Mother! / mama!

Regizorul Darren Aronofsky propune în Mother! strania poveste a unui cuplu fără nume, într-o lume în care, de altfel, toți oamenii sunt anonimi.

El (Javier Bardem) e artist, poet, scriitor, un făurar care se hrăneşte din adoraţia mulţimii. Ea (Jennifer Lawrence) îl iubeşte fără măsură − atât de mult, încât s-ar sacrifica dacă el i-ar cere-o.

Cei doi trăiesc undeva la marginea civilizaţiei, într-o casă imensă, înconjurată de câmp, copaci şi-o mlaştină. O fortăreaţă din care nu se iese.

În această pustietate, un bărbat aparent rătăcit (Ed Harris) le trece pragul. Evenimentul, cu încărcătură simbolică, schimbă tot. Treptat, se dezvăluie și de ce a apărut străinul: e un fan de-al lui, i-a citit toate operele. Și, pentru că are cancer, doreşte să-l vadă pe creator înainte de a muri.

E prima oară când filmul operează o modificare de registru (dinspre thriller trecem spre dramă), procedeu pe care Aronofsky l-a folosit înainte, de pildă în The Fountain.

Şi aici, şi acolo, proiectul e construit ca un vis, în care genul cinematografic se transformă pe neașteptate, iar controlul narativ pare suprimat în favoarea unei desfăşurări organice a destinului, care nu poate fi ocolit.

E un cumul de elemente care duc la o temă recurentă pentru cinematografia lui Aronofsky.

În acest periplu estetic, de la dramă se trece la film cu accente de război de gherilă, succedate de realism magic şi finalizat în horror clasic.

Dacă privim Mother! în cheie religioasă, aşa cum pare să fie dorinţa lui Aronofsky, Javier Bardem joacă rolul unui dumnezeu cu chip uman, din care fiecare enoriaş – sau consumator (într-o interpretare capitalistă) – se zbate să rupă o bucăţică. Cât de mică, dar care să însemne imortalizarea experienţei trăite.

Într-o lume a supremaţiei posesiunii materiale, vrem dovezi palpabile. Facem fotografii, cumpărăm suveniruri, strângem obiecte.

Ed Harris, venit în casa creatorului, e un Adam la nivel simbolic. În prima noapte, pe pielea din dreptul coastelor lui putem observa – preţ de o secundă – o tăietură.

Partenera lui (Michelle Pfeiffer) ajunge o zi mai târziu, ca în scripturi. Cei doi copii ai lor, deveniţi adulţi, apar peste încă o zi; ei au profilurile fraţilor Cain şi Abel.

În varianta lui Aronofsky, Adam şi Eva intră în camera interzisă şi ating cristalul oprit al creatorului, pe care nimeni nu are voie să pună mâna, spărgându-l dintr-o neglijenţă combinată cu nesupunere. Scena e o parabolă a alungării din grădina raiului.

Acest episod, gândit aşadar ca element pregătitor pentru ce va să vină, anunţă naşterea unui Iisus. În grila macabră aleasă de Aronofsky, sacrificarea lui de către omenire va surveni imediat, nu după treizeci şi ceva de ani.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Enoriaşii, însetaţi de sângele creatorului, vin în cohorte şi nu îi mai satură nimic. Dar totul pare că s-a mai petrecut cândva, aşa cum se va mai întâmpla și apoi, ca într-un ciclu infinit, care îl ţine în viaţă pe creator.

Michelle Pfeiffer și Ed Harris, într-o scenă din film.

Ideile pe care Aronofsky le vehiculează aici, sub forme încriptat-metaforizate, sunt înălţătoare şi pline de miez. Numai că felul în care le redă face din Mother! un proiect cu tuşe groase.

Lipsită de ritm, brutală şi inconstantă, povestea pare că nu poate scăpa nici o clipă de povara unui mit pe care nu se decide cum să îl împacheteze.

Găselniţele narative se simt şi îşi dezvăluie caracterul de construct, iar dialogurile, necredibile, imprimă interpretării actorilor un aer vetust. Problema principală a filmului pare să fie încrederea prea mare în propriile mijloace de expresie.

Mother! se pierde în acelaşi tip de preţiozități care l-au ţinut în loc pe Aronofsky de la Requiem for a Dream încoace, când a creat aşteptări foarte mari.

De atunci, el nu a mai reuşit să facă un film realmente ieşit din comun, chiar dacă actorii cu care a lucrat au primit un Oscar (Natalie Portman, pentru Black Swan) ori nominalizări la Oscar (Mickey Rourke și Marisa Tomei, pentru The Wrestler).