O noapte cu Artan

Valentin Șchiopu

Redactor

Plouă fără menajamente la Cluj, iar în cortul principal al festivalului se mai lansează o carte. Se numește Cartea de citit în doi, se fac trimiteri la Idiotul, la Romanul adolescentului miop și la o inițiativă de a călători gratis cu autobuzul, dacă ai o carte la tine.

Din noua perspectivă, Cartea de citit în doi mi se prezintă ca o idee cu adevărat revoluționară. Îmi imaginez scena: într-un autobuz oarecare, doi controlori salută doi cetățeni care, pe scaune alăturate, citesc Cartea de citit în doi!

Sunt cu un prieten. Îl suspectez de ceva vreme că fredonează Robbie Williams la duș, dar asta-i altă poveste. În plus, n-am dovezi. Am convenit că Timpuri Noi e cea mai bună trupă a tuturor timpurilor.

Pretextul e un interviu cu Artan (Adrian Pleșca, fostul vocal de la Timpuri Noi).

Ne învârtim pe la standurile cu cărți în așteptarea maestrului, care apare cu 40 de minute înaintea concertului. Evaluează situația. Piața e aproape pustie, semi-întuneric.

„Suntem proștii proștilor! Și când te gândești că mi-am luat special jiletca portocalie ca să prind ceva din culoarea locală”, spune Artan.

Jiletca e o geacă Nautica, nemulțumirile sunt legate de organizare, ironia îl vizează pe Emil Boc.

Artan depășește rapid momentul. Noi tăcem grav, el ne salvează: „Hai, în loc să tăcem afară, mai bine intrăm să vorbim înăuntru!”.

Ce să-l întrebi pe omul care a produs muzica tinereții tale? Ce l-au mai întrebat și alții. „Sunt un penibil!”, îmi spun. Nimic nu pare să mă contrazică.

Vorbim despre Cenaclul Flacăra. În anii ’80, Păunescu a fost interesat să includă Timpuri Noi în „spectacolele sale”.

„În primul rând, era vineri, în direct, la radio. Am ascultat o dată, de două ori, de trei ori, înainte să scormonim în trecut, deci proto-, perioada de informare. Habar n-am de ce, dar nu prea mă interesa Cenaclul Flacăra. Mai întâi, ca un tâmpit, fără să pot da un motiv.

Emil Brumaru: "Femeile nu se mai uită la mine nici lateral, nici perpendicular..."

"Acum vreo doi sau trei ani, mi-a spus o fată: Măi, tu ai uitat să iubești? Și întrebarea m-o uimit. Știi, cum te-ar zgâlțâi unul: Băi, trezește-te!"

O asociație din Cluj organizează anual tabere pentru copiii cu boli grave. Cum reușește? „Dacă oamenii pun împreună bucățelele mici pe care le au, în timp efectul lor crește și se multiplică”

De 13 ani, Yuppi Camp, un ONG din Cluj, organizează tabere terapeutice pentru copiii cu boli grave. Timp de câteva zile, copii cu diabet, cancer, boala celiacă, hipoplazie renală și alte boli grave au parte de activități în aer liber, sub atenta supraveghere a unei echipe formate din medic, asistentă medicală, dietetician și, în unele cazuri, kinetoterapeut. Alături de ei, și părinții iau o pauză și „stau fără stresul că copilul s-ar putea să nu fie bine”.

După care am ascultat la radio desfășurarea acestui cenaclu. Dom’le, înfiorător, ce să spun! Și atunci, și acum. Uitați-vă pe youtube, pe internet, găsiți. Ce vrăjeală! Hai să mă stâpânesc, pentru mai puțină vulgaritate, cum ar veni. Cred că Cenaclul Flacăra a venit exact în momentul în care Bob Dylan revoluționa America cântând la chitară și la excepționala muzicuță. Bineînțeles, poet major, a început să se răzvrătească împotriva sistemului.

Traducerea acestor eforturi tinerești, de răzvrătire, de nemulțumire a apărut la Cenaclul Flacăra în forma asta. Atenție la mine!”.

Artan începe să cânte: „Trăiască România, trăiască tricolorul, trăiască Alma Venus, măria sa, poporul”. Amicului meu i se umezesc ochii. Eu îmi îndrept solemn cocoașa. Vocalul de la Partizan râde zgomotos.

Admite, totuși, că datorită lui Păunescu au ajuns și la Uricani, și la Petrila, sound system, light system și noțiunea de festival: „Discuția cu Păunescu? Nu venim, și n-am venit. Și am stat foarte liniștiți și fără Cenaclul Flacăra, unde au fost toți artiștii majori ai pop-art din anii ’70. Și care își aduc aminte cu foarte mare plăcere de acea perioadă”.

Îl întreb dacă i s-a propus să devină informator. Răspunsul vine prompt.

„Da, dar uite că nu sunt și n-am fost, și pot să spun că am primit și o mică felicitare de la cel care m-a abordat, că e foarte ok și pot merge înainte liniștit. Hai, că nu vreau să trag flatulențe pe marginea acestui subiect. Nu că așteptam întrebarea, dar și răspunsul e ca un fel de îngâmfare nătângă”, spune el.

Artan și Lulu Mihăescu (interpreta Veronicăi în filmul omonim), și ea fostă componentă a trupei Timpuri Noi. Foto: Pagina de Facebook a lui Lulu Mihăescu

Timpuri Noi s-a lansat în 1982. Membrii fondatori au fost Dan Iliescu, Adrian Pleșca – Artan și Răzvan Moldovan (care face parte și din Partizan).

Cum scăpa de cenzură un text ca „Drumul spre lumină”?

„Nu l-am înaintat niciodată! În cazuri importante, trebuia să avem o mapă cu textele noastre ștampilate și semnate de Comitetul de Cultură și Educație Socialistă. Noi am băgat în față pasteluri de Topârceanu, care erau foarte, foarte mișto. Nu aveau ce să ne zică. Nu aveam, oricum, nicio treabă, pentru că, de fapt, înfricoșarea era de 20 de ori mai mare decât realitatea periculoasă.

Până la urmă, pe vremea aia, nu numai noi, tinerii, impregnați hormonal – hăhăhă, tot timpul râdeam – dar și oamenii maturi păreau, față de cei din societatea de astăzi, cu mai multă ingenuitate, simplitate și voioșie mai multă. Pe scurt, circulau foarte multe bancuri, asta ajuta enorm, umorul era supapa perfectă”.

Artan e chemat pe scenă. Concertul stă să înceapă. Suntem vreo 30 de oameni în public, câteva umbrele, vremea e ca la Glastonbury.

Pe scenă, Răzvan Moldovan (chitară), Adrian Borțun (bass), Andrei Bărbulescu (tobe) și inegalabilul Adrian Pleșca, auto-intitulat „la chanteuse”.

„Becule, stai aprins, becule! Noi te iubim” e primul refren care încălzește atmosfera. La 54 de ani, Artan pare inepuizabil. Îți dă senzația că și împăiat ar putea susține un spectacol.

„Deplasarea obiectelor”! Pleșca plusează: „Hei, hei, hei, hei, cicalaca macala, cicalaca lacala, cica-ma cala-cata, cica-ma cala-cata, cica-ma cala-cata, hei, hei”. Un aurolac dansează în fața scenei. Pare un Ian Curtis, însă posedat de un demon ce prizează manele. Se dă peste cap, face tumbe, cicalaca macala…

Chitara lui Moldovan nu e pe gustul lui. Își astupă urechile. „Cine e, cine e, nu știu, bă, că nu sunt eu, e-un dușman de-al meu!”

Artan își salută fanii ridicând un pahar de coniac. „Deci la bis mai avem Fata mea este model și Perfect„. În public se râde.

Concertul se încheie cu cei patru muzicieni înclinându-se reverențios. Artan trage cortina: „Noi vom fi prezenți de fiecare dată când nu va fi nevoie de noi”. Borțun răsuflă ușurat: „La un moment dat, credeam că vom fi mai mulți pe scenă decât în public”.

Partizan salută publicul la finalul concertului. Foto: Călin Ilea

Ne întâlnim din nou cu la chanteuse. Să continuăm interviul! Artan ne invită în cortul VIP. Povestea se reia de față cu toți membrii trupei.

Nostalgia protocoalelor de altădată: „Mai știți, băi, cum ceream nu știu câte prosoape albe și primeam sticle din alea de whisky de nici nu știam să citim de pe etichetă?”, spune Artan.

Organizatorii Festivalului de Carte vin cu o sticlă de plastic, fără etichetă. Conținutul e de proveniență certă: prune! Țuica se servește ca la carte, în pahare de plastic, pentru cafea: „Mamă, ce de cafele!”.

Basistul Borțun mă fixează: „Bă, pune și tu o întrebare! Ce taci așa? Întrerupe-l!”. Dau vina pe răceală. „Gata, tată, m-am întrerupt de la sine”, râde zgomotos Artan.

„Hai, filosofule, Sofocle, că îmi ești simpatic. Cred că de la rama ochelarilor”, sare iar basistul la mine. În spatele ramelor e un tablou al deznădejdii.

„Vorbește și tu mai mult, să-i devii antipatic”, sună recomandarea lui Artan. Borțun, însă, nu mă mai găsește interesant. Îl ia în primire pe amicul meu, barba lui mai exact. „Cum se numesc ăștia, mai nou, lumbersexuali? Mamă, ce complexat sunt că n-am barbă”.

„Hipsteri? Toți avem dimensiunea asta. Robin (solistul de la Robin and the Backstabbers – n.r.) spune despre mine că sunt proto-hipsterul perfect (cineva care era hipster înainte ca a fi hipster să fie la modă – n.r.). Cu Timpuri Noi am vrut și noi să facem o formație, să fim ca Mircea Florian din Transilvania, combinat cu Sorin Chifiriuc”, completează Artan.

Borțun sare ca ars: „Deci, Sorin Chifiriuc este un om extraordinar. Diliman, dar foarte interesant ca psihologie. Omul ăla, într-un moment greu din viața mea, m-a oprit pe stradă, ne întâlnisem întâmplător la Universitate, și mi-a zis așa: Bă, stai liniștit, mâinile și creierul nu ți le ia nimeni. Când îmi era mai greu în viața asta”.

„Când te oprima Dan Iliescu la Timpuri Noi?”, e curios Artan. „Da, când m-a dat afară!”, răspunde Borțun.

Cineva aruncă un pachet de țigări pe masă. Se formulează îngrijorări: „Mamă, ce ușor a căzut ăsta. Slavă Domnului că de la finețea execuției, și nu de la lipsa de conținut. Stăm bine”.

Artan în jiletca portocalie. Foto: Călin Ilea

Răzvan Moldovan (zis Suedezu) e un tip de treabă. E producătorul muzical și conceptual al formației. Încerc să par interesant. Reușesc cel mult să fiu interesat: „Când cântă Morrissey la București?”.

„Ia uiteee, a vorbit Sofocle. Moricum? Morice? Poate vrei să zici Morissette? Alanis”, intervine Borțun. And isn’t it ironic… don’t you think.

Suedezu ne împacă: „Va fi bizar pentru Morrissey. Va cânta pentru prima oară într-o sală cu scaune”. (Concertul a avut loc miercuri, 14 octombrie, la Sala Palatului).

Artan vorbește despre motivul destrămării trupei Timpuri Noi. El era naș de botez în Germania, iar Dan Iliescu făcea revoluție la București, când l-a concediat pe Borțun.

Urmează o divagație: „Doamne miluiește! Doamne miluiește! Ajută formația Partizan la drum de seară! De câte ori v-am zis să nu mai veniți doar la momentele de prospături, lipituri și răcituri? Cum ar veni, prospături – botezuri, lipituri – cununii și răcituri – decese”.

Interlocutorul nostru are un singur moment în care părăsește registrul comic. E ciudat că își amintește, cu exactitate, toate detaliile.

„29 august 1990. E data la care am intrat, prin concurs, în Corul Radiodifuziunii Române. Tot ce spun eu apare ca sordid în acest context al muzicii culte. Am străbătut toată literatura vocal-simfonică din lumea asta, tot ce s-a făcut în muzică , m-am calificat la locul de muncă. Sunt de formație inginer, o să vorbesc în termenii ăștia.

De la geometrie analitică vă pot spune că matricea mă conține. E interesant baleiajul între a fi responsabil cu expresia vectorială, cu a te putea integra într-o matrice și să ai aport, consistență, într-o matrice. Adică să imiți media și să ai în același timp consistență, în momentul în care mărești volumul să păstrezi calitativ numitorul comun. E un joc foarte subtil pe care l-am făcut în toți acești ani.

Ce mișto a fost pentru mine! Am cântat la Festivalul George Enescu Simfonia a opta de Mahler, maximum de simfonism. Anton Bruckner și Gustav Mahler sunt maximum de simfonism, laolaltă cu filosofia germană, adică tradusă în viers, în simțire, toată filosofia germană a secolului 19 pe simțitelea, pe scurtătură”, povestește Artan.

Urmează un dialog aprins cu Borțun.

– Tu ai înțeles vreodată vreun text filosofic?, întreabă Artan.
– Păi, habar n-am!
– Păi, ai făcut materialism în anu-ntâi!
– Eu am avut un profesor cu care discutam complet altceva. Ăla putea fi arestat oricând. Stai așa, Schopenhauer și Kant, în liceu. Tu îți imaginezi ce însemna să faci Kant în liceu, pe vremea comunismului?
– Eu sunt comunist, să fie clar.

„Închidem în 5 minute!”, anunță organizatorii. Izbucnim în râs. Deci, filosofia germană din secolele 18 și 19 e trimisă la culcare, în nesimțitorul secol 21.

Decidem să continuăm seara în altă parte. Artan e volubil, dar jignit că în Ardeal se face vorbire despre mitici. „Aveți răbdare, tot cu noi faceți treabă!”.

Ajungem la Atelier. Barul e plin, iar fanii îl înconjoară pe Artan ca turcii pe Ștefan. Grupul se mărește și, proporțional, paleta de subiecte. De la Ligeti și Strauss la Marina Voica, de la principiile termodinamicii la Loganul pe care și l-a cumpărat. Cineva îi spune că a cântat cu Timpuri Noi, în 1996, la balul bobocilor de la „Preoteasa”.

„Știi cum e la noi, ăștia în vârstă, cu demența și toate alea, când ne joacă memoria feste o face cu calupuri de câte 10 ani. Dacă îmi ziceai de ’86 cred că-mi aminteam”, glumește Artan.

La chanteuse se retrage într-un final. Zice că are concert la Târgu Mureș a doua zi. Noi, eu și amicul, rămânem cu confirmarea faptului că Partizan e cea mai bună trupă a tuturor timpurilor.

„Știți cu toții că Artan e cel mai rău dușman / E dușman și recunosc, dar e pentru că e prost / Se oftică mai ales că n-are și el Mercedes / E oficat că n-are mașină / E ofticat că n-are vilă / E ofticat că n-are femei / E ofticat că n-are lei / E ofticat așa încât, îți sare direct la gât / Se oftică și e dușman: El e Artan”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€