Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

Voicu Bojan

Viața

06/12/2024

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

"Afară ninge liniștit / În sobă arde focul / Iar noi pe lângă mama stând / Demult uitarăm jocul"...

Cei din familia G. mi se păreau cei mai plictisitori oameni de pe pământ. Ne fuseseră vecini de cartier înainte de demolare și relocare. Uneori ne vizitam. Locuiseră cu două străzi mai încolo în vechiul Mănăștur, Cluj, până într-o bună zi când a venit un excavator uriaș, le-a demolat casa, au astupat fântâna, au tăiat toți pomii din livadă, au nivelat grădina și pe locul gospodăriei lor, au înălțat o mândrețe de bloc cu 8 etaje.

Familia G. a fost mutată nu departe, într-un apartament "confort sporit". Bunica, poreclită Mama Zina, nu s-a putut adapta situației, drept urmare a murit la scurtă vreme de o boală misterioasă. Se spunea că "a murit de bloc", deși sărmana femeie senilă avea 88 de ani și din pat încerca în zadar să pocnească aiurea, cu o paletă unsuroasă de muște, diverși draci obraznici, nepoftiți.

Familia G. avea doi copii: Ancuța, o fetiță ca o umbră, atât de cuminte și de tăcută, încât uneori te întrebai dacă există cu adevărat, şi Dani, zis Piciu, o extremă stângă isterică pe teren, care cerea mereu fault și se tăvălea teatral. În plus, se plângea la fiecare meci că se demarcă degeaba, că lui nu-i pasează nimeni, niciodată. Pentru aceste derapaje primea mereu șuturi în fund și cel mai adesea, pleca acasă plângând. Altfel, era simpatic. Doar că lua viața mult prea în serios, mult prea devreme.

De cum am ajuns, în seara magică a Crăciunului, familia G. ne-a încolonat frumos ca să ne arate "cășile". Nenea Aurel, ceva șef mărunt la Electrica, a început prezentarea apartamentului secondat de tanti Lucica, o casnică mare specialistă în niște fursecuri la modă care, pe acea vreme, se numeau "limbă de pisică".

"Aici avem camera mare, aici e camera copiilor, care dă într-un balconaș de unde ziua se vede un ciob de pădure, aici avem o debara. Avem și două băi, una mare și una mică, pentru copii. Iar asta e bucătăria. E cam deranj. O să cumpărăm un colțar și niște dulăpioare. Ar putea fi mai mare, dar oamenii buni încap și în locuri mai strâmte, nu?"

În cele din urmă, am eșuat cu toții la loc larg în camera mare, unde masa era deja pusă, iar bradul din colț, gata decorat. A fost prima dată când am aflat de existența a doi brazi în aceeași casă. Familia G. mai avea un molid jerpelit pe balcon, care era ținut la vedere doar de fațadă, pentru a înșela ochiul vigilent al autorităților.

Ca să nu se știe că serbau Crăciunul, această sărbătoare creștină desuetă, cu rezonanțe burgheze, puseseră molidul în stand by până în ajun de Revelion, când venea moșul oficial al partidului, infamul Moș Gerilă, în care nu credea nimeni, fiind importat direct din Uniunea Sovietică. Părea un Ceaușescu deghizat, multiplicat la nivelul întregii țări. Așadar, comuniștii operaseră substituiri: Moș Crăciun devenise Gerilă. Iar Crăciunul și Revelionul deveniseră una - sărbătoarea Pomului de iarnă.

Cu vremea, am aflat și de rolurile diferite ale moșilor. Cică Moș Crăciun cel darnic și bun aducea copiilor dulciuri și jucării într-un decor plin de mister și susur de colinde, în vreme ce concurența, Moș Gerilă, aducea doar chestii practice, plictisitoare, cum ar fi carioci, izmene sau mănuși. Venea la pachet cu Plugușorul și urările de an nou.

Moș Gerilă era o caricatură, nici măcar nu apărea în carne și oase, obiectele doar aterizau sub brad. Ai mei, dușmani declarați ai regimului, mă educaseră să îl disprețuiesc profund. Nenea Aurel, în schimb, era taman pe dos. Fricos, anxios și supus, voia să fie pe placul puterii.

În mijlocul celei mai plicticoase conversații cu putință despre calorifere, cheltuieli de bloc și mobilă pentru export, sună cineva la ușă. Toți tresar. Trebuie să fie Moș Crăciun! Se lasă doar o lumină ambientală pentru a spori misterul, iar în cameră intră târșâit un personaj gârbovit, cu o barbă albă și un sac în spate, tot gemând și oftând. Pe umeri are un fel de pătură roșie, ca o mantie. Se pune pe un scaun și zice cu glas tremurat:

- Ați fost cuminți, măi copii?

- Daaa, au fost tare cuminți, moșule! răspunde tanti Lucica, fiindcă noi eram gâtuiți de emoție.

- Bun. Hai, turnați rapid o pălincă la moșul, că tare mai sunt obosit și înfrigurat. Vin de departe, taman din Japonia...

- Nu era Laponia? mă cotește Piciu nedumerit, vorbind cam tare.

- Ține-ți gura, deșteptule! Vrei să nu mai pupăm nimic? îi răspund răstit printre dinți.

Moșul se hrănește și cu lirisme. Cântăm cu toții în cor "O, brad frumos, cu cetina tot verde". Nu foarte tare, ca să nu audă vecinii. Moșul se declară mulțumit și mai bea o pălincă. Plescăie cu satisfacţie.

Începe declamarea poeziilor în poziție de drepți, cu spatele la brad. Ancuța o zice mașinal și fără urmă de intonație, parcă doar să scape cât mai repede: "O furnică duce-n spate / Un grăunte jumătate"... Urmez eu. O rostesc cu ochii pe mama, care mișcă buzele cu versurile, ca nu cumva să mă încurc.

Moșul se află deja la al treilea păhărel strecurat discret prin barbă. Îl dă peste cap cu ochii în sus, așa cum beau găinile. Vine rândul lui Piciu. Se ridică, se poziționează și își pune solemn mâna la inimă. Zici că e pe o scenă. Bănuisem de la fotbal că avea talent actoricesc, dar nici chiar așa. Începe rar, apăsat, cuprins de patos:

"Partidul e în toate. E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde în soare / E-n holda întreagă și-n bobul mărunt..."

Părinții se privesc cu zâmbete jenate, moșul se face stană de piatră, privește în gol, în vreme ce Piciu declamă cu bărbia ridicată, privind undeva înspre colțul de sus al camerei. Când termină lungul poem, toți respirăm ușurați. La final, moșul scotocește cu încetineală prin sac și începe livrarea.

Democratic, primim toți trei aceleași lucruri: câte o pungă plină cu tot soiul de dulciuri, printre care se numără o banană, o portocală și un nemaivăzut cățeluș de ciocolată care, din păcate, s-a dovedit a fi gol pe dinăuntru.

Marele cadou mult așteptat e un ursuleț maroniu din burete, complet banal. Ancuța îl strânge la piept, cu ochii închiși. Noi, băieții, suntem total dezumflați. Ce poți face decât să-l pui undeva și să te uiți cum adună praf? Eu cerusem în scrisoare patine.

La fel de gârbovit și mormăitor în barbă, moșul pleacă șovăielnic ținându-se de mobile, nu înainte de a înhăța din mers de pe masă trei chiftele și un castravete murat. Își ia rămas bun bombănind cu gura plină. Barba îi tremură în ritmul mestecatului.

Cu timpul, după dez-vrăjirea de Moș Crăciun, aveam să aflu misterul ursuleților din burete. Cum jucării nu prea se găseau sau cele cunoscute erau demult banalizate, în acel an venise un transport cu ursuleți de import din Germania democrată. Părinții s-au gândit că o să ne placă, fiind un produs de înaltă calitate.

În cartea editată de Ioana Pârvulescu "Și eu am trăit în comunism", Oana Michael povestește cum de un Crăciun optzecist a pățit ceva similar cu niște jucării importate din Bulgaria. În cadourile primite de la rude și prieteni se afla, culmea, același obiect: un cuptor de jucărie.

"Am înșirat pe covor cele cinci cuptoare micuțe, vopsite toate în verde. Încercând să deschid ușița primului, n-am reușit și m-am tăiat la deget. Am început să plâng. Îi cerusem lui Moș Crăciun pantofi de balerină."

Mintea noastră pe atunci era înzestrată cu o dublă gândire, exact ca în "1984", celebrul roman al lui Orwell: cea intimă, adevărată și cea care se proiecta în spațiul public. În cadrul restrâns al familiei ne puteam imagina lejer ieslea cu boii care suflă să încălzească pruncul din ieslea Betleemului, iar în serile de Crăciun puteam aplauda din balcoane corurile de colindători protestanți cu a lor "O, ce veste minunată", cântată pe trei voci.

Dar, în viața trăită la vedere, eram constrânși să ne conformăm normelor trasate de către Partidul luminat. Metafora celor doi brazi funcționa într-o schizofrenie potrivită cu vremurile duplicitare și ipocrite. Se născuse o neo-limbă, trăiam dedublat, într-o prefăcătorie permanentă generatoare de sentimente extreme. Între extaz și frică nu existau nuanțe.

Comuniștii aveau o spaimă atavică de lumea satului, cu tradițiile ei, cu bunicile care legănau prunci pe genunchi cântându-le vechi colinde și deschizându-le ochii spre o meta-realitate care nu trebuia uitată. De spaima acestor bunicuțe blajine cu cămările lor mai pline de comori decât peștera lui Aladin, comuniștii inventaseră substitute pentru orice, iar noi trebuia să le îmbrățișăm cu entuziasm.

Prin urmare, totul devenise impersonal, tern, lipsit de emoție, dar adaptat la nevoile impregnate de naționalism ale regimului. Dumnezeu fusese înlocuit cu Progresul. Iar Moș Crăciun cu Moș Gerilă.

Dintr-un bătrânel gârbovit, obosit de drum și însetat de o pălincă precum moșul de împrumut al familiei G. se transformase într-un tânăr revoluționar care își leapădă barba albă din mers, după cum se arăta într-o veche ilustrație din ziarul Națiunea. Ba mai rău, aterizează călare pe o rachetă.

Alina Pavelescu, istoric la Arhivele Naționale, o spune limpede: „Moș Gerilă e de fapt un sindicalist, care se sindicalizează și aduce daruri în cadru organizat membrilor de sindicat.”

În aceeași logică a substituirii, Steaua Betleemului fusese înlocuită cu Steaua Roșie de pe cerul Moscovei. Sfintele sărbători deveniseră Luna Cadourilor, Târgul de Crăciun devenise Orășelul Copiilor, Bradul de Crăciun devenise Pom de Iarnă, iar Colindele se metamorfozaseră în Tradiționale urări de An nou, din care rămăsese doar Aho, Aho, completat de lista marilor realizări socialiste. Ele începeau cam așa:

"Aho, Aho, că au venit din a țării zare / Trei milioane de uteciști cu urare / Că e zi mare, de sărbătoare"...

Exista o presiune ca zilele de 25 și 26 decembrie să fie zile lucrătoare, iar de Anul Nou să se ofere voluntari de dragul îndeplinirii planului de producție. Se făcea orice pentru deturnarea adevăratelor sărbători. În ciuda eforturilor, prin pereții subțiri din prefabricate ale blocurilor din cartierele-dormitor răzbăteau în surdină colinde adevărate. Iar la țară, de cele mai multe ori, autoritățile pactizau tacit cu populația și astfel, vechile tradiții se desfășurau nestingherite.

Ceaușescu devine, pe urmă, substitut pentru Moș Crăciun / Gerilă. Cu ocazia Zilei Republicii, în 30 decembrie, pe treptele Comitetului Central se perindă trupe întregi de pionieri. Au fost atent selecționați, îmbrăcați în straie populare, controlați medical și dezinfectați. Cuplul de geniu îi întâmpină cu zâmbete afabile, iar la final împart cadouri.

Cu un aer firesc, primesc cu îngăduință proletară tradiționalele urări adresate lor înșiși. Nu au urmă de rușine. Pielea celor doi e de mult tăbăcită în materie de cult al personalității. Iar Plugușorul și Sorcova de rit nou sună cam așa, în niște incantații la limita tembelismului:

"Sorcoviți-l cu floare de măr / Că e iubitor de oameni și de adevăr / Sorcoviți-l cu floare de cicoare / Că-i iubitor de țară de sine stătătoare / Și cu flori de bujor / Că ne face viitor de aur, măreț viitor"...

Ca o ironie a istoriei, circul s-a încheiat tocmai în ziua de Crăciun a anului 1989. Inima națiunii a tresărit. Apoi i-a venit la loc. Cu vremea, Sfintele Sărbători au revenit în forță, acum preschimbate într-un delir consumerist, precedat de tradiționalul Black Friday. Ne-am liniștit, nici măcar nu mai privim cu mânie peste umăr la anii sumbri ai unui trecut, care se cere uitat.

Magia sărbătorilor este astăzi amețitoare, iar primăriile sparg milioane de euro pentru cel mai superb târg de Crăciun și cel mai reușit iluminat public. Luna Cadourilor s-a întors și balanța s-a înclinat în extrema cealaltă. Începând cu 1 decembrie, totul e excesiv, poleit cu beteală, luminat de beculețe, călărit de reni și înțesat cu moși "ca pe vremuri". Atmosfera e scăldată într-un potop de colinde. Și daruri gârlă.

Patosul a cucerit toate sufletele, iar chemarea generală e "Să fim mai buni". Seamănă cu debutul entuziast al unei noi diete-minune. Pășim cu toții de mânuță pe covorul roșu al diminutivelor gen "mititel, înfășățel în scutec de bumbăcel". Fuego ne cântă irezistibil despre mamă, despre colăcei sau clopoței.

Iar colindătorul suprem aterizează prompt din îndepărtata Canada. În bunda lui mițoasă albă, tradițională, suavul Ștefan Hrușcă se întoarce! Mai pregnant ca însuși Moș Crăciun. Hrușcă deține monopolul colindelor încă de pe vremea vechiului regim. A devenit un fenomen irezistibil, o adevărată Ana lui Manole a Crăciunului.

A străbătut nestingherit epocile și s-a cuibărit definitiv în sufletele românilor. Nu poate fi oprit, drept urmare an de an recucerește țara cu aceleași diminutive tradiționale precum măruț, pătuț sau cocuț. Totul e, bineînțeles, învăluit în miros de sarmale și colaci proaspeți.

N-ai cum să reziști. Cozile la vamă sunt deja enorme, compatrioții rătăciți prin Europa revin masiv în patrie. Acasă de Crăciun! Ce vis...

Toate fotografiile din acest articol aparțin Arhivei Minerva