Ocna Șugatag într-o serie de portrete de neuitat

Voicu Bojan

Oamenii faini

13/11/2026

Mi-am răsfoit prin viață și am pus ca semne de carte douăsprezece locuri din țara mea care, din felurite pricini, mi-au rămas întipărite în memoria afectivă. Ajutat de fotografii, mă întorc la aceste lumi mărunte, în care am lăsat fărâme din mine. Am primit la schimb întâlniri, gesturi, gusturi, peisaje, istorie, atmosferă sau doar semne banale ale trecerii. Rezultatul este cronica intimă a unei Românii ascunse, fermecătoare și, mai ales, imposibil de uitat. 

Ocna Șugatag, Județul Maramureș (7)

Când prietenii din Grupul 7 zile au propus o nouă tabără de fotografie de o săptămână tocmai la Ocna Șugatag în Maramureș, prima dată gândul mi-a fugit la saline și ocnași. Apoi la romani, Evul Mediu, la condiția tăietorilor de sare din mine întunecate ca niște hăuri fără fund și, mai la final, la drama domnitorului Constantin Brâncoveanu, care, într-un anume fel, se leagă și ea de ideea de salină. Se pare că la noi în România toate localitățile care încep cu cuvântul Ocna au o istorie a lor, care merită sondată, fie în adâncime, fie la suprafață. Și toate promit să te vindece de câte ceva.

Cu ceva vreme înainte de a deveni martir și apoi sfânt creștin, longevivul nostru domn Constantin Brâncoveanu s-a prins de o chestie legată de sare, căreia i se mai spunea pe atunci și „aur alb”. Și anume că ea poate deveni o sursă minunată de venit. Iar cum Brâncoveanu era foarte pragmatic și chitit să-și sporească averea deja fabuloasă, a profitat din plin de faptul că sarea avea statut de monopol domnesc.

A reorganizat așadar masiv minele de la Ocnele Mari și Slănic, dând un avânt fără precedent exploatării sării. Astfel visteria lui s-a îngrășat binișor, iar galbenii au luat drumul unor bănci considerate sigure din Viena și Veneția. Dacă s-ar fi ocupat în continuare de ocne, de exploatarea lor și de pus deoparte „aur alb” pentru zile negre și nu ar fi făcut alianțe politice secrete cu Viena și Moscova împotriva Imperiului Otoman, probabil că ar fi scăpat și nemazilit, și nemartirizat.

Așa cum știm, după ce a fost încarcerat și torturat refuzând să mărturisească pe unde își ascundea averile, a fost condamnat la moarte pentru uneltire. Deoarece a respins ultima ofertă a sultanului Ahmed al III-lea de a scăpa cu viață dacă se convertește la mahomedanism, Brâncoveanu a fost obligat să asiste la decapitarea celor patru fii ai săi. Apoi, domnitorul a căzut și el sub securea călăului exact în ziua când împlinea 60 de ani. Se întâmpla la Constantinopol în data de 15 august 1714, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Lunga sa domnie marcată de pace, relativă prosperitate, dar și de biruri tot mai grele oferite Înaltei Porți, se încheia tragic.

Să ducem povestea sării și mai înapoi în istorie. În antichitate existau mai multe metode pentru conservarea alimentelor și cărnurilor: ghețăriile săpate în pământ, afumătoriile, dar cea mai sigură era păstrarea lor în sare și saramuri. Iată de ce soldații romani, pe lângă soldă, mai primeau și o porție de sare căreia i se spunea salarium în latinește. De aici și termenul atât de familiar de azi - salariu.

În Evul Mediu una dintre cele mai de temut condamnări era cea la ocna de sare, de unde provine și denumirea de ocnaș. Era o muncă silnică la limita supraviețuirii, plină de riscuri și condiții extreme. Se lucra în adâncimi mari, la lumina opaițelor, într-o atmosferă de praf de sare ce irita ochii și căile respiratorii. Pe deasupra, mai erau și hăurile în care te puteai prăpădi la tot pasul fără să-i pese absolut nimănui. A fi ocnaș era sinonim cu a fi condamnat la o moarte lentă și extenuantă.

În Transilvania, tăietorilor de sare li se mai spunea șovagăi sau prescurtat șugăi. Termenul provine direct din cuvântul maghiar sóvágó, format din só (sare) și vágó (tăietor). Pe această filieră vine și denumirea localității – Șugatag. Acești oameni aveau o normă zilnică de blocuri de sare pe care le săpau cu târnăcoapele și apoi erau aduse la suprafață cu niște macarale din lemn pe bază de scripeți. Cel mai spectaculos crivac, de fapt unic în Europa prin faptul că e singurul utilaj perfect conservat în locul în care a funcționat încă din 1881, poate fi admirat la Salina Turda.

Înainte de a ateriza la Ocna Șugatag, m-am pus pe documentat, imaginându-mă pierdut în vechi galerii sub pământ, inspirând adânc aerul înecăcios și lingând pereții ca să mă conving că sunt din sare adevărată, așa cum am făcut pe vremuri tot la Salina Turda, înainte de a fi restaurată, luminată și pusă în valoare.

Ei bine, aici în Maramureș, ioc saline, lacuri scufundate, penumbre și utilaje miniere îmbrăcate în cristale de sare parcă înghețate în istorie și timp. Nu tu scripeți și vagoneți sau vechi mașinării de extracție mânate cândva de bieți cai condamnați și ei la penumbră și ocnă. Am constatat în schimb că toată febra industrială legată de exploatarea sării din Ocna Șugatag s-a topit în 1950 într-o oază de liniște odată cu infiltrarea apei în galerii, exact cum s-a petrecut recent la Praid.

Tavanele s-au prăbușit, pământul s-a surpat formând niște lacuri antropice devenite ulterior celebre. Acestea au dat naștere unei noi stațiuni balneo-climaterice cu aer pășunist-sindicalist. Era o mare modă în anii ‘60-‘80 să petreci concedii cu aspect practic în care se îmbina utilul cu plăcutul. Tratamentul combinat cu odihna era marca unui concediu cu adevărat reușit. Așa m-am trezit însoțindu-mi părinții ba la Sângeorz-Băi, ba la Herculane, ba la Cojocna.

Cuvântul agrement era în vogă, iar oamenii adorau să umple hoteluri cu bilet prin sindicat unde să se distreze pe la serate dansante, să socializeze, iar, cu un drum, să se mai și trateze de diverse afecțiuni, reale sau închipuite. Din peisaj nu lipseau copiii, fiindcă astfel de localități funcționau ca un magnet pentru taberele de pionieri care înveseleau atmosfera acelor veri nesfârșite, așa cum sunt toate verile copilăriei.

Prin urmare, ceea ce păruse inițial un adevărat dezastru ecologic s-a transformat aici, în Ocna Șugatag, într-un refugiu vindecător de reumatisme sau diverse afecțiuni neurologice, dermatologice ori ginecologice. Cum, slavă Domnului, nu aveam de nici unele, perspectiva de a face cure de aerosoli, împachetări cu parafină și nămol terapeutic sau chiar băi sărate într-o vană încălzită la 38 de grade nu mă coafa de nici un fel.

După o zi-două de luat în primire această localitate unde turismul sindicalist se cam prăbușise, la fel ca gloria hotelurilor comuniste de altă dată, începusem să intru în criză de idei și subiecte. Am acceptat deci instantaneu propunerea prietenului Vasile, cunoscut drept El Presidente, de a pleca a doua zi dimineața foarte devreme într-un loc special pe care îl știa el, cu scopul de a face niște presupus superbe poze de peisaj în lumina perfectă a unei dimineți înghețate de februarie.

Ne-am dus pe un deal frumos de unde se deschidea o perspectivă cu adevărat impresionantă. Doar că era un frig crunt, cerul era plumburiu și nu se întâmpla absolut nimic. În văi fuioarele de fum se amestecau cu o negură timidă și cu o liniște care îți spărgea urechile. Neștiind ce să fac, m-am apucat de numărat căpițe de fân. Apoi am luat seamă de singurul potențial subiect din zonă - o căpiță stingheră ce se isca dintr-o baltă înghețată precum o cușmă țărănească supradimensionată.

După ce am documentat-o atent din toate unghiurile posibile și cu toate reflexiile aferente, însă având conștiința limpede a inutilității acestui demers, mi-am dat seama că singura șansă de a face niște fotografii decente e să căutăm niște oameni prin comună, să-i observăm în mediul lor natural și eventual să interacționăm cu ei. Vasile a fost de acord. Doar că nu puteam merge așa, nepregătiți.

A deschis, deci, haionul Daciei sale break și s-a apucat să taie frumos pită, slană și ceapă roșie. A zis că la ei în Maramu’ tradiția e să bei neapărat un gât de horincă înainte, cică pentru poftă de mâncare. A destupat uiaga cu un sunet sec și am respectat sfânta tradiție exact când s-au auzit din vale niște potcoave pe asfalt. Am pus amândoi instant aparatele la ochi așteptând. O căruță cu niște oameni urcând dealul ne-a salvat dimineața. Era doar ora 7.30.

Câteva ceasuri mai târziu ne aflam în ograda unei femei în vârstă care s-a apucat să ne povestească despre viața ei. Era o văduvă slabă, trasă la față, cu niște ochi albaștri spălăciți înecați în lacrimi și avea niște mâini muncite, parcă supradimensionate. Era îmbrăcată în straturi succesive de bluze peste care avea un jerseu croșetat din lână maro. Vorbea stins și egal, iar toată mărunta ei istorie nu era altceva decât o vastă jelanie. Ți se rupea așa de tare sufletul să o asculți, încât tot ce puteai face era să o aprobi dând prostește din cap.

O vreme am stat afară într-un soare zgârcit, apoi ne-a poftit înăuntru. Era cald, frumos și ordine în bucătăria ei. Făcuse un foc în sobă și se gândea să facă o tocană de cartofi, deși în ultima vreme o cam durea stomacul și nu avea poftă de mâncare mai defel. Locuia singură de mulți ani, iar singurătatea i se părea cea mai cruntă dintre toate bolile posibile. Nu-i mai rămăsese nimic în afară de credință și de bunul Dumnezeu la care se ruga ziua-noaptea. Uneori chiar îl implora să o ia la Sine.

Nu părea să-i pese deloc că-i facem poze. Periodic își strângea năframa sub bărbie prinzând de un colț cu gura și de altul cu mâna. Mi se părea un gest fascinant. Bărbatul ei fusese miner și murise demult de silicoză, iar copiii erau duși prin țări străine. Se simțea complet părăsită și își dorea fierbinte să se culce într-o seară și să nu se mai trezească în veci. Plângea, suspina, dar totodată părea bucuroasă că găsise pe cineva să-i asculte ofurile. Îmi părea mai fragilă decât flacăra unei lumânări în vânt, aflată pe punctul de a se stinge iscând apoi pentru două secunde un fumuleț obosit și inutil.

Cum bunica ne cam băgase în depresie, ne-am abătut pe la un magazin în speranța de a da peste niște oameni ceva mai veseli. Nici o cafea n-ar fi fost chiar rea, mai ales că magazinul avea lipit de el un soi de bar. Doi cetățeni cam încruntați se dregeau cu niște lichide incolore și fumau în tăcere. Apoi au năvălit doi copii super simpatici cu părinții lor. Câtă vreme tatăl a stat la o cafea am povestit despre școală, joacă și Bruce Lee. Băieții văzuseră filme și știau să-l imite într-un mod stângaci-delicios. Apoi i-am rugat să fie cât se poate de serioși, fiindcă vom face o fotografie de familie.

A doua zi, Vasile m-a părăsit, plecat în căutare de cruci și răstigniri pe la răspântii de drum. Urmărea de ceva timp această temă. M-am trezit, așadar, bântuind ca un cerșetor de atenție pe ulițe și prin curțile oamenilor, stând de povești, punând întrebări și ascultându-i. La o fântână un cetățean bine încotoșmănat venise cu calul la adăpat și cât a durat să umple două găleți de apă a rezolvat din câteva vorbe apăsate cam toată politica globală. A încheiat dând din mână a lehamite, după care a plecat lăsându-mă să ascult singur susurul blând al izvorului.

Ce am observat unic aici în Ocna Șugatag era că unii oameni foloseau vechile ecrane de televizor pe post de ferestre de grajd. Mi se părea fascinant de-a dreptul modul în care încastrau frumos într-o ramă din lemn sticla bombată a ecranului, deși înăuntru nu lumina mare lucru. Era limpede că unuia mai creativ îi venise ideea aceasta năstrușnică și ea a fost apoi preluată de către consăteni.

O vreme am bătut toată localitatea în căutare de astfel de instalații de artă contemporană, prilej cu care, bineînțeles, am căzut în tot soiul de ambuscade culinare, am degustat noi horinci de prune, mere sau pere, am fost descusut despre familie și copii și, mai ales, a trebuit să lămuresc ce caut de fapt prin comuna lor. Fiindcă pasiunea de a poza ecrane lipite de pereții de grajd nu părea o explicație deloc credibilă.

Ca norocul, a venit sfânta duminică. Una geroasă, dar însorită. Încet, sosind de peste tot, oamenii au umplut biserica, unde era cald și bine. În mod curios, exista o evidentă segregare. Am observat că bărbații, mai toți îmbrăcați în țundre maramureșene gri sau albe ca neaua, la fel cum apare de obicei Ștefan Hrușcă pe afișele ce anunță concertele lui de Crăciun, de zici că e un tort cu frișcă, veneau pe alte ulițe decât femeile.

În biserică mai toți bărbații ocupau centrul, fiind de cele mai multe ori îngenuncheați, iar femeile stăteau cuminți în picioare pe margini. Cel mai tare mi-a atras atenția o fată cu niște nemaivăzute cizme din piele roz asortate cu o bundiță tradițională fix în aceeași nuanță. Era o adevărată pată de culoare în toată penumbra și sobrietatea bisericii.

Pentru o mai bună perspectivă am urcat în balcon, unde era plin de copii și bunici care îi supravegheau, prefăcându-se între timp că citesc din vechi cărți de rugăciuni. Din nou am fost întrebat din priviri ce caut pe acolo? Am scos la înaintare zâmbetul tâmp clasic de turist străin rătăcitor fără țintă prin lume și am asistat răbdător la toată slujba, luând seama de năframele colorate ale copilelor și de pieptarele din blană ale bărbaților care emanau un discret parfum de oaie amestecat cu deodorant.

La final, țundrele bărbătești s-au amestecat cu hainele de piele și fustele colorate ale femeilor și au plecat în grupuri care încotro, parcă bucuroși că au scăpat din biserică. M-a impresionat o femeie în vârstă care, după terminarea slujbei, s-a întors la ușa acum închisă a bisericii ca să mai murmure niște rugăciuni. O vreme a stat în picioare cu fruntea lipită de ușă, apoi s-a pus în genunchi șoptind în continuare cu glas egal. Pe o ușă laterală, lumânările aprinse mai devreme de către credincioși însoțite de gânduri pentru cei vii, cei adormiți sau pentru sănătatea celor dragi se topeau încet în liniștea după-amiezii.

Au urmat zile în care tot femeile s-au dovedit salvatoare. Am băut lapte proaspăt muls în casa unei alte văduve mămoase cu un nou ecran pe grajd. Am privit cu interes maxim într-o ogradă cum o femeie destoinică îmbrăcată impecabil în alb își făcuse o cărare printr-un munte de bălegar de grajd de unde arunca sus tot bălegar cu o furcă. Doar că, privită de la nivelul solului părea efectiv băgată în rahat până în gât.

Mi se părea ireal cu ce precizie putea executa această operațiune destul de infamă fără să se murdărească deloc. Oricât am încercat să pricep sensul muncii ei, nu am reușit și mi-a fost rușine să întreb, ca să nu par imbecil.

Într-o altă dimineață foarte devreme am asistat cum o vânătoreasă de soboli cu o sapă în mână aștepta nemișcată ca o statuie ca pământul să se înfoaie ca pentru a isca un nou mușuroi. Am stat așa la rândul meu până am înghețat cu degetul pe declanșator sperând să fiu martor la ucisul cârtiței, dar nimic.

După cam o jumătate de ceas, am început să bănuiesc că aveam în față o adevărată statuie vie și imobilă, așa cum găsești în piețele marilor orașe. Ele se trezesc la viață, fac câte un mic gest sau clipesc a mulțumire doar atunci când cineva le oferă o monedă, după care îngheață la loc. Iată arta spectacolului privită live pe un deal oarecare din Ocna Șugatag.

O altă femeie posesoare de ecran pe grajd m-a primit în ogradă și m-a introdus în universul fabulos al soțului ei, care era tâmplar. Pe cât era ea de volubilă și de destupată la minte, pe atât era tâmplarul de puțin comunicativ. Avea și o miopie severă care nu prea ajuta în general. Răspundea cam monosilabic la orice îl întrebai legat de atelier, de munca lui sau de afișele cu vedete de muzică populară, Cindy Crawford și Spice Girls ce îi tapetau pereții.

Nevasta însă îl admira cu toată ființa, așa că le-am făcut un portret în fața unui tapet cu Răpirea din Serai, ocazie cu care el a fost rapid îmbrăcat tradițional, cu tot cu o minusculă pălăriuță oșenească pe cap. A fost imposibil să-l fac să zâmbească, fie şi minimal.

Povestea tâmplarului a culminat cu prezentarea „mașinii” construite de la zero cu mâna lui. A schimbat rapid ținuta și, nu se știe de ce, și-a pus pe cap o pălărie de cowboy. A împins o struțo-cămilă de mașinărie din șură până în mijlocul livezii, ca să o pot admira mai bine. Limba i s-a dezlegat miraculos și s-a apucat să-mi descrie cu pasiune cum de i-a venit ideea și cum a reușit să creeze acest design unic și nemaivăzut.

Nevasta era mândră de el peste poate, iar eu nu conteneam cu mirări amestecate cu laude pentru a-l stimula să povestească în continuare. O singură problemă avea „mașina” – nu mergea decât împinsă. Dar la primăvară o va pune el la punct, să stau liniștit. Cică are ceva bai la delcou, dar o rezolvă.

Am plecat într-adevăr foarte liniștit din ograda lor, însă nu înainte de a fi fost copleșit cu noi sortimente de horincă în deschidere la o delicioasă ciorbă de fasole cu afumătură asezonată cu ceapă roșie. Era o pereche simpatică și fericită ce împărțeau un univers simplu și coerent, unde se completau perfect și se simțeau împliniți. El închis mai tot timpul în atelier sau imaginând mașinării SF, ea peste tot prin bucătărie sau ogradă însoțită de ciripit de galițe. Mi-a fost drag de ei, mai ales că nu s-au plâns de nimic pe lume. Și nici nu m-au întrebat cum de am aterizat în viețile lor.

Ultima seară mi-am petrecut-o în compania unor băieți care băteau o minge și se îndreptau hotărâți spre maidanul de la capătul satului. I-am urmărit, am pasat cu ei și am intrat în vorbă. Erau șapte, iar planul era să joace victorie la o singură poartă. Practic, portarul întors fiind cu spatele la teren arunca mingea aiurea cât de sus putea, iar băieții împărțiți în două echipe de câte trei se luptau să dea gol. Și tot așa până o când echipa victorioasă ajungea la zece goluri.

Portarul era atât de dedicat, încât se dădea sistematic de pământul înghețat încercând să apere cum probabil văzuse la marile meciuri de la tv. Apoi arunca iar și iar mingea din poarta supradimensionată spre cerul limpede, unde luna stătea parcă agățată într-un cui nevăzut. Nu am rezistat mult și m-am alăturat echipei de perdanți. Vreme de o jumătate de ceas am redevenit copilul fericit a cărui singură grijă pe lume era să dea o pasă bună sau poate chiar un gol.

La marginea terenului, ca unic spectator, veceul din lemn al „stadionului” zăcea răsturnat în lumina de aur a unui asfințit de neuitat.