clasa a doua și „am stat la coadă la lapte și corn. Și eu m-am ridicat în picioare în fiecare dimineață când se cânta imnul la școală. Și eu m-am plâns de cât de greu e examenul de clasa a 8-a. Și eu am participat la olimpiadă, la concursuri, etc. Și, dincolo de copilărie, și alte lucruri sunt adevărate: am mers la colindat, am așteptat cu nerăbdare cozonacul de Crăciun, am mers la parada de 1 decembrie, am mers la aprozar după pufuleți sau am jucat șotron pe stradă.”

Pornind de la situația României de azi, dar și de la instabilitatea politică globală, am fost curioasă ce o îngrijorează cu privire la viitor, dar și ce i-ar plăcea să se schimbe.

„Uneori îmi vine să mă dau cu capul de toți pereții. Mă îngrijorează faptul că susținem în continuare genocidul din Gaza și suntem parțial responsabili pentru continuitatea acestuia. Ca mulți așa-ziși lideri politici, se pare că și ai noștri trec peste crimele de război și primesc criminali israelieni cu brațele deschise pe teritoriul țării. Asta îmi provoacă și un sentiment profund de rușine. Am speranță în tineret și în abilitatea noii generații de a schimba lucrurile în România. Mi-ar plăcea să văd o țară unde apreciem ce avem, unde ne mândrim cu propriii fermieri și de agricultura noastră, unde ne folosim resursele pentru noi și unde respectăm mai mult clădirile și monumentele istorice”, susține ea. 

Ce ar trebui să facă generația ei pentru ca România să rămână o societate liberă și democratică? „Numai prin educație putem rămâne o societate liberă și democratică, dar și una care poate evolua și deveni mai bună, din toate punctele de vedere”, concluzionează Faizah Muhammad. 

Editor: Laura Popa