No Castle for Old Men

Voicu Bojan

Redactor

Ce m-o fi apucat, nu știu

Răsfrânți prin cameră – unul tolănit pe pat, celălalt legănându-se în hamac –, băieții mei de 19 și 17 ani se uită la mine ca la o ființă misterioasă, cu antene verzi, proaspăt coborâtă dintr-o navă extraterestră. Zâmbesc ironic amândoi, pe sub mustăți. Nu-mi pasă.

Împachetez, bag card și baterie în aparat, îmi trag bocancii în picioare. Probabil eman un soi de entuziasm ridicol, de vițel scăpat într-un lan de trifoi, unde absolut toate firele sunt cu patru foi. Plec la Electric Castle. Ei rămân acasă.

Marco, un skater român care locuiește în Austria, stă lungit pe covor și zice: „Asta-i tare! Bine că tatăl vostru merge la Electric și voi stați acasă. S-a întors lumea pe dos”.

Băieților nu le pasă de EC, deși mulți prieteni de-ai lor sunt acolo. Unul merge la un sesh de skate, altul are de repetat la tobe, în beci.

Nici până azi nu-mi dau seama ce-a fost în capul meu să mă cer la acest festival. Nu-mi plac marile adunări de oameni, nu-mi place muzica electronică, nu-mi place să pierd nopți și, mai ales, nu mai am chef să mă tot adaptez la oferta „de nerefuzat” a lumii – nici la tehnologie, nici la situații complet noi, oricâte senzații tari ar genera ele.

N-am fost la niciun club de noapte, la niciun festival. Niciodată. Între o petrecere la cabană și un triatlon off-road, optez clar pentru ultimul.

Ba, mai rău, în ultimii ani m-am întors la origini în materie de muzică: gospel și blues de-ăla din vechime. Toți eroii mei sunt demult oale și ulcele: Lightning Hopkins, Blind Willy Johnson, Son House, Muddy Waters sau Jack Champion Dupree. Ce-o să pricep din muzica de la Electric Castle nu știu.

Într-un cuvânt, sunt un expirat declarat și asumat. Dar măcar sunt un expirat curios, care adoră să înțeleagă lucrurile cu mintea lui. Abia aștept să văd ce poate pricepe din ditai festivalul un nepriceput profesionist ca mine.

Mi-am propus să iau în piept doar primele două seri, că mai mult nu rezist. Parcă văd – o să mă port ca un țăran care coboară din munte o dată pe an să meargă la târg.

La fel ca atunci când l-am dus pe nenea Simi cu mașina la târgul de la Negreni, să-și cumpere două perechi de izmene și-un clop. A vorbit tot restul anului despre marea noastră aventură, încheiată glorios cu sacrificiul a 4 mici de căciulă, trași în țeapă de 4 scobitori. Plus 4 beri, toate el.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Le-am scris organizatorilor că vreau și eu să mă amestec printre zecile de mii de persoane care vor intra pe porțile festivalului. Au fost foarte generoși ajutând un biet moșulean să treacă strada.

Astfel că, în scurt timp, am primit un link spre un pass cu acces general pe toată durata festivalului, mi-am descărcat un bilet, apoi l-am tipărit. Am primit ulterior indicații despre reguli și atenționări. Le-am citit cap-coadă.

Apoi am primit o invitație specială pentru presă. Organizatorii au aranjat un tur de orientare, cu o recepție la final, pentru fotografi, ziarişti, oameni de radio etc. Am declinat-o, fiindcă vreau din start o experiență frustă, nefardată și absolut personală.

Iar asta s-a materializat într-un tur minuțios ca printr-un fel de old curiosity shop, cu mirări și tresăriri, cu ispite firești, cu surprize plăcute, treziri neplăcute la o realitate crudă și, peste toate, cu o nesățioasă curiozitate de copil uitat de părinți într-un mare parc de distracții.

Bonțida, here I come!

În Ziua Zero, la 6 după-masă fug la o stație de autobuz de unde cumpăr un bilet de 10 lei și mă pun la geam, transpirând progresiv de la alergătură.

Bine camuflat cu șapca pe ochi și ochelari de soare pe nas, trădat doar de firele albe din barbă și cu sinceră părere de rău că le-am stricat colegilor de bus media de vârstă, moțăi vreme de 50 de minute până la Bonțida, alături de tineri simpatici și foarte cool – mulți încălțați direct cu cizme de gumă. Asta fiindcă scurta tradiție spune că, dacă e EC, va ploua sigur, așa cum se întâmplă de 4 ani încoace.

Doar că afară e un soare glorios. Prin urmare, încerc din răsputeri să nu-mi imaginez zbaterea umedă a degețelelor de la picioarele domnișoarelor, captive în cizme de gumă care le imită pe cele de călărie. Nu reușesc.

Încerc să mă concentrez la altceva, cum ar fi restul echipamentului standard: pantaloni scurți, maieuțe sumare, voaluri negre transparente sau tatuaje bine plasate. Povestesc cu băiatul din fața mea. E din Baia Mare. Poartă un steag pe un par extensibil, în vârful căruia se află o mască de inorog din cauciuc, cică să fie reperat mai ușor de către gașcă. Aha.

Autobuzul ridică nori de praf care se strecoară înăuntru, învăluindu-ne în pâclă. Am intrat pe un drum de țară, de ocolire. Un tip dă pe gât o dușcă de bere și zice: „Bă, da’ ce praf îi ăsta? Să nu fie cumva praf de-ăla, c-apoi să vezi ce fericiți ajungem toți la Bonțida”.

Până mai ieri, comuna Bonțida era cunoscută pentru că trebuia să te ții de nas din pricina unor ferme de porci, azi transformate în hale industriale. De când cu Electric Castle însă, localitatea a trecut la next level.

Azi a îmbrăcat straie de sărbătoare. Pe la ferestre și porți, localnicii își freacă palmele și privesc pofticioși la autobuzele care revarsă mii de oameni pe oră. Îi așteaptă de un an întreg.

Sătenii și-au făcut mici afaceri cu cârciumi, cu echipament de luptă împotriva potopului, cu colaci secuiești, cu tatuaje provizorii, cu vopseli de sclipici pe la ochi, cu gentuțe artizanale țesute de mână, dar mai ales cu haleală pe bază de orice: plăcinte, cărnuri, gulaș sau fast-food.

Terasele sunt aproape pline de tineri care consumă în disperare, fiindcă, odată intrat pe poarta festivalului, adio ieftinica. Zgomotul de fond e identic cu cel de la bâlciurile populare și poate fi rezumat așa: hrănire la grămadă și bețiveală pe repede înainte.

Aproape fiecare casă din Bonțida oferă cazare, locuri de cort și de parcare. Localnicii care au pus la dispoziție terenuri de câteva hectare pentru parcări le-au cerut organizatorilor sume astronomice pentru cele 5 zile de festival. Fânul s-a scumpit deja de n ori, la fel și tona de rumeguș, în caz că plouă și va fi nevoie să absoarbă noroiul.

Agresivul capitalism bonțidean își arată colții de peste tot, iar oamenii locului se amestecă lejer cu tineri vorbitori de engleză, franceză, olandeză, maghiară, moldovenească sau bucureșteană, orbiți de soare la coborârea din autobuz.

De cum faci câțiva pași șovăielnici, de bețiv duminical, haosul bine orchestrat te ia în primire și te zăpăcește. Iar fumul de mâncare te îmbracă de parcă ai fi un mititel suculent, cu picioare.

O iei pe ulița mare dinspre biserică spre poarta festivalului, făcând slalom printre tinerii care au ocupat tot drumul. Un grup a creat o instalație cu turnuri din cutii de bere puse una peste alta și beau în continuare cu sârg, făcând roată în jurul creației care amenință cu prăbușirea.

Un alt grup, cu iz mai de Woodstock, șade turcește pe asfalt, iar fetele își trec o sticlă de… – oooo, nuuuu! –, dintr-un anume soi de vin care a reușit performanța grasă de a fi îmbuteliat fără să fi văzut bobul de strugure. E destul să vezi eticheta că te și apucă mahmureala.

Imaginea de dezmăț medieval a uliței, ce pare că așteaptă o tragere pe roată sau o decapitare, ceva, nu e deloc promițătoare. Noroc că ea nu se pupă defel cu ce e înăuntru, dincolo de check in.

Controlul de securitate e aparent riguros. Scot și arăt tot ce am în rucsac, sunt pipăit pe coaste și șolduri, apoi primesc o brățară și un zâmbet – ambele roz. Lângă mine, o namilă de culturist amușină suspecta pungă de tutun a unui ochelarist cu barbă şi figură încolțită, de poet fugărit cu bâte prin Piața Universității.

De cum intru prin strunga oilor (Scan your wristband), pe un panou mă întâmpină un mesaj: Welcome Back. Missed you! Mă simt de parcă o tânără tocmai mi-a cedat locul în tramvai.

Mesajul de a doua zi, însă, avea să mă bage la idei de-a dreptul: You look fabulous! Let’s fkn party! Drept urmare, am fost atent să nu-mi văd mecla fabuloasă în nicio oglindă. În plus, mi-am amintit și că nu am habar să dansez.

Cuminte, la fel cum fac la teatru, merg la Info Point, îmi iau o cărticică și dau să citesc programul. Moaaamă, ce font mic! E clar că nu sunt în target.

Ochelarii de citit i-am lăsat acasă, așa că belesc ochii la o hartă galbenă, în engleză, ca o pată mare cu puncte negre. Deslușesc numai chestiile scrise mare, care mă zăpăcesc și mai rău: Silent Dance, Booha Stage sau Sweedish Lodge. Unde-am nimerit, frate?

Sincer, îmi vine s-o tai acasă. Acum, cu primul bus. Avantajul de-a fi bătrân e că simți imediat în oase unde nu-i de tine. Fix ca la reumatism. Mă oțărăsc însă la mine însumi: „Bă, ești jurnalist, nu găină! Ascunde-te după aparat și fă măcar ceva poze!”

Îmi pun bani pe brățară și-mi iau o bere (9 lei!), să-mi fac curaj. În program răsare periodic cuvântul Chill, ceea ce multă lume pare să și facă. Doar băieții de la Beach Volley și cei de la echipa de fotbal american Cluj Crusaders fug și icnesc.

Restul lumii se plimbă, zace sau ia festivalul la pas. Mă pun pe umblat și, cu această ocazie, iau în primire…

Spațiul

Umblu hăbăuc preț de vreo trei ceasuri, cu clopul dat pe ceafă ca țăranul cu ochii pe tiribombă. Iscodesc fiecare colțișor și pe dinafară, și pe dinăuntru. Nu încetez să mă minunez de tot şi de toate.

Mă întreb dacă-s în Bonțida sau în Glastonbury. Totul e mare, frumos, aerisit și pare foarte bine gândit. Accentele sunt bine puse, iar detaliile, fascinante.

Copiii ăștia care au muncit un an de zile să organizeze festivalul au creat, dintr-un pârâu secat și niște tufe de salcie, mici locuri magice, cu alei luminate de leduri, care arată ca din altă lume.

Stresați, ani la rând, de ploaie și noroi, au făcut toate aleile din lemn și plăci de PVC, la fel ca multe spații de chill-ăială, cum ar fi cele de lângă lac sau de sub pomi.

Îmi bag nasul peste tot, până la ultimul veceu. Fiind doar la debutul festivalului, încă se muncește la Main Stage, la diferite corturi și instalații de lumini. Cu toate astea, dacă sapi cum trebuie, găsești locuri surprinzătoare.

Majoritatea sunt ascunse prin pădurici sau tufe şi sunt îmbrăcate în beculețe, ca la Crăciun. Mergi pe câte o alee și, deodată, bang! Dai peste vreo 40 de tinerei tolăniți pe perne și în hamace sau dansând molcom pe muzica vreunui DJ care freacă la platane, dând convingător din cap.

Lângă castel e un fel de labirint de alei, dincolo de care se întinde o mare de corturi. Ba există chiar și un supermarket mobil din care îți poți lua cam de toate, în afară de alcool. Mai sunt și câteva corturi șic, cu te miri ce de vânzare − artă, tricouri, brățări, podoabe, țoale, iar unele găzduiesc și alte minunății: design, fashion, instalații de artă contemporană și expoziții.

În castel, în cele câteva încăperi renovate, îți poți pierde capul umblând pe o scândură și având impresia că pășești între doi zgârie-nori. Asta dacă îți pui ochelarii de Virtual Reality. Când i-am văzut pe unii cum țipă îngroziți că o să cadă din zgârie-nori, deși știau prea bine că sunt pe o scândură din Bonțida, mi-am zis că nu e de joacă realitatea asta.

Am mai descoperit un fel de labirint înfricoșător din nylon și o instalație ca o sculptură interactivă de sunet și lumină, cu raze care vin spre tine în timp ce o voce te întreabă: Is that you? Păi io, da’ cine?

Cea care mi-a pus capac și m-a făcut să fug din castelul bântuit era o instalație cu o sumedenie de corpuri goale și asexuate de pe un ecran, care se ciocneau între ele în funcție de cum te mișcai tu: ba gentil, ba brutal, ba ca un dans.

Mai rău, corpurile scoteau și niște gemete stranii, de m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva erau mai mișto bâlciurile alea vechi, cinstite, unde lumea stătea la coadă să vadă femeia cu barbă.

De cum se lasă seara, spațiul imens devine de-a dreptul electric. Roata din mijlocul festivalului scaldă pajiștea în culori stranii și lumina de asfințit începe să se amestece cu o sumedenie de beculețe și ghirlande aprinse. Ba chiar dau un show cu niște arcuri electrice ce seamănă cu fulgere colorate.

Simbolul festivalului – literele EC, iluminate lângă castelul scăldat în rozaliu – e călărit de sute de oameni care stau la coadă să-și facă poze. Majoritatea sunt fete care au reușit, prin antrenamente repetate, să dezvolte zâmbete perfecte la comandă.

Lângă Booha Mansion, unde se dansează un pic prea lasciv pentru un suflet sensibil de creștin, mă crucesc vreo juma’ de oră, ca mâța în calendar, la două brațe robotice coordonate prin computer, care prepară singure cocktailuri.

Le dai comanda și ele se execută, conectându-se direct la sticlele întoarse care formează tavanul barului. Apoi amestecă, scutură și, la final, îți aşază cocktailul pe bar. E o ditai coada, fiindcă oamenii crapă de curiozitate, așa că fiecare băuturică e însoțită de un show robotic irepetabil.

În fine, dacă tot m-am avântat pe tărâmuri virgine, ce-ar fi să și halesc ceva nemaivăzut, ceva care, în mod normal, n-ar intra în opțiunile mele? Electric Burger!

E o chestie neagră tăciune, cu o chiftea pleoștită înăuntru și tot felul de bunătăți zemoase aferente, plus cartofi prăjiți dulci. Deși nu-ți prea vine să muști din el, intră la mațe foarte versatil.

Ca Vineri ăla al lui Robinson, adus de pe insulă la oraș, nu încetez să mă minunez cum plătești totul doar cu brățara, așa că ciugulesc una-alta ca un pițigoi, fascinat de șmecheria asta nemaivăzută care te provoacă să cheltuiești mai mult decât ai vrea.

Pentru că nu vezi banii fizic, te ustură mai puțin.

Așa-numitul Food Park e mare și divers, pare mai degrabă un festival de Street Food. Foiala în jurul wok-urilor, cuptoarelor și grătarelor e așa de intensă, încât poate ar fi frumos să vorbim despre…

oamenii

care s-au adunat cu zecile de mii să se bucure de festival și tovărășie. Ei bine, la prima vedere, observând puștoaicele de pe stradă cum ţucă vinul direct din sticlă, îți spui că oamenii sunt de toate felurile.

Mai ales că vezi cu uimire și figuri șmechere, și hipstereală maximă, și black-eri în bocanci cu tureac și tricouri de-alea apocaliptice, și bătrâiori de teapa mea care încă mai jură pe Pink Floyd, dar și fete sau băieți cu coronițe flower power.

La a doua privire, ceva mai atentă, îți dai seama că te freci de un public atent selecționat şi destul de elevat, care caută o anume atmosferă și o anume experiență. Marea majoritate sunt tineri, dinamici, genul backpacker, deci confortabili cu dormitul la cort.

Ei vin pentru vibe, atmosferă, tovărășie cu oameni ca ei și sunt gata să se implice social plătind cu brățara magică o cărămidă sau o găleată de mortar pentru renovarea castelului. Mai degrabă sunt stilul intelectual-hipster-destupat, dispus să iasă în stradă pentru abrogarea unei legi.

Dar eu mă încăpățânez să dau și de o gașcă de cocalari, fie ea cât de mică. Simt în aer că trebuie să o găsesc pe undeva.

Caut două zile și până la urmă îi găsesc: stau la coadă să urce în imensa roată de unde se vede totul. Mă pun instant în spatele lor. Sunt trei, au ochelari de soare kitsch, hăhăie ca o mică haită abțiguită și, mai ales, posedă cefe clasice peste care tronează freze cazone, cu smoc.

Urcă toți într-o capsulă și știi că nu se vor abține să nu o comită. Exact. Se bălăngăne, scot picioarele pe-afară, se ridică să filmeze, râd gros. Doar că, după prima tură, organizatorii opresc roata și-i dau urgent jos.

Triada se dezmeticeşte greu, apoi se ia la harță, normal. Doar că moldovenii de la pază şi ordine sunt șase, au cefele mai late, pumnii mai mari și, probabil, pe undeva, câini mai bărbați.

De sus, din roată, oamenii sunt niște furnici, câmpul de corturi − o zdreanță multicoloră aruncată lângă pădure, castelul − fermecător în lumina înserării, iar parcarea, o mare de gândaci lucitori veniți la o ședință.

Dincolo de gardurile festivalului, bonțidenii adună fânul, dau la porci, mulg vaci, adastă în ritmurile naturii. Dincoace, rutina e pe dos: se dansează până dimineața, se fac vloguri, selfie-uri și se postează la greu pe toate rețelele de socializare.

Lumile astea două nici nu se intersectează, nici nu comunică şi nici nu se înțeleg una pe alta, dar lucrează totuşi împreună, cumva, neștiut.

Două lumi atât de diferite, despărțite de o brățară roz.

Scena principală se vede frumos în întregul ei, cu toată deschiderea de 80 de metri și cu cei 600 de metri pătrați de ecrane în 8K. Cobor și mă amestec în mulțime, fotografiind ce văd.

Majoritatea spectatorilor sunt foarte simpatici, deschiși să respecte opțiunile celor din jur. Îți fac loc la masă, sunt amabili și zâmbesc jovial când le faci poze.

Un grăsuț cu barbă, îmbrăcat cu un minuscul șorț de bucătărie, doarme întins sub un plop ca pe un catafalc. În cele două ore în care îl tot revizitez, rămâne nemișcat, cum era mumia lui Ho Și Min din Hanoi. Îmi vine să-l înțep cu un băț, să văd dacă-i viu, dar mă abțin.

O mică parte o formează bețivii, fumații și prăjiții, despre care mi s-a spus că sunt prezenți cam la orice festival. Vreme de 5 zile, pare că le-a crescut o bere sau un pahar de ceva în mână.

O voluntară de la Info Point îmi zice că au venit la ea unii care au întrebat-o direct de unde pot cumpăra pastile, adică droguri de club. Îmi mai povestește despre un tip care, anul trecut, s-a trezit în ambulanță îmbrăcat doar cu ciorapul stâng, fără să-și aducă aminte nimic din ce se petrecuse cu el în zilele anterioare.

O fi controlul de securitate strict, dar gardul Electric are ochiuri mari, generoase.

Cel mai tare mă feresc de micile armate de promoterițe, care umblă, înarmate cu iPad-uri, la vânătoare. Vor să te convingă să te apuci de fumat, oferindu-ți zâmbete galeșe, o brichetă, o scrumieră portabilă și, normal, țigări la ofertă. Seamănă, sărmanele, cu soldații intrați în luptă la Stalingrad, unde speranța de viață era de câteva ore.

Sunt îmbrăcate sexy-standard și emană o tristețe specifică. Lungimea picioarelor lor este invers proporțional cu a fustei. Poartă geculițe de blugi, de piele, de bumbac, poartă toculețe, au pieptul scos și impetuozitate în privire. Ca într-un film de Holywood serie B, mă ciocnesc cu una din greșeală și, o vreme, tot adun pachete de țigări de pe jos.

Conform scenariului american, ar trebui ca între timp să zâmbim, să facem conversație, să legăm niște idei adânci, da’ na, ca un pensionar căruia i-au ieșit prost analizele, îi pun rapid țigările în poală și mă car.

Nu de alta, dar începe concertul Mirabelei Dauer și al Corinei Chiriac, care aduce în scenă scopul pentru care s-au iscat toate din neant, și anume…

Muzica

Nu m-am prins câți vin la Castel pentru muzică, doar ca să scape de acasă, pentru atmosferă sau pentru frăția brățării roz. Duminică, 16 iulie, s-a stabilit un record – 41.000 de oameni i-au ascultat pe Franz Ferdinand și pe Deadmau5, trupe de care inocentul de mine nu auzise, dar pe care le-a studiat ulterior pe net.

De fapt, mărturisesc că nu auzisem de 90% din line-up-ul EC. Aveam să-l citesc acasă din program, după ce mi-am găsit ochelarii.

Am întâlnit oameni care mi-au zis că veniseră special pentru o trupă sau două, iar cineva mi-a dezvăluit că s-a dus la Bonțida pentru o piesă anume a lui Moderat.

În rest, publicul cel spălat și selectiv se mișca de la o scenă la alta. Pentru că fiecare dintre cele 9 scene creează o atmosferă specifică prin te miri ce.

La Booha Mansion, de exemplu, o mașinărie lansa niște baloane gazoase, numai bune de spart în timp ce dănțuiai. Iar la Roots Stage, un băiet rasta cu dread-uri până la brâu băga reggae din străfundul inimii, țopăind ferice.

M-am mirat câte genuri muzicale s-au pus în joc: disco de anii ’80, electronice din care nu pricep nimic, dar care au ataşate efecte vizuale miraculoase, punk clasic tip Sex Pistols, adus de cei doi băieți sinceri de la Slaves, rock cinstit, o grămadă de indie, apoi etno și câte și mai câte în care nu m-aș băga, fiindcă nu le înțeleg.

Ce am văzut? Aproape integral Beardyman pe Main Stage, cu un apel de pastor protestant la pace și iubire, și am mai văzut mult din spectacolul disco, fiindcă a fost concertul de debut al ediţiei, unul foarte bine primit de un public generos.

Ideea organizatorilor de a ciocni generațiile ca pe ouă, aducând la Bonțida muzică românească din anii ’80, a fost genială. De fapt, lumea era așa de pompată în ziua zero, încât cred că și dacă i se aducea o hologramă ștearsă cu Gică Petrescu tot ar fi fost un show pe cinste.

Mie, sincer să fiu, muzica Mirabelei și a Corinei mi s-a părut din altă epocă și când erau tinere. Nu mă așteptam, deci, să le văd zbânțuindu-se desculțe pe scenă și să-mi și placă.

Au fost simpatice și emoționante, iar între piese au delirat despre tinerețe, energie și libertate, de puteai jura că ești la Cenaclul lui Păunescu.

Nu-mi ies din minte nişte tineri de vreo 16 ani care au încins o horă de maximă veselie, un grup de fete care au dansat în cizme pe versurile „o ultimă țigară, uitată într-un colț, pe etaje-erăăă” și, mai ales, m-a marcat un polițist pântecos cu suflet sensibil, care a filmat încontinuu cu telefonul, având ochi umezi de Bambi și buza de sus tremurându-i de emoție, ca o piftie.

Iată și niște cifre de final, ca să vă faceți o idee asupra dimensiunilor Electric Castle 2017: 60 de autobuze care au făcut 300 de curse Cluj-Bonțida și înapoi. Suprafața totală a festivalului: 220 de mii de metri pătrați.

Echipamentul de sunet doar pentru scena principală, care făcea să-ți salte basul în piept și în tălpi, a încăput în 3 tiruri și a însumat 500.000 de wați.

S-au folosit 200 de tone de pietriș, 20.000 de pavaje din plastic și 70 de metri cubi de scoarță de copac. Iar 100 de oameni au colectat și sortat selectiv 85% din tot ce a fost gunoi, salvând astfel planeta de la un mega-dezastru ecologic.

Goodbye, farewell, so long, Electric Castle!

Electric Castle 2017 s-a purtat cu mare bun-simț față de o persoană în etate, cu zero experiență festivalieră. Le mulțumesc că m-au lăsat să mă joc un pic cu grebla în gropița lor cu nisip.

Mi-au dat brățară și au fost drăguți peste măsură. Mi-au trimis zilnic poze și știri despre festival. Mi-au oferit ocazia să dau peste tot felul de prieteni sau de foști studenți, care mi-au zis: „Ești ultimul om pe care mă așteptam să-l văd aici!”.

Ce mișcător e să fii ultimul om!

Se zice că la Untold ar fi cumva la fel de interesant, dar cu totul altfel ca spaţii, public și muzică. Lansez unui jurnalist mai tânăr ca mine provocarea de a face un reportaj cinstit, de la fața locului. Promit să-l citesc.

Fiindcă eu cred că povestea asta a festivalurilor − care cresc organic într-o țărișoară ușor debilă și aproape neguvernabilă − e o felie interesantă de istorie recentă, un fenomen social care merită să fie analizat.

EC 2017 a fost o poveste complexă, descoperirea unei lumi noi și fascinante pentru mine. Însă, pe undeva, a semănat cu experiența unor prieteni pe care i-am dus odată la cabană peste doi munți, în loc s-o luăm în linie dreaptă.

La despărțire, i-am întrebat: „Ei, și cum v-a plăcut peste Ijar și Mărișel?”

„Foarte frumos”, au zis ei.

„Așa, și mai veniți?”

„Nu, niciodată.”

Uite-așa m-am vindecat și eu la Bonțida, la castel, de mers la festivaluri. Nu-i de mine. Ca să parafrazăm filmul fraților Coen, „Castelul nu-i pentru moși”.

A fost frumos, mulțumesc, dar adio, EC. Succes pe mai departe. Sau, cum ar zice nenea Simi ciocnind cu berea: „Noroc și viață specială!”

Fotografii: Voicu Bojan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€