Naşterea alergătorului român

Despre mișcare-nemișcare

Era o zi de miercuri, demult. Potrivit rutinei săptămânale, bunica se întorcea nice & clean tocmai de la Baia Orașului. Adora să stea "la aburi" (și la povești) cu ceasurile.

Orașul cu pricina se numea Cluj. Și, pe atunci, se afla undeva foarte departe de noi, cei care locuiam în cartierul său satelit, numit Mănăștur. Satul acela modest, cu imense spații verzi și gospodării care cotcodăceau și guițau, construit în jurul unei mănăstiri benedictine de pe dealul Calvaria, urma să fie supranumit, în anii de glorie ai socialismului, Satele Unite ale Mănășturului.

S-a metamorfozat (prin demolare) într-un uriaş cartier de blocuri îndesate orizontal și vertical, care azi numără peste o sută de mii de oameni.

Privită de departe, de la capătul străzii, bunica mea, care șchiopăta vast din pricina reumatismului, se îndrepta spre casă legănat precum pendulul de bronz al unui orologiu de perete. Dar se încăpățâna să se miște mereu, în ciuda durerii și handicapului.

Şi, în timp ce îmi strecura în pumn o ciocolată mică, cu stafide, mi-a șoptit la ureche: "E bai. Tre' să mergem să o vedem pe vechea mea prietenă, Mama Mina. S-a săturat de lume. S-a suit în pat și nu se mai dă jos de acolo. O să moară precis".

Aveam cam 5 ani când, printr-o perdea de abur mirosind a fasole cu ciolan, am pătruns în universul paralel al bucătăriei unde Mama Mina, înarmată cu o paletă de muște cândva galbenă, pocnea draci imaginari pitiți printre cratițe și oale.

Era mică, slabă, cu ochișorii ca de tăciune, și cumva resemnată. Cu o năframă neagră pe cap, părea o cioară speriată, cocoțată între perne.

Cei ai casei o țineau pe-a lor: Mama Mina era "cercetată de Sfântul Duh". Convinși că e iluminată, repetau uneori frânturi din vorbele ei atât de neînțelese, încât păreau de-a dreptul înțelepte.

Dincolo de interpretările teologice ale renunțării ei la lume, am înţeles ceva important atunci, la 5 ani: mișcarea e viață, iar nemișcarea duce la moarte. Iar cele ce au urmat aveau să confirme axioma.

Mama Mina a rezistat vie în pat cam un an. S-a făcut tot mai mică și mai slabă, iar când toți ai casei se așteptau să dispară ușurel, înălțându-se la cer ca un abur, a murit pur și simplu. Da, cu mâna osoasă încleștată pe draga ei paletă de muște, instrumentul perfect de ucis diavoli imaginari.

Au îngropat-o undeva pe deal, cu perspectivă spre locul unde trona vechea mănăstire Calvaria. Bunica mea, în schimb, într-o continuă luptă corp la corp cu reumatismul, s-a încăpățânat să se miște și a mai trăit bine-mersi încă 25 de ani.

Foto: Mircea Gherase

Jogging și alergare – o istorie în mic

Și viața și-a urmat cursul. Băgând la cap lecția bunicii, m-am pus pe mișcare, la început cu copiii de pe stradă și cu jocul elaborat numit Mâță-Cățărată.

Părinții m-au dat la înot la 6 ani și m-au uitat acolo pentru următorii 10. Apoi au venit așa: fotbal, karate, tenis, kendo, mtb, iar înot și eternul fotbal. Apoi, de nicăieri, alergarea cea plictisitoare, de care mă lepădasem ca Sfântul Petru de nenumărate ori, încă înainte de-a o cunoaște.

Am decis că alergatul e o opțiune interesantă abia în clipa când, pe rând, cinci dintre cei opt membri ai echipei noastre de fotbal, decimată de accidentări, au sfârșit la secția de chirurgie a ortopediei: cu meniscul, cu aductorii sau cu ligamentele încrucișate.

După mintea mea, un mic istoric al alergării recente în România ar arăta cam așa.

În urmă cu 20 de ani, mai nimeni nu fugea pe meleagurile astea, decât cel mult după troleu sau după obiectul acela rotund pe care unii comentatori de fotbal se încăpățânează să-l numească "balon".

Pe lângă atleții de pe pista de alergare, mai erau unii care făceau ceva abstract și vag neserios numit jogging. Import american, ca blugii. Născut, se pare, mai degrabă din dorința de îmbogăţire a fabricanților de pantofi decât de dragul sănătății.

Cei cu jogging-ul fugeau ușurel prin parc, dar numărul lor era infinit mai mic decât al celor care fumau sau care înfulecau vată de zahăr.

În urmă cu 10 ani însă, a apărut ceva semănând cu un tsunami. S-a deșteptat un soi de conștiință națională. S-a petrecut o revoluție a mișcării generalizate ca o nouă Mică Unire.

Trase pe linie moartă, foste glorii ale fotbalului amator au început să se reactiveze. Ieșeau de la naftalină mai ceva ca strigoii din clipul Thriller al lui Maicăl. Îmbrăcau treninguri lălâi, cu glugă, ca-n Rocky III, și transpirau fericiți zburdând în mici haite prin parcuri sau pajiști.

I-au urmat valuri de decreței, de corporatiști umblați pe afară, de IT-iști lipiți de scaune şi de freelanceri cu mintea-n vacanță. S-au născut rețelele de socializare, iar oamenii din grupulețe s-au pus să se miște mai organizat.

Imagine de la Hercules Maraton, eveniment anual organizat de clubul sportiv Alternative Timișoara. Foto: Mircea Gherase

Acum vreo 5 ani au explodat şi competițiile, însufleţite de noi staruri autohtone, cum ar fi Pușa, Roșu, Ușeriu, Tănase, Coconea, Mălai, Toma sau, mai nou, Hajnal, Ungur, Tale, Hogiu, Rotariu și o grămadă de alți eroi în devenire (pe care îi puteți descoperi aici).

Au început să circule cărți (preferatele mele, aici și aici), alături de povești miraculoase despre maratoniști și ultramaratoniști care apăreau din neant și făceau chestii greu de imaginat.

Acestea au inflamat imaginația amatorilor, care până atunci se mulțumeau cu ture de 5-10 kilometri, cât să intre o bere după. Şi care au început să cocheteze cu ideea depășirii limitelor şi să spere la finalizarea unui semi, ba chiar a unui maraton întreg.

Chiar, știați că mai puțin de 1% din toți oamenii au alergat vreodată un maraton? Ce privilegiu să fii acolo, între cei puțini, ce himeră! Fix 42.195 de metri de durere și gânduri de suicid te despart de un astfel de vis.

Câte feluri de fugă și pe unde?

S-au înmulțit nemăsurat magazinele de echipamente, site-urile de coaching sau cele despre tehnici de alergare, s-a umplut lumea de tutoriale care îți explică cum trebuie pus piciorul în pământ.

Pe undeva, e caraghios: e ca și cum cineva le-ar ține curs bețivilor − cu câte degete să țină păhărelul și cum să-l ducă la guriță înainte de a-l prăvăli pe gâtlej în jos.

Cine-și putea imagina că banala fugă e o chestie tehnică și că ciorapii de compresie sunt vreo mare șmecherie, ca să nu mai vorbim de zeci de modele de pantofi adaptați pentru diferite suprafețe, laolaltă cu zeci de modele de ceasuri și aplicații menite nu doar să-ți monitorizeze eforturile, ci să te mai și împingă de la spate?

Au apărut, bineînțeles, și suplimentele nutritive − tablete, geluri, batoane, energizante, băuturi hidratante cu minerale, te miri ce, asta dacă ai răbdare să le pricepi rostul și ce fac ele corpului. Eu n-am.

Dar, peste toate, au răsărit provocările, concursurile sau cauzele nobile pentru care merită să transpiri adunând fonduri.

Astăzi e greu, chiar foarte greu, să mai ții pasul cu numărul competițiilor naționale de tot felul, de la înot la ciclism şi alergări sau – preferatele mele triatloane montane.

Foto: Mircea Gherase

Un inginer pasionat de maratoane și de cauze sociale, Robert Cadar, a întocmit o listă a competițiilor din 2017 legate de alergare.

Dacă nu m-am încurcat cumva, rezultă 183 de evenimente de cross, semimaraton, maraton, triatlon sau ultra. Dar mai sunt o grămadă care nu sunt listate, cum ar fi una de înot la care am participat cu plăcere de două ori: Traversarea Tarniței, organizată an de an de Clubul Orca din Cluj.

E șocant și enorm, mai ales pentru o țară campioană la obezitate infantilă și renumită pentru înțepenirea în nemișcare, cum era Mama Mina între perne.

E şocant şi deopotrivă straniu: în timp ce, în subteran, guvernanții sapă galerii prin care sifonează economia, slăbesc justiția și mută cașcavalul dintr-un cont în altul, deasupra, pe pământ, mii și mii de oameni zâmbitori, echipați și hotărâţi aleargă de mama focului, iar taxele lor susțin an după an falimentarele Tarom și CFR.

Te întrebi − oare ce-i mână-n luptă pe acești oameni? Nu cumva își risipesc energia în loc să iasă pe străzi și să protesteze mai mult? Adică guvernanții ne îngroapă sistematic și noi fugim de probleme pe dealuri?

Din lista lui Cadar am luat ca exemple doar două zile ale anului 2017, ca să vedeți cum se cheamă, cât sunt de variate, pe unde se întâmplă și cum se înghesuie competițiile de weekend, din ianuarie până în decembrie.

În 13 mai, de pildă, avem așa: Edelweiss Night Run, Crosul Binder, Insport Grand Prix Brașov, Maraton Măcin, Thermal Trail Race, Maratonul Vinului și Crosul Mișcării Sportive Cluj.

Iar în 26 august, iată: Harghita Trail Running, Maratonul Olteniei, Corcova Trail Race, Maratonul Dacilor, Explorer Trail Run și una foarte dragă mie, Via Maria Theresia.

Iar aici merită deschisă...

... o paranteză: povestea lui Ștefan

Se iau așa și se amestecă omogen: un ONG de mediu (Tășuleasa Social), un alergător care inspiră (Tibi Ușeriu), un traseu istoric (Via Maria Theresia), fostă graniță a Imperiului Habsburgic, câteva sute de voluntari, plus 420 de stâlpi marcați care se cară de jos, din văi, înapoi pe munte și se împlântă acolo pentru a marca un superb traseu turistic și de maraton care trece prin Munții Călimani, pornind de la cariera abandonată de sulf de pe fostul vârf Negoiu Românesc și sfârșind la Cantonul Silvic din Piatra Fântânele.

Am numit acest exercițiu de anduranță, care a durat luni de zile,
"Arta purtării crucii". Într-o zi de vară superbă, eram pe acele creste alături de zeci de prieteni, curățând cărările și plantând stâlpii de marcaje, când, cu un bubuit înfundat, a apărut norul acela înspăimântător de după niște vârfuri de brazi.

Ne aflam la 8 kilometri de cel mai apropiat refugiu. Și goana a început, dar norul ne-a tăiat calea și s-a dezlănțuit așa cum numai natura știe.

După vreo jumătate de oră de slalom printre fulgere, eram leoarcă până la piele. Temperatura scăzuse brusc cu 12 grade.

N-o să uit niciodată clipocitul mecanic al apei din cizmele de gumă ale omului aflat înaintea mea – un tip înalt, subțire, cu o figură alungită și ochi mereu aprinși.

Era Ștefan Sălăgean, profesor de istorie într-un sat de pe Bârgaie, care apăruse de nicăieri și se afla pentru prima dată în viață la o acțiune de voluntariat.

Nimeni nu putea bănui atunci transformarea sa și nici saltul pe care avea să-l facă, din cizmele de gumă și geaca de fâș permeabilă, la pantofi de alergare și echipament tehnic.

Cu o inconștiență superbă, Ștefan s-a înscris în 2014 la primul său maraton montan, respectiv prima ediție de la Via Maria Theresia. Fără nici un antrenament prealabil, a terminat pe locul 14 la general, apoi a zăcut țeapăn de febră musculară vreo două săptămâni, convins că fusese greșeala vieții lui și căinându-se că nu va mai fugi veci pururi.

Never say never, zic americanii.

Profesorul Ștefan Sălăgean. Foto: Arhiva personală

Metamorfoza profesorului Ștefan Sălăgean este în plină desfășurare. A găsit o carte pe inima lui şi apoi şi-a făcut un program cu ajutorul maestrului său, Tibi. De la 1 ianuarie 2015, a parcurs, în antrenamente și competiții, peste 8000 de kilometri.

A devenit un alergător amator respectat (în 2016 a terminat Circuitul Carpaților pe locul al doilea!), iar acum își motivează şi elevii să facă mișcare.

Continuă să alerge zâmbind și să bage groaza în nutriționişti cu meniul lui extrem – mănâncă pită cu slană cu 2 ore înainte de fiecare cursă.

L-am întrebat care sunt cele mai importante cinci beneficii pe care i le-a adus alergarea. Mi-a zis așa:

1) Dintr-un total anonim din Bistrița-Bârgăului, am devenit relativ cunoscut printre alergători.

2) Am început să călătoresc intensiv și mi-am descoperit astfel propria patrie, lucru extraordinar.

3) Vârfurile pe care am urcat mi-au făcut cadou peisaje și revelații imposibil de descris.

4) Rezultatele bune au dus la sponsorizări și la concursuri în afara țării.

Nu în ultimul rând, 5) am făcut cunoștință cu o grămadă de oameni, dintre care mulți îmi sunt azi prieteni. Ce poate fi mai frumos? Mulțumesc, Tășuleasa, mulțumesc, Tibi!

Haruki Murakami și Mona Varga. Ce-i leagă?

Ce-mi place mie la Murakami, care e nu doar un autor aparte, ci și un foarte constant alergător de anduranță, e firescul cu care descrie modul în care meseria statică de scriitor l-a transformat în ceva neașteptat, punându-l pe fugă.

Cartea sa despre alergare nu e deloc eroică şi nu preamărește capacitățile nelimitate ale corpului, așa cum fac multe cărți motivaționale care, astfel, strică la cap în asemenea hal, încât oamenii ajung la psiholog și kinetoterapeut ca să-i remonteze.

Mai încolo o să vă spun ce am aflat de la aceștia doi. Deocamdată însă, mă rezum la savoarea cu care descrie Murakami primul său ultramaraton, apoi trec la faptele de arme ale Monei. Mi se par două personaje care se completează.

Iată ce simte, undeva între kilometrii 55 și 75, autorul pornit "În căutarea oii fantastice". Asta pentru cei care-și imaginează că alergarea de cursă lungă, fie ea și molcomă, o fi ceva simpluț:

Mă simțeam ca o halcă de carne trecută prin mașina de tocat. Eram ca o mașină care se opintește la deal cu frâna de mână trasă. Rămăsesem fără ulei, cu șuruburile slăbite și roți dințate care nu mai călcau bine. (...)

În timp ce alergam au început să mă doară diferite părticele din mine. Coapsa dreaptă m-a chinuit o vreme, apoi durerea s-a mutat în genunchiul drept, de unde a trecut în fesa stângă și tot așa, fiecare parte din mine a preluat microfonul și și-a vociferat durerea.

Au urlat, s-au plâns, s-au tânguit și m-au amenințat. Și pentru ele era o experiență nouă să alerge 100 de kilometri, drept pentru care fiecare avea ceva de spus. Perfect de înțeles. (...)

"Eu nu sunt om. Sunt o mașinărie pură. Sunt o mașinărie, deci nu trebuie să simt nimic. Merg înainte și atât". Asta mi-am spus. Doar asta am gândit și am rezistat. Dacă m-aș fi gândit că sunt o ființă umană făcută din carne și sânge, m-aș fi prăbușit de durere în mijlocul drumului.

Foto: Mircea Gherase

Primul lucru pe care mi-l amintesc despre Mona? Eram pe o plajă din Grecia, sorbeam o bere Mythos rece ca gheața şi ne uitam casnic cum pruncii noștri, alături de alți prunci dintr-o gașcă de români, se bălăceau fericiți în apa miraculos de limpede. În spate, sobru, se înălța Muntele Athos.

Nici că puteam bănui pe atunci că această Mona va deveni peste ani o foarte bună alergătoare de anduranță.

Pentru mine, Mona e una dintre poveștile luminoase ale alergării din România. Dar nu atât pentru performanțele ei, cât pentru cum a ajuns ea, în timp, un sprijin eficient pentru începători, în momentele când ei își asumă curajul de a ieși din zona de confort și de a face, timizi, primii pași.

Este membru fondator al grupului denumit Alergători Începători, în jurul căruia foiesc cam 400 de oameni. Din când în când, unora "li se umple paharul de voință și determinare" și, miercuri seara, pe la 8, numai ce-i vezi că se adună în Parcul Central al Clujului pentru a alerga, a se plimba sau a socializa în mișcare, fără presiuni, ținte sau chinuială.

Mona aleargă în general fără ceas, nu face antrenamente specifice și de aceea ar vrea să le transmită începătorilor mesajul simplu al bucuriei.

În urmă cu 12 ani, viața ei s-a schimbat radical, cam așa:

"Nimeni în familia mea n-a făcut sport vreodată. Locul femeii era stabilit pe la cratiță sau cel mult la cumpărături pentru cratiță, lucru care m-a transformat într-o feministă și o militantă, care azi nu ratează nici o manifestație împotriva nedreptăților.

În urmă cu 20 de ani, eram mică, rotunjoară și tocilară. Din cauza unei coxartroze bilaterale, medicii mi-au spus să-mi iau adio de la orice înseamnă solicitarea șoldurilor, în următoarea ordine: alergat, ski, stat în picioare, a doua sarcină.

Le-am făcut pe toate. Iar alergarea, apărută în viața mea ca o formă de eliberare într-o perioadă stresantă și extrem de solicitantă emoțional, a fost marea revelație.

Am devenit un cu totul alt om și aș fi foarte fericită să împărtășesc acest lucru, să-l pasez altora mai departe, ca pe o ștafetă. Susțin în continuare că alergatul nu e pentru sportivi, ci pentru oameni normali, care își doresc o schimbare de macaz și o îmbunătățire a calității viețiii.

Pentru asta, cel mai important e să faci primii pași. Alergatul în aer liber este ieftin, la îndemâna oricui, nu ai nevoie nici de adversar, nici de un loc specific de desfășurare. Trebuie doar să te încalți și să ieși din casă. Eu zic că te vei întoarce alt om.

Mona Varga (cu fustă roz) și grupul ei de alergători. Foto: Arhiva personală

Mona (în dreapta) și Alina, fotografie oficială de la Crosul Companiilor.

Cea mai frumoasă poveste recentă legate de alergare?

Tot medicii i-au interzis efortul și Alinei Toader, o tânără cu deficiență de vedere. Vlad Cărbune, cel care a mai însoțit în alergare astfel de persoane, mi-a propus să o însoțesc pe Alina la Crosul Companiilor.

Când am făcut primul antrenament cu «sărmana nevăzătoare», am descoperit cât de grav ne sunt prejudecățile ștanțate pe creier. Am descoperit o tânără frumoasă, veselă, spirituală.

Pe scurt, Alina e o luptătoare și o învingătoare. Am alergat legate una de alta cu o coardă, frumos, de mânuță, nu ca echipă, ci ca un singur om. Am ieșit pe locul 15 din 486 de concurente și am alergat cei 6,9 kilometri în 34 de minute.

Mă întreb azi − oare cât de searbădă ar fi fost viața mea dacă nu aș fi descoperit libertatea și bucuria de a alerga?"

Fața nevăzută a alergării

Cu poveștile de succes e cumva simplu. Ele ne răsar în cale de peste tot, ne uimesc și ne motivează. Pe cele nefericite, avem tendința, din instinct, să le măturăm sub covor.

Zmeul cel rău, așa ne-au dresat poveștile copilăriei, trebuie uitat repede, ca un vis urât, iar atenția trebuie să ne rămână concentrată pe Făt Frumos, cel care scapă din castel zburând pe geam în celebrii săi chiloți cu elice.

Drept urmare, Tibi Ușeriu va rămâne mereu în conștiința colectivă drept eroul român care a câștigat de două ori la rând 6633 Arctic Ultra, una dintre cele mai dramatice curse de pe planetă − 566 de kilometri prin deșertul de gheață de la Cercul Polar −, și nu cel care a ratat de trei ori la rând finalizarea unei alte curse extreme − Tor des Géants.

Dacă însă îl întrebi pe Tibi care dintre cele două curse l-a învățat mai multe despre limite, viață și smerenie o să-ți răspundă: cu siguranță, a doua.

De-a lungul anilor, am dat peste multe victime ale alergării – oameni care, din prea mult entuziasm, și-au accidentat glezne, genunchi, coloană, mușchi, oase etc.

Medicii ortopezi pot confirma cât de mult le-a crescut clientela de când s-au apucat românii de fugit. E, cumva, un fenomen extins, ca în ziua cu primul polei al anului, când sala de așteptare geme de entorse și fracturi.

Doar fotbaliștii amatori trecuți de 40 care umplu seară de seară terenurile sintetice sunt clienți mai fideli ai secției de reparat oase, ligamente şi tendoane.

Ca să nu mai spun câți oameni obsedați de performanțe, recorduri și echipamente am văzut. Sunt din specia celor cu care te intersectezi în pădure și nu te salută.

Aleargă de obicei singuri, încrâncenați, cu căști în urechi, unde o voce le toarnă un program strict legat de ritm, viteză, puls, fără să știe că viitoarele victime ale alergării cam dintre ei se selectează, și nu dintre visătorii care fug lejer, de drag, chiorându-se la frunze și păsărele, oprind la toate izvoarele și dezbătând alături de un prieten sau doi politica globală, viața veșnică, ultimele tendințe în creșterea copiilor și cele mai bune prețuri din supermarket la berea germană nefiltrată.

Am ales, așadar, să povestesc cu doi oameni care aduc un contrapunct poveștii despre alergare. Pentru că prea e văzută de mulţi, această poveste, ca răspuns la toate dilemele existenței și ca descoperire a unei vieți unlimited.

Concurente la Hercules Maraton. Foto: Mircea Gherase

Păreri în contrapunct

Cu Doru Rusu am făcut o greșeală. L-am provocat astă-vară la o tură de bicicletă prin munți. Noroc că n-a fost lungă. Noroc că e mult mai tânăr, altfel aș fi fost ceva mai frustrat.

Am înțeles atunci cum un meseriaș poate scoate sufletul dintr-un om obișnuit în timp ce pedalează zâmbind, la deal, într-un ritm dement.

Doru a fost sportiv de performanță, iar în prezent e kinetoterapeut și maseur. Știe multe despre alergători fiindcă, efectiv, prin mâinile lui trec o grămadă.

La fel știu și eu de unii băieți pe care-i lovește revelația când nu se mai pot îndoi să se încalțe, fiindcă îi încurcă straturile de grăsime de pe burtă. Alții vor musai să le demonstreze tovarășilor de bere că încă mai pot. Unele fete ar vrea să arate în continuare ca în ziua nunții, de frică să nu le părăsească soții când lovește criza vârstei de mijloc. Şi tot așa.

Îl întreb pe Doru cum vede el povestea asta cu alergarea la români. Și zice astfel:

"Majoritatea sunt păliți de iluminare după 30 sau chiar 40 de ani și se apucă brusc, fără să aibă o minimă experiență sau habar cu ce se mănâncă alergarea sau sportul, în general.

După cam un an de entuziasm și antrenamente haotice, li se insinuează în minte gândul de a face maratoane. Și fac. Băieții, din dorința de a demonstra, iar fetele, ca să uite de despărțiri și alte drame din amor.

Ceea ce nu știu ei e că de alergarea asta de anduranță nu te apuci așa, pe nepusă masă, doar fiindcă ai citit că se poate sau ai dat peste un model care te inspiră. Nu e destul să scoți dracii din tine mâncând pământul. Mai trebuie și ceva program minim de pregătire.

Antrenamentul reprezintă doar vreo 25% dintr-un întreg, un ansamblu ce mai cuprinde viață extrasportivă, pregătire fizică, nutriție și recuperare.

Lucrurile au luat un avânt necontrolat, pe alocuri entuziasmant de simpatic, doar că uneori nu se termină tocmai roz. Au loc frecvente accidente musculare, periostite, contracturi etc.

Oamenii nu trebuie însă descurajați, ci dimpotrivă − încurajați să discute cu specialiști înainte, să-și facă un program adaptat, să o ia cu binișorul. Altfel, e admirabil când un sedentar are puterea să se ridice din scaun și să dea o tură prin parc, așa, de capul lui".

Cu vechea mea prietenă, psiholoaga (căreia nu-i pot da numele), am povestit multe. Ea însăși sportivă de performanță cândva, s-a rezumat nu atât la studii științifice, cât mai mult la observații personale, rezultate în urma interacțiunii cu pacienții ei, unii dintre ei pasionați de sport până la obsesie.

Am întrebat-o care sunt notele lor comune, cum se manifestă și ce repercusiuni are mișcarea în exces asupra vieții lor.

Și ea mi-a spus câteva idei foarte interesante:

"Pe lângă mulți alții, am făcut terapie și cu patru ultramaratoniști. Ce am observat la ei e un soi de inflexibilitate mentală, care îi ajută să ignore mesajele de STOP ale creierului. Ajung să-și atingă astfel scopul. Însă, în viața privată, aplicarea exactă a aceluiași mecanism îi costă destul de mult.

O altă trăsătură frecventă, care merge cumva «la pachet», este orthorexia, obsesia pentru mâncatul sănătos, respectiv ultra-sănătos și la fel de inflexibil.

Ei bine, la unii bărbați, în special la cei care se încoardă în oglinda de la sală ca să observe cum au lucrat un anume mușchi, chestia asta abstractă capătă o formă numită bigorexie, un echivalent al anorexiei și bulimiei de la femei, adică o fixație pentru corp.

Tradus în limbaj mai uman, bigorexicul bagă sală la greu urmărind cu atenție transformarea sa corporală într-un ideal, cam la fel cum anorexica vede îngrozită în oglindă cum i s-a depus pe șolduri ultimul măr mâncat.

O altă chestie de remarcat ar mai fi că sportul practicat obsesiv devine o eschivă pentru subiecte existențiale profunde. Cum ar veni, petrecerea multor ore în mișcare justifică pentru unii un soi de lipsă de angajare reală în alte aspecte importante din viață.

Nu mai avem de-a face cu pauze binevenite, cu ruperi de ritm necesare, cu un salt dinspre static spre dinamic, ci avem de-a face cu sportul ca scop în sine.

Iar asta, nu de puține ori, trădează o serioasă dezangajare, o criză existențială, care potențează chiar iluzia «vieții veșnice»."

Înapoi la argument:
mișcarea înseamnă viață. Și invers

Discuția cu prietena mea psiholoagă m-a pus nu doar pe gânduri, ci și pe căutat un ultramaratonist, pentru un dialog de final. Cineva care să-mi placă cum gândește. Cineva care să mă motiveze ca, după zecile de ore petrecute pe scaun pentru acest material, să ies și eu la loc larg, într-o pădure, și să alerg două ceasuri cu Horia și cu câinele Puck, dezbătând sensul vieții și foșnind frunze moarte în lumina razantă a finalului de toamnă.

N-a fost greu. L-am ales pe Adrian Toma, cu care nu o dată ne-am intersectat prin păduri, în mișcare. Dacă îl rogi să se prezinte, îți va spune că este "un călător care caută cărări mai puțin bătătorite din dorința de a afla în ce se transformă până ajunge la capătul lor".

Adrian Toma. Foto: Arhiva personală

În fapt, Adi e medic convertit la IT și mai ales un ultramaratonist cunoscut, finalist de două ori la Tor des Géants, una dintre cele mai necruţătoare curse posibile, cu o diferență de nivel de 24.000 de metri!

N-ai zice asta când te bați de el pe cărare. Nu arată deloc a supraom. De fapt, e cel mai zâmbitor și mai zen alergător pe care îl știu. Se mișcă atât de versatil și de economic, aproape ca o umbră, încât te întrebi cum a putut parcurge sus-jos, prin Alpi, acei 350 de kilometri.

Fix așa: versatil, economic și cu infinită răbdare. Ultima dată, partener de cursă i-a fost Viorica Mălai, o alergătoare de top.

Discuția noastră a pornit de la această dilemă: "E adevărat ce se spune, că o oră de alergare prelungește viața cu șapte ore? Nu cumva oamenii fug ca să fugă puțin de moarte?"

Adi vorbește atât de pasionant despre acest subiect drag lui, încât e păcat să-l întrerupi, așa că îl invit să încheie el, într-o notă înaltă, povestea aceasta complexă a alergării la români.

"Revoluția a pornit în America anilor '30, când Jim Fixx a publicat o carte considerată chibritul care a aprins focul. Practic, atunci se inventa jogging-ul și apărea ideea de fitness prin alergare, deși sunt voci care spun că totul s-a făcut din dorința producătorilor de a vinde pantofi, deci un interes pur comercial.

Adevărul are azi mai puțină importanță, iar focul a devenit mult prea mare ca să poată fi stins. Flacăra a ajuns, cu vremea, și la noi. Rețelele de socializare toarnă și ele gaz peste acest foc.

Azi, unii aleargă pentru un stil de viață sănătos, alții pentru bani, alții pentru «glorie». Toate bune și frumoase, atâta doar că orice lucru în exces devine dăunător.

Care este linia dintre sănătos și dăunător?

Această întrebare nu are un răspuns general valabil. Fiecare om ar trebui să-și afle propriul răspuns și aici intervine marea problemă: majoritatea oamenilor nici nu își pun întrebarea.

Un lucru e limpede: nu știu dacă alergatul prelungește viața, dar, cu siguranță, o poate face mai frumoasă. Vestea bună e că o face pe loc, atunci când alergi.

Faptul că s-ar mai putea adăuga niște ani la final, când nu prea mai știi cum te cheamă, nu îmi pare foarte interesant. Eu, unul, prefer oricând o zi frumoasă acum, decât un an în plus pe final.

Filozofia mea pornește de la această propoziție simplă: viața înseamnă mișcare. Ea se regăsește în orice, pornind de la o simplă bacterie care se mișcă pentru a-și găsi hrana și terminând cu rotația pământului, fără de care nu ar exista atmosfera și implicit, nici viață.

Corpul nostru are nevoie de mișcare. Iar endorfinele pe care le secretă în creier în timpul oricărei activități fizice comunică răspicat acest lucru.

În timpul alergării, creierul nostru ia un fel de pauză. Se concentrează pe ceva foarte simplu pentru el: pe alergare, pe mecanica ei, pe ritm. Și așa se ajunge într-o stare meditativă extrem de relaxantă.

Efectul se potențează treptat, pe măsură ce alergările devin din tot mai îndârjite, în tot mai relaxante. Aceste fraze citite nu declanșează cine știe ce endorfine în creier, în schimb aplicarea lor ar putea-o face.

Așa că cel mai bun lucru pe care îl pot face cititorii articolului de față nu e să creadă cele spuse, ci să își dorească să verifice pe pielea lor aceste lucruri. La urma urmei, toate marile călătorii încep cu un simplu, prim pas".

Foto: Mircea Gherase