Acest articol este o continuare a prezentării generale Via Transilvanica. Vă introducem acum în bucătăria interioară din spatele poveștii, cea a pregătirii drumului. Lucrurile vizibile pe traseu au în spate o muncă de teren specifică, etapizată, complexă. De la un simplu plan pe o hartă până la validarea unei noi bucăți de traseu, calea e pe cât de lungă și încurcată, pe atât de fascinantă. Iar uneori, poate căpăta chiar aromă de mujdei.

Ploaia mocănească din Ciosa

Nu sunt vremile supt cârma omului”, bine zicea cronicarul. Nimic n-a rămas din lumina cea feciorelnică de ieri, nici din soarele călduț, nici din briza cu aromă de cimbrișor. S-au prefăcut toate în ceață, ploaie și lut frământat de bocanci, de parcă o mână neștiută ar fi apăsat ceva buton greșit.

Tragi pe nări aerosoli de neguri. Peisajul a dispărut și el, tot, de jur împrejur, parcă peste noi s-a lăsat un clopot de sticlă afumată. Doar răstignirea mică de tablă, acum mai strâmbă, pe care am fotografiat-o în urmă cu vreo 7 ani, mai mărturisește unde ne aflăm cu adevărat.

Ieri vedeai până departe Călimanii, chiar și Rodnei, acum ochii ți se opresc într-un cal alb răsărind fantomatic dintr-o pâclă păstoasă nu departe, la o aruncătură de băț, după lemnele ude ale unui gard strâmb. Calul stă. Nu paște, nu dă din coadă. Pare adormit, meditativ, bacovian. Timpul pare și el oprit și căzut într-o rână, pe gânduri.

Pe-aici prin Ciosa, cum am tot umblat, am prins mai toate stările de agregare ale locului – de la zile perfecte de vară, la zăpezi grase, sclipind a diamant sau neguri depresive de primăvară, cum e cea de azi.

Ultima idee care ne-a venit e să creăm un soi de miniatură Via Transilvanica, în circuit, pentru cei care vor să experimenteze doar o felie de traseu înainte de a se arunca la un drum de câteva sute de kilometri. Prin urmare, mergem să vorbim cu oamenii locului, să-i întrebăm dacă le convine să umble oameni noi pe ulițele lor.

I-a convocat preotul paroh ortodox Liviu Tomoroga la casa de oaspeți. Casa e mare, de lemn, cu sobă de tablă, mese lungi de scândură și ștergare pe paturi și pereți – e ideală pentru botezuri, cumetrii sau chiar pentru găzduit drumeți rătăciți. Deși afară plouă îndesat, au venit o mână bună de oameni, îmbrăcați frumos, doar e duminică. Stau tăcuți și sobri, ca toți muntenii, răsfirați frumușel, unul dintre ei are pe cap o pălărie albastră, tare șic.

Sigur că da, facem, cum nu? Sunt bineveniți turiștii, legăm câinii, punem ceva pe masă, găsim și niște locuri de cazare la nevoie. No, hai mă, să merem pân’ la magazin…”  

Așa zice șeful lor și într-o clipă, dispar înghițiți de fuioarele lăptoase. Rămânem cu părintele și copiii lui să mai vorbim detalii, să stabilim traseul, să vedem cine gătește bine, cum s-ar putea asocia câteva familii care, pe rând, să poată oferi o mămăligă, o brânză, o slană, sau unde s-ar putea găsi locuri de cazare.

Procesul de găsire al unei căi cu adevărat bune

Calea noastră e ca un aisberg. Ceea ce se vede acum pe Via Transilvanica după ce totul e trasat, marcajele sunt puse și bornele așezate la verticală, au în spate o muncă enormă – partea scufundată a aisbergului. Care e deci fluxul de lucru dezvoltat de asociație pornind de la idee și până ce pietrele de hotar de andezit se înfig pe vecie în pământul patriei?

Mai întâi e visul. Apoi fiorul că visul ar putea deveni realitate. Se respiră adânc, fiindcă acum vin chestiile concrete. Se imaginează un traseu de vreo 1000 de kilometri plecând din nordul țării șfârșind la Dunăre, trecând prin 10 județe. Intră în scenă oamenii, mulți – primari, consilieri, șefi de ocoale silvice, salvamontiști sau cetățeni de rând, fiindcă ideea e ca traseul să evite proprietățile particulare și să treacă doar pe drumuri publice, neasfaltate sau cărări mai puțin bătute.

Aici vin mulți de „dacă”. Dacă se poate să nu fie șosele e perfect, dacă se poate să fie drumul frumos e și mai bine, dacă se poate să fie și izvoare, dacă se poate natura să se combine cu comunități, dacă se poate să existe și locuri de popas, cazare, masă, dacă, dacă… Pentru cei curioși de bucătăria interioară a Via Transilvanica, iată cum se face:

Alin pleacă alături de o echipă în căutarea drumului pe un anumit tronson. De aici se intră într-un plan de detaliu. Se străbat mulți kilometri cu mașina și pe jos, se cântăresc variante, se discută cu specialiști și localnici, se negociază. Se vorbește mult, se umblă de asemenea. Într-un final obositor, are loc un proces de „editare” și se bate în cuie traseul pe gps.

Apoi vine Boom (porecla lui Iulian) cu echipa lui, care se apucă de punctat locurile unde traseul va fi marcat, unde vom întâlni ulterior marcaje vopsite pe copaci, garduri, pietre, plus locuri pentru indicatoare și borne. Intră în scenă Cristi (Geograful), care face un plus de ordine în rătăcirile de pe gps și stabilește împreună cu Boom restul detaliilor până cad la pace.

Acum intră în horă Ana cu echipa ei de fete, cele care umblă efectiv porțiunile stabilite pentru a afla noi detalii, cu scopul de a redacta Ghidul Drumețului, conținând toate informațiile necesare pentru parcurgerea traseului în siguranță. Se verifică gradul de dificultate al fiecărui tronson, la fel pensiuni, stâne, restaurante, informații cu iz local etc.

Nimic nu se poate face însă fără o cooperare strânsă cu autoritățile locale, indiferent de culoarea lor politică. Acestea trebuie să voteze în ședințele de consiliu, să-și asume pe termen lung drumul, să dea aprobări, iar în final să pună umărul efectiv la implementarea proiectului.

Acesta e un mic miracol, fraților, pe bune. Un ong oarecare propune un parcurs, iar primăriile îmbrățișează ideea până acolo încât își mobilizează comunitatea să se ocupe de munca efectivă de săpat, făcut fundație, turnat ciment și montat borne pe drum. Până acum a mers, Doamne-ajută și de-aici încolo.

La final, angajați, voluntari și localnici lucrează la tușele finale: vopsit, înfipt marcaje și borne gata sculptate în postamente de beton. Gata! Porțiunea respectivă este adăugată restului traseului și validată. Acum e numai bună de umblat, pedalat sau chiar călărit, asta dacă cineva face rost de cal. Ba chiar, poate fi și adoptată de diferite organizații sau firme care să o întrețină pe viitor. Iar acest ultim lucru e chiar foarte important.

Tricolorul, o mâță gri și un calorifer dezafectat

Azi suntem o echipă cu Alin în Săcalu de Pădure, unde a fost lăsată ultima bornă pornind tocmai de la Putna – adică fix 262 de kilometri gata amenajați. S-a pornit oarecum în paralel și de la Dunăre spre nord, prin Mehedinți. Cumva, încă nu știm unde și când, cele două căi se vor uni și îi vor uni, cu un drum, pe toți călătorii și pelerinii, fie că aceștia aleg doar o anumită porțiune, fie se ambiționează să parcurgă toți cei 1000 de kilometri.

E o dimineață perfectă de umblat, iar un cal alb-murdar, parcă frate cu cel din Ciosa, de astă dată scăldat în lumina ascuțită a soarelui de primăvară, paște lejer într-o livadă, trăgând cu urechea la sunetele firești ale satului proaspăt trezit la viață. Drumul până la Brâncovenești e un fel de poezie șerpuind prin crânguri, pe drumuri ierbate, tăind două păduri frumoase de stejari. Pe alocuri, ca niște mici cetăți, sunt grădini cu viță de vie agățată de pari împungând cerul.

Aici pe Valea Mureșului satele nu sunt prea amestecate, fie sunt românești, fie ungurești. Pe primele le recunoști după creativitatea improvizațiilor din ogrăzi, unde niște cauciucuri vechi de la ceva vulcanizare pot folosi drept gărduleț pentru stratul de flori, dacă sunt îngropate până la jumătate în pământ și vopsite cu roșu, de exemplu. Pe cele ungurești le recunoști după ordine și un soi de religiozitate pentru cultivarea fiecărui petec de pământ.

Știi că ești pe teritoriu românesc atunci când dai lângă drum de două cruci despărțite doar de o bucată de pământ proaspăt prășit: una improvizată în câmp împodobită toată cu peturi, plus un sac de rafie pe post de sperietoare de ciori, lângă care se află o cruce adevărată, într-o căsuță specială de lemn, datată 1 iunie 1948 cu un text surprinzător:

„Crucea păzitoare a toată lumea, întărirea credincioșilor, crucea îngerilor mărire și dracilor pierzare”.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Chiar la intrarea în sat dai peste o meditație despre timp și trecerea sa: o casă bătrânească păstrată ca un muzeu, lângă care e o vilă nou-nouță, cu un balcon cu balustrade de inox, în care nu va bea cafea nimeni niciodată, plus o curte de-a dreptul ecclectică, unde aș adăsta mult și bine dacă nu ne-ar fugări Tibi, ca la ceva ultramaraton arctic.

În mijlocul curții elementul cheie e o fântână cu cumpănă și postament de piatră împodobită toată de ghivece din plastic alb din care răsar cu flori roșii. De ea atârnă, decolorat, un tricolor. În spatele fântânii e un hambar lângă care tronează o antenă rotundă, un calorifer și un fotoliu dezafectat pe care fraternizează o mâță gri și un vechi tv alb negru. Superb!

Brâncovenești, de exemplu, deși sună foarte românesc, e un sat maghiar. Conține și o seamă de gospodării de etnie romă, cum ar fi cea cu o curte plină de schiuri, la ofertă: Avem și schiuri de tură”, șoptește complice un cetățean la poartă.

Satul e mare, bogat, are șosea principală, are chiar și castel. Se cheamă Kemény. Am urcat un deal să-l vedem îndeaproape. Pe poartă era un afiș A4 printat cu un virus spăimos, în culori, sub care scria ceva siderant – o nouă tulpină descoperită de virusologii locali: INCHIS din cauza COVIT 21.

Lecția păstrăvului cu mujdei

Iar de aici încolo, a început bâjbâiala, așa cum am pățit de nenumărate ori pe Via Transilvanica în ultimii ani, o bântuire mâncătoare de timp și calorii în încercarea de a găsi traseul ideal. E ca un soi de pedalat fără lanț. Adică umbli mulți kilometri aparent degeaba, doar ca să elimini din ecuație anumite porțiuni de drum, cum au fost acelea de lângă Reghin sau Lupeni, unde erau să ne măture niște tiruri în șanț, nu o dată.

Umbli la început pe unde ți-au zis localnicii că ar fi bine, doar că binele lor nu e și binele tău; undeva pe traseu, comunicarea suferă modificări fatale. Pentru localnici drumul bun e ăla scurt, proaspăt asfaltat de primarul gospodar dornic de a fi reales. Pentru tine, cel care cauți siguranța și tihna viitorilor drumeți, poate chiar și cu copii, e ăla ascuns, de pe deal, care oferă peisaj, aer proaspăt, plus ceva susur de izvoraș. Aici întră în scenă ajutorul neprețuit al localnicilor.

În cazul de față, ne însoțesc doi băieți de la Asociația Mureș Runners, foarte răbdători cu mofturile noastre. Ei nu doar au cumpărat 20 de kilometri pe Via Transilvanica, dar au și priceput exact ce vrem. Sunt genul de parteneri ideali, pe care ni i-am dori în fiecare județ, mai ales că sunt și foarte buni cunoscători ai locului. Iar în mașina echipată de off-road al unuia dintre ei mai există și un frigider plin cu haleală și ceva beri recișoare, care pot trezi la viață spiritul de aventură și mai ales, fraternitatea.

Minunea asta cu frigiderul pe roți venea la fix după înfrângerea cunoscută la Idicel Pădure, unde o tanti îmbufnată de la magazin a refuzat să ne dea bere pe caiet, „până vin imediat colegii cu mașinile să ne ia, că banii noștri-s în rucsaci, vă rugăm frumos, că stăm aici, nu plecăm”. Degeaba ne-am umilit. A zis că nu dă la necunoscuți și pace. De ciudă, Horia a adormit pe iarbă în fața bisericii, iar pe șanț Tibi și Boom se cocleau la soare, urmărind cu privirile pierdute a dezamăgire doi cocoșei liliputani, ciugulind semințe pe marginea drumului.

Orbecăiala a continuat câteva ore zgâlțâiți în mașinile de teren pe niște drumuri forestiere cam imposibile, străbătând niște păduri întunecate și fără capăt în căutatea drumului bun, care se tot ascundea de noi mai rău ca mistrețul cu colți de argint din poemul lui Doinaș. La un moment dat, era să ne împotmolim cu totul, prin urmare, cu chiu cu vai, ne-am întors la sfântul asfalt și am tras la un han într-un sat cu nume irezistibil: Dulcea.

Vag șifonați, am rămas că trupa de meseriași off-road și de cicliști montani din Mureș vor căuta traseul optim peste dealuri, care să facă legătura dintre Brâncovenești și Gurghiu.

A doua zi, a urmat o călătorie obositor de idilică de aproape 30 de kilometri de la Dulcea la Sovata întreruptă de un intermezzo periculos la o păstrăvărie lux din Câmpul Cetății. Peștele proaspăt prăjit era asezonat cu mujdei în sos de ardei roșu, în stilul local, pe care l-am tot pomenit în următoarele câteva ceasuri de noi rătăciri prin pădurile patriei.

Lecția păstrăviorului? Mai bine umbli nemâncat visând la bucate, decât să-ți tot amintească bucatele ingurgitate că există o evidentă incompatibilitate între o burtă prea plină și un drum prea lung.

Saschiz, Cloașterf, Criț, Șapartoc. Ce lume!

La Sovata am declarat misiunea îndeplinită, ne-am despărțit de băieții din Mureș și nu ne-am oprit până în cealaltă extremă de județ, unde trebuia să verificăm noi trasee. Acolo, la Saschiz, aveam întâlnire cu Anca și cu mititeii primarului, care are fermă, e pasionat de măcelărie și produsele derivate.

Cum micii erau „vărsați”, i-am formatat grijuliu cu mânuțele și i-am halit cu mare plăcere la ceas de seară, asezonați cu cartofii prăjiți la ceaun ai lui Charlie (pentru prieteni Șarlică, fiindcă e francez la origine). Curtea s-a umplut de prieteni, dar și de mâțe și câini, cerșind de pe sub mese cu ochi mari, lăcrămoși.

Anca și Charlie sunt mari salvatori de câini, așa că au vreo zece. Pe unii doar îi salvează, îi vaccinează și-i oferă spre adopție, de alții se îndrăgostesc iremediabil și-i țin, cum ar fi Vulpița sau Meriduța.

La doar câțiva zeci de kilometri spre sud am re-descoperit a doua zi, pe lumină, o cu totul altă lume, atât de deosebită de Valea Mureșului și Țara secuilor – vechile așezări săsești cu farmecul lor specific. Multe case sunt renovate colorat, multe în ruină – niște icoane ale unui trecut din care vorbesc doar amintirile.

Mai demult, într-o vară fierbinte, pe când Via Transilvanica era doar în starea incipientă de visare, am mai umblat prin toate satele astea, imaginând traseul. De neuitat ciorba de perișoare din Daia! Dar n-o să uit nici cât de țepeni și bătuți de vânt ne-am trezit în clopotnița bisericii fortificate din Apold, unde ne refugiaserăm de o torențială venită fără preaviz, care ne prinsese sforăind noaptea, sub cerul liber, în curte.

Pentru calea noastră, tocmai aceste treceri dintr-o regiune în alta, dintr-o cultură în alta, dintr-un stil arhitectonic în altul, dintr-o gastronomie în alta, (deși micii par să răsară ca din pământ, de peste tot, cu aceeași constanță, indiferent de cultură și obiceiuri) aduc un farmec inegalabil acestei povești numită Via Transilvanica.

Tocmai aceste particularități ale fiecărei regiuni istorice transformă simplul drum într-o experiență culturală aparte, totul e să fii atent. E ca la fotbal – nu stai cu capu-n pământ și ochii pe minge, ci privești în jur, vezi tot terenul până la poartă, abia atunci înțelegi jocul în ansamblu.

Casa Ancăi e superb renovată din aproape o ruină – vechea locuință a bunicilor. Are o curte mare, plină cu jucării de pluș ale cățeilor, pe jumătate ronțăite. E așezată pe deal și dă într-o grădină, dincolo de care e o pădure. Norii apasă, dar trebuie să verificăm o bucată de traseu și o stână de lângă drum, unde câinii cică ar fi mai bărbați decât necesar, drept urmare, ne vom mura în ploaie, nu peste multă vreme, la Cloașterf, pe lângă cimitir.

Din uliță, privirea îți plutește peste acoperișurile cu țiglă specifice locului, apoi alunecă pe un drum șerpuit și o pădure de pini înțepând niște nori grei, încărcați de apă, stând să fete. Pe gard, pe post de sonerie e o vacă mică de metal sub care e un clopot cu șnur, iar poarta de stejar se deschide cu un secret – trebuie să mânuiești abil un lung cui ruginit, trecut printr-o gaură, menit să ridice un zăvor de metal. Dacă nu dibuiești, stai afară. Sau tragi de clopot. Sau scrii un mesaj disperat pe tel.

Până mai deunăzi, Anca și Charlie, în parteneriat cu Sergiu, maestro de mountain biking din zonă ghidau, găzduiau și hrăneau cete întregi de englezi amatori de locuri noi și ture în natură, legând bisericile fortificate. Acum, ca peste tot, robinetul s-a închis, nimeni nu mai poate ghici cum va arăta viitorul. Dar oamenii sunt la fel de relaxați, se bucură și de liniște, așa cum, mai ieri, se bucurau de larmă. Charlie meșterește la un atelier de tâmplărie, Anca face tot ce nu apucase până acum, iar Sergiu în sfârșit, pedalează solo, din pură plăcere. Brusc, toți au timp.

O voi ține mereu minte pe Anca ieșind din cămară și desfăcând ritmic borcane, de tot felul. Degeaba dăm să ne luăm rămas bun, nu ne lasă nicidecum să plecăm nemâncați. Ca o mare maestră a pusului pe iarnă, își prezintă creația: zacuști, murături (ciumperci murate”, zice ea) și punctul forte: gemuri și dulcețuri în cele mai năstrușnice combinații, cum ar fi cea de rabarbăr, dulce de leche cu vanilie sau căpșune cu mentă.

Seara ne-am regrupat la bază, în campusul Tășuleasa, cu temele aproape făcute. Am găsit niscaiva drumuri bune, doar că abia de acum urmează greul. Lupta va continua din tranșee toată vara până când noi kilometri se vor adăuga celor pe care se poate umbla deja.

Iar drumeților și cicliștilor, pe care îi mănâncă tălpile de cum cântă cucul și răsare păpădia, le urăm Cale bună! Dar îi rugăm să nu uite că o cale cu adevărat bună, nu se face ușor. De fapt, ușor poate oricine.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.