"Naşul" Coppola: 8 momente din 80 de ani

Daniel Iftene

Redactor

Cum poți să surprinzi într-un instantaneu cariera unui artist care acoperă aproape jumătate din întreaga viață a cinemaului?

Francis Ford Coppola, regizor, scenarist şi producător, are o operă în care trei dintre cele mai importante filme ale tuturor timpurilor − „Nașul”, „Conversația” și „Apocalipsul acum” – stau neliniștite alături de titluri care mai trezesc interes doar pentru că poartă semnătura sa.

Pasionat de scris și de teatru, debutant în filme de categorie B și cu apetit pentru comediile ușoare ale anilor 1950-1960, el a explodat creativ în anii ’70 pentru ca, după 2000, să aleagă o independență bizară, în căutarea unei formule artistice personale.

„Dacă mi-ai lua toate filmele, de la primul la ultimul, e același film”, spunea Coppola în urmă cu câțiva ani, în încercarea de a-și apăra opera inegală.

Dubla aniversare a acestor zile − cei 80 de ani pe care cineastul îi împlineşte în 7 aprilie și cei 40 de ani care au trecut de când „Apocalypse Now” era lansat la Cannes − este o ocazie de a rememora suișurile și coborâșurile unei filmografii care a devenit definitorie pentru generații întregi de artiști din întreaga lume.

Coppola (în stânga), alături de Marlon Brando şi de Al Pacino, pe platoul de filmare la „Naşul”.

1.

„Dementia 13” (1963) este titlul cu care l-ai vedea cel mai puțin asociat pe Coppola, dar care îi oferă intrarea în cinemaul american.

Student la școala de film a Universității California, după ce își finalizase studiile de teatru, tânărul Coppola e angajat ca asistent de Roger Corman, figură emblematică a producţiilor de consum, și acceptă provocarea acestuia de a scrie un scenariu de film horror, plasat în atmosfera gotică a unui castel britanic.

Louise, o americancă dornică să pună mâna pe averea familiei soțului său, e prinsă în propria capcană după ce traversează Atlanticul și ajunge victima ritualurilor periculoase făcute de mama şi de frații bărbatului.

Fără să exploateze bizareriile filmelor care purtau marca lui Corman, tânărul Coppola construiește o oră de suspans amplificat vizual, care se va regăsi ulterior în producțiile sale mult mai importante.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

2.

În deceniul care urmează, Coppola își consolidează propria semnătură atât în zona filmului popular, cu fantezia muzicală „Curcubeul lui Finian”, pentru care lucrează alături de Fred Astaire și Petula Clark, cât și a peliculelor mai personale, cum este adaptarea unui scenariu propriu în „Oamenii ploii” (The Rain People, 1969), în care își începe colaborarea cu Robert Duvall și James Caan și pentru care primește premiul cel mare la festivalul de la San Sebastían.

Alături de „Patton” (1970, regia: Franklin J. Schaffner), pentru al cărui scenariu primește primul dintre cele cinci Oscaruri ale carierei sale, „Oamenii ploii” acutizează dilema lui Coppola: regizor-autor pe model european sau cineast care funcţionează după regulile industriei americane?

3.

De aceea, el va descrie experiența de la „Nașul” (The Godfather, 1972) ca având efecte secundare mai puțin plăcute, din cauză că-l îndepărtează de pasiunea pentru scriitura originală:

„Marea frustrare a carierei mele e că nimeni nu vrea cu adevărat ca eu să fac ceea ce ştiu”.

Totuși, în adaptarea bestseller-ului lui Mario Puzo, care îl are ca personaj central pe magneticul Vito Corleone, Coppola investeşte o afectivitate pe care, la fel ca Martin Scorsese, o cunoștea „la prima mână”, de la bunicii săi, prima generaţie de italieni stabiliţi în Lumea Nouă pe la începutul secolului 20.

Istoria cinemaului va consemna victoria obţinută de el în faţa producătorilor de la Paramount, care ar fi vrut un film mai de acțiune, mai actual și pe Laurence Olivier în locul lui Marlon Brando.

Regretele vor apărea în 1990, după lansarea ultimei părţi a trilogiei − decizie motivată mai degrabă financiar, din moment ce Coppola considera că destinul lui Michael Corleone își atinsese punctul final în pelicula anterioară.

4.

Până la mijlocul anilor ’70, Coppola devine numele la care se ajunge tot timpul când se discută despre schimbarea la față a Hollywoodului.

Şi, mai mult decât saga familiei Corleone, „Conversația” (The Conversation, 1974) este adevăratul moment de referință.

Povestea unui bărbat singuratic, expert în sisteme de supraveghere, e potențată atât de actualitatea sa (după scandalul Watergate, care a dus la căderea președintelui Nixon), cât și de un impecabil studiu de personaj.

Căutând semnificaţia unor cuvinte pe care le aude în timp ce urmăreşte un cuplu, Harry Caul (interpretat de Gene Hackman) descoperă piesele de puzzle ale unei crime.

Într-un interviu acordat prietenului său Brian De Palma, Coppola vorbește deschis despre influențele directe pe care le-au avut asupra sa „lectura” concomitentă a lui „Blow Up” (1966, regia: Michelangelo Antonioni) și a romanului „Lupul de stepă”, de Hermann Hesse.

Pentru a pune carne pe personajul principal, pe care îl consideră la fel de enigmatic precum cel din romanul lui Hesse, regizorul a recurs la o amintire din timpul unei epidemii care îl forțase să stea în spital și pe care a transferat-o în visul personajului principal.

5.

Aflat la Cannes (unde a cucerit de două ori Palme d’Or), Coppola lansa o nouă acuzație asupra industriei de peste ocean:

„Problema cinemaului american e că producătorii nu riscă să și piardă. Dacă un film bun nu riscă să piardă, atunci nu e un film suficient de bun”.

Pentru presa americană, un eşec urma să fie și „Apocalypse Now”, călătoria lui Coppola spre inima întunecată a războiului din Vietnam.

Revenit în Statele Unite după ce filmase mai bine de 200 de zile în junglele din Filipine, el a adus un film de o precizie înfiorătoare, dens și dur, unul dintre marile momente ale cinemaului, din care este inutil să decupezi anumite scene și din care nu poți uita transferul suprarealist „ca sub influența drogurilor”, cum îl descrie regizorul însuși.

6.

În deceniile care urmează, Coppola nu mai atinge intensitatea creaţiei sale din anii 1970, dar asta nu înseamnă că filmele sale devin irelevante.

„Golanii” (Rumble Fish, 1983) e unul dintre exemplele cele mai bune.

Clădit, într-o perioadă a găștilor, în jurul a doi frați, Rusty James (Matt Dillon) și Motociclistul (Mickey Rourke), filmul pleacă de la un roman căruia Coppola îi atașează o semnificație suplimentară, inspirată din propria biografie.

În privirea admirativă a lui Rusty către solitarul său frate mai mare, cineastul proiectează relația cu fratele său, August.

În „Golanii”, Coppola pare interesat de crearea unui mediu vizual și afectiv mai puternic decât povestea în sine, iar prezența aproape fantomatică a lui Mickey Rourke dă o dimensiune halucinatorie întregului film.

7.

Privit din România, Coppola este şi regizorul care s-a aventurat dincoace de granițele noastre, cu „Dracula” (Bram Stoker’s Dracula, 1992) și „Tinerețe fără tinerețe” (Youth Without Youth, 2007) − acesta după o nuvelă de Mircea Eliade.

Dacă primul film transferă Transilvania lui Bram Stoker într-o dimensiune cool − în care costumele, machiajul și efectele speciale (toate premiate cu Oscar) te fac să treci peste completa sa artificialitate −, cel de-al doilea încearcă doar să suprindă o poveste senzațională, în care nici măcar un mare actor, ca Tim Roth, nu reușește să se țină la suprafață.

Oricum, secvența relatată de însuşi Coppola, în care el se închină la mormântul lui Vlad Țepeș pentru privilegiul de a face „Dracula”, ar trebui să fie inclusă în orice viitor film biografic dedicat regizorului american.

8.

Mutat din spațiul european în Argentina, „Tetro” e ultimul titlu relevant din cariera lui Coppola − cu excepţia, poate, a lui „Distant Vision”, care a fost proiectat acum trei ani pentru un public american restrâns și care, de atunci încoace, apare ca fiind în post-producție.

„Tetro” e semnalul disperat al unui regizor care pare să nu-și mai găsească locul în cinematografia de azi, dar care are un set de intuiții precise.

Un tânăr ajunge în Buenos Aires pentru a-și întâlni fratele (Vincent Gallo), dar i se deschide un drum spre amintiri puternice despre relația amândurora cu părinții, în special cu tatăl-muzician − care poate fi privit ca o referință la Carmine Coppola, flautist și dirijor care a contribuit la coloanele sonore ale câtorva filme semnate de fiul său.

Prezentul în alb și negru, amintirile în culori puternic saturate, secvențele prelucrate pe calculator și suprapunerea „profesiei” fratelui mai mare peste activitatea de asistent de producție pe care Coppola a avut-o în studenţie fac din „Tetro” mai mult un obiect de studiu decât un film cu adevărat plăcut.

Iar asta se întâmplă cu majoritatea producțiilor lui Coppola din ultimii ani.

On/Off-Screen

→ Chiar dacă are mai degrabă o structură jurnalistică decât una de documentar, producţia HBO „O națiune supusă stresului” (One Nation Under Stress) atacă una dintre problemele grave ale lumii contemporane: presiunea psihică sub care trăim constant.

Condusă de neurochirugul Sanjay Gupta, investigația pornește de la scăderea speranței de viață în Statele Unite pentru al treilea an consecutiv şi creșterea alarmantă a numărului de morți „din disperare” (supradoză, alcool sau sinucideri).

Cu ajutorul unor specialiști în medicină și în neuroștiințe, Gupta încearcă să afle în ce măsură e vorba despre stresul declanșat de criza sistemului economic și politic american.

Chiar dacă, din cauza numărului mare de voci și exemple, nu are intensitatea pe care ai fi așteptat-o de la o temă atât de gravă, filmul poate deveni un punct de plecare pentru înțelegerea relației dintre sănătate și mediul în care trăim.

→ Intrarea lui Dumbo, elefantul-zburător al companiei Disney, în universul „exclușilor” din filmografia lui Tim Burton („Edward-Mâini-de-foarfece”, „Mireasa moartă”, „Beetlejuice”) împarte deja presa de specialitate.

Unii laudă creativitatea efectelor speciale, alţii critică faptul că povestea clasică a fost complicată cu o intrigă secundară anti-corporatistă.

→ O cântăreață spaniolă își pierde memoria cu câteva săptămâni înainte de marele turneu care ar trebui să o relanseze. O fană care o imită pe o scenă de karaoke primește șansa nesperată de a o reînvăța cum să fie „ea însăși”.

Distribuit în România de Netflix, „Cine îţi va cânta” (Quién te cantará), filmul cu care regizorul Carlos Vermut a câștigat premiul presei la San Sebastían și șase nominalizări la premiile Goya, e o reîntâlnire îmbucurătoare, deși foarte matematic controlată, cu cinemaul spaniol contemporan.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€