Toni Collette în rolul lui Annie, mama tulburată din "Moștenire diabolică".
16/06/2018
Moștenire diabolică: groaza contraatacă
Daniel Iftene
Redactor
Hereditary (2018), horror. Regia și scenariul: Ari Aster; imaginea: Pawel Pogorzelski; muzica: Colin Stetson; cu: Toni Collette, Alex Wolff, Gabriel Byrne, Milly Shapiro.
*
Genul horror reușește arareori să atragă atenția în afara bazinului său de fani gata constituit, fiind privit cu scepticism din turnul de fildeș al cinemaului „serios”.
Alfred Hitchcock, John Carpenter, George A. Romero, Dario Argento, William Friedkin, Tobe Hooper sunt câteva nume care au răzbit prin această membrană dură și cărora li s-a acceptat relevanța dincolo de istoria genului, chiar dacă unii sunt înconjurați mai degrabă de o admirație cultică decât de o apreciere consistentă.
De aceea, apariția unui titlu cum e Hereditary − traducerea românească a titlului, Moștenire diabolică, e inutil de explicită −, care să și fie primit cu entuziasm de un public mai larg decât fanii tradiționali, vine să reconsolideze un gen izolat pe baza prejudecăților despre peliculele de groază.
Ce i se reproșează de obicei filmului horror? Structurile deja cimentate, care fac ca majoritatea scenariilor să fie la fel de predictibile ca dansul pinguinului, o adâncime ideatică și afectivă sacrificată de dragul declanșării unor trăiri primare, precum și o lipsă de plauzibilitate într-o lume care, cu ajutorul științei, a disecat materia și a găsit răspunsuri în cele mai ascunse mecanisme de funcționare ale ei.
Pentru că, atunci când ai descoperit „particula lui Dumnezeu”, e momentul să închizi fantomele, morții umblători și alte figuri monstruoase într-o cutie prăfuită de pe cel mai îndepărtat raft al dulapului în care nu umbli niciodată.
De aici începe și Moștenire diabolică − debutul în lungmetraj al lui Ari Aster, care a fost primit cu brațele deschise la Sundance Festival și i-a făcut pe critici să redeschidă discuția despre nedreapta postură de nișă a filmului de groază.
Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.
Owen Gleiberman de la Variety, de pildă, chiar i-a acuzat pe organizatorii de la Sundance − festival care, prin sprijinirea producțiilor independente, s-a plasat în opoziție față de Oscaruri − că sunt la fel de obtuzi în privința genului horror ca Academia Americană de Film.
De la stânga la dreapta, Milly Shapiro, Toni Collette, Gabriel Byrne, Alex Wolff.
Filmul se concentrează pe povestea unei familii plasate într-un decor specific horror-ului american: o casă izolată, cu ușoare aspecte gotice, în care Annie și Steve trăiesc împreună cu cei doi copii ai lor, Peter și Charlie.
Rușinea din inima Capitalei. Palatul Voievodal Curtea Veche rămâne în ruină. Nicușor Dan nu a reluat, nici după 4 ani, lucrările la cel mai important monument istoric din București
Palatul Voievodal Curtea Veche, cel mai vechi monument istoric din București, rămâne în ruină de ani de zile, în ciuda promisiunilor Primăriei Capitalei. Nicușor Dan nu a reluat lucrările de restaurare nici după 4 ani, iar monumentul continuă să se degradeze. PMB încă nu a selectat un nou constructor, iar șantierul abandonat din inima orașului afectează imaginea Capitalei și atrage critici din partea publicului și a experților în patrimoniu cultural.
Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie
Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.
Totul se deschide cu un ferpar care anunță moartea mamei lui Annie. În secvențe ulterioare, bătrâna va fi descrisă drept o persoană puternică, misterioasă și independentă, cu o existență marcată de o serie de evenimente tragice.
Acestui moment, pe care Annie încearcă să îl traverseze căutându-și vindecarea într-un grup de sprijin, i se adaugă moartea fulgerătoare a fiicei sale, Charlie.
Un urlet de durere unește momentele care urmează și deschide calea sigură spre prăbușirea psihică și dezintegrarea familiei.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Până aici, în ciuda coloanei sonore care contribuie la acumularea de tensiune tipică genului, în ciuda straniei prezențe a micuței Charlie și a unor scurte momente de anticipare a intervenției paranormale, filmul încearcă să nu rupă brutal mimarea unei realități posibile.
La ce mai ai nevoie de figuri monstruoase când disperarea e deja instalată?
Răsturnarea vine în a doua parte a filmului, când, peste acest palier, se adună informații despre viața secretă a bunicii, implicată în practici oculte care ajung să îi afecteze pe toți cei trei membri ai familiei rămași în viață.
Soluția fericită pe care o găsește regizorul Ari Aster e, la fel ca în cazul foarte cunoscut al filmului Rosemary’s Baby, să nu grăbească finalul și să mențină doza de ambiguitate, ceea ce face ca ultima jumătate de oră să se transforme într-o cascadă năucitoare, în care monstrul prinde într-adevăr chip, și un chip memorabil.
Dată fiind această structură, nu e de mirare că Moștenire diabolică a ajuns să fie comparat cu The Blair Witch Project, marele succes al genului de la finalul anilor 1990.
Unul dintre marile câștiguri ale filmului vine din felul în care își lasă eroii să se dezvolte în interiorul situațiilor în care ajung.
Atât Toni Collette, în rolul lui Annie, cât și Alex Wolff, în cel al lui Peter, primesc reprize consistente în care pot să „pună carne” pe personajele lor.
Alături de final, scene precum cea a accidentului sau cea a descoperirii căii de acces spre lumea spiritelor fac ca filmul să fie mai mult decât o livrare de situații și imagini îngrozitoare.
Ari Aster oferă și o pistă de discuție pentru elementul care ordonează totul, ereditatea: resimțim tragedia mai puternic dacă eroii sunt victimele propriilor alegeri sau dacă sunt constrânși dincolo de voința lor?
Familia captivă în Moștenire diabolică traversează ambele scenarii, ceea ce face povestea ei și mai fascinantă.
În același timp, la fel cum proceda filmul Get out! anul trecut, atacând rasismul american, și Aster oferă posibilitatea extrapolării unui discurs politic, mai ales în partea de final.
Offscreen
→ Dacă tot suntem în filmul de groază, să spunem că la toamnă se va lansa una dintre cele mai riscante re-editări ale genului: Suspiria.
Pornind de la faimosul film-cult al lui Dario Argento din 1977, regizorul italian Luca Guadagnino schimbă registrul după Call Me by Your Name (2017) și atacă o peliculă cu o istorie colosală, care va fi supusă, cu siguranță, unor critici foarte atente.
Suspiria este cel mai cunoscut titlu al lui Argento, o poveste în care crimele care se petrec în jurul unei balerine duc către existența unei conspirații malefice.
În ciuda teatralității sale, Suspiria a fost o revelație a genului prin fondul vizual și sonor, care au devenit iconice.
→ Probabil că Tim Burton e regizorul de la care mulți ar aștepta să le repovestească volumele copilăriei, storcându-le seva fantastic-întunecată și nebunia excentrică a jocului.
După Alice în Țara Minunilor, a venit rândul elefantului Dumbo să își găsească locul în galeria monștrilor buni ai lui Burton, la aproape 80 de ani de la clasicizarea sa sub penițele studioului Disney.
Versiunea care va fi lansată în primăvara lui 2019 îmbină animația digitală cu o distribuție fără Johnny Depp și Helena Bonham-Carter (fetișurile actoricești ale lui Burton), dar cu Colin Farrell, Eva Green, Danny DeVito și Michael Keaton.
→ Werner Herzog, unul dintre regizorii care au definit Noul Cinema German cu titluri precum Even Dwarfs Started Small (1970), Nosferatu, fantoma nopții (1979) sau Fitzcarraldo (1982), dar și autor al unor documentare extraordinare în ultimii ani, se întoarce în lumea serialelor pentru televiziune cu adaptarea volumului de Pulitzer Fordlandia: The Rise and Fall of Henry Ford’s Forgotten Jungle City.
Plasată în Brazilia anilor 1920, povestea urmărește visul nebunesc al lui Henry Ford de a crea un oraș în jungla amazoniană, pentru a putea exploata cauciucul.
Așezarea a devenit unul dintre proiectele utopice ale lumii moderne, iar construcția și decăderea sa sunt deopotrivă fascinante.
Herzog însuși a fost protagonistul unui asemenea vis nebunesc când a mers, tot pe Amazon, să construiască imaginea unui destin similar în Fitzcarraldo, aventura lui fiind surprinsă în documentarul Burden of Dreams (1982).
Avem nevoie de ajutorul tău!
Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this