Nu plânge, Rocco!

Calorifere reci, apă caldă indecisă, săptămâna italiană la Lidl. Un set-up perfect pentru un film italian, care să mă scoată din atmosfera glacială de garsonieră confort 2, înspre meleagurile însorite şi pline de speranţă ale Italiei.

Aşa mi-am zis, şi am început să caut un film italian bun pe care să-l petrec cu o porţie de paste sufocate în parmezan. Nu ştiu cum şi de ce, dar am ajuns să mă uit la Rocco, un documentar care nu e italian, nu vorbeşte despre soarele neruşinat al Siciliei sau cerul albastru al Romei. 

Am dat play fără să ştiu nimic despre cine e Rocco, ce face Rocco şi mai ales de ce merită să fie personajul principal al unui documentar pe Netflix. Primul gând a fost că e cu siguranţă vorba despre un bucătar de succes sau un poliţist cinstit care s-a luptat cu cu hidra mafiei italiene.

Ei bine, cine e Rocco Siffredi? Rocco, în buletin Rocco Antonio Tano, este printre cei mai mari actori de filme pornografice din istorie, o legendă vie, cum ar spune Florin Salam, cam ce a însemnat japonezul Mitsuo Tsukahara în gimnastica mondială sau Steffi Graf în tenis.

Rocco Siffredi şi-a început cariera în anii ‘80, iar în anul 2004 şi-a anunţat public retragerea din industria pornografică, pentru a se ocupa exclusiv de partea de producţie şi regie, cu gândul la familiae şi la impactul carierei sale de mare succes asupra copiilor şi viitorului lor.

Rocco este un documentar francez regizat de Thierry Demaizière și Alban Teurlai, prezentat în premieră la a șaptezeci și treia ediţie a Festivalului de Film de la Veneţia, care arată prin ochii celebrului star porno o bucăţică din industria filmelor pornografice şi a oamenilor care o compun. Pentru mine, Rocco a fost un documentar surprinzător, care m-a ţinut în faţa televizorului fără artificii, doar prin autenticitate.

Despre ce este vorba în Rocco?

Documentarul îl are desigur în prim plan pe Rocco Siffredi, acum un bărbat matur, versat în domeniul lui de activitate, căruia, deşi vrea să se liniştească „la casa lui”, demonul sexualităţii îi tot întinde capcane. Povestea îi cuprinde si pe cei din cercul lui apropiat, vărul puţin prostuţ şi frustrat, soţia superbă şi mereu înţelegătoare, cei doi copii şi o sumedenie de alţi oameni din industrie cu care Rocco colaborează, un mix foarte divers de tinere aspirante, dar şi actriţe porno consacrate.

Documentarul vorbeşte în principal despre viaţa şi nevoia de profesionalism în toate aspectele ei, chit că vorbim de producţii porno sau construirea de autostrăzi. Rocco este un profesionist, un om care ştie ce face şi mai ales de ce face, stăpân pe stilul lui consacrat şi atuurile fizice cuantificabile în primul rând în centimetri. 

Ce se întâmplă în Rocco?

Producţia urmăreşte viaţa de zi cu zi a lui Rocco, pregătirile pentru filmări, interacţiunea cu actorii şi planurile pentru cea de-a doua retragere: un film porno epic cu el trăgându-şi propria cruce într-un gang bang cu toate starurile momentului.

Îmi este destul de greu să redau firul narativ pentru că ar însemna să dau multe spoilere şi nu asta îmi doresc. Dar documentarul reuşeşte să arate destul de bine ce înseamnă industria pornografică, cantitatea de muncă din spate, anvergura şi mai ales rigoarea cu care se lucrează. 

Nu sunt o naivă, desigur nu-mi imaginez că o industrie care valorează miliarde de dolari se întâmplă aşa pur şi simplu, dar recunosc m-a uimit organizarea şi modul în care se desfăşoară lucrurile. Şi cel mai mult m-a uimit Rocco, care are o capacitate fantastică de a interacţiona cu actriţele din film, de a le face să se simtă în primul rând confortabil şi de a se asigura că nu sunt depăşite limitele.

Ce mi-a plăcut în Rocco?

Privirea „Rocco” de predător insaţiabil. Independent de faima sa, mi s-a părut un om complex, conştient de patimile sale, așa cum o zice chiar el: „Diavolul meu e sexualitatea mea”. 

Chiar la începutul documentarului, Rocco vorbeşte onest despre demonii săi şi despre cum sexualitatea lui exacerbată i-a dăruit succesul, succes pe care şi l-a dorit, conştient fiind tot timpul de preţul pe care trebuie să-l plătească pentru asta.

La polul opus, se află vărul său, un tip naiv şi cam bătut de soartă, preocupat mai mult de metafore decât de sex, care-şi duce viaţa în umbra starului italian. Singurul personaj care mi s-a părut cam neverosimil este soţia lui Siffredi, o femeie superbă care-l înţelege şi îl acceptă aşa cum e, dar care uneori se uită într-un punct fix și pare gata-gata să scoată o sabie şi să-i distrugă pe toţi cei din jur.

Cred că documentarul are şi un puternic caracter educativ, mi-a arătat o lume despre care nu aveam prea multe informaţii şi pe care, de multe ori din pudoare, nu am cercetat-o amănunțit. 

Ce nu mi-a plăcut în Rocco?

Nimic. Mi s-a părut interesant cap – coadă.  M-a lăsat cu o curiozitate destul de mare faţă de ceilalţi oameni care apar în documentar, ce fac ei, cum au ajuns să profeseze în domeniul pornografiei, ce îi mână în luptă, cum s-ar spune.

De ce să vezi Rocco?

În primul rând pentru Rocco Siffredi, care este un om autentic şi interesant. Această confesiune video a lui, dacă o pot numi aşa, reuşeşte să ajungă la public şi să ne arate diversele nuanţe ale industriei pornografice. Nu are un subiect uşor, mărturisesc că nu ar fi fost prima mea alegere din lista de filme de văzut, dar a reuşit să-mi rămână în minte mult timp după vizionare. 

Cred că documentarul reuşeşte să echilibreze foarte bine partea vizuală mai brută a scenelor de sex, sau caracterul puternic decadent al scenelor de final, cu prim planurile reci de la început şi cu estetica foarte reuşită per total a filmului.

Când şi cu cine să văd Rocco?

Cu siguranţă nu cu părinţii.

Ce am învăţat din Rocco?

În primul rând că succesul are un preţ, indiferent de domeniul în care ai succes. Vine cu muncă, profesionalism şi o prioritizare în care viaţa personală nu este în capul listei. În al doilea rând, că poţi vorbi despre sex şi pornografie și fără vulgaritate, cu eleganţă şi bun simţ estetic.

Apoi, că sexualitatea are atât de multe valenţe şi că nimic nu e interzis sau prea mult, atâta timp cât setezi limitele de la început. E un subiect amplu, pentru care oricât de deschisă aş fi crezut că sunt, cu siguranţă nu sunt destul, iar acest documentar m-a ajutat să-i judec mai puţin pe ceilalţi şi mai ales pe mine.