Moonlight / În lumina lunii

Proaspăt câştigător al Oscarului pentru cel mai bun film, Moonlight are efectul unei ştiri neplăcute pe care, după ce ai privit-o îngrozit, o uiţi foarte repede. Nu se referă la o tragedie petrecută la două străzi de casa ta. Pentru că, atunci, ar căpăta relevanţă şi ai lua-o în seamă. E o ştire despre un loc unde nu ai fost şi, probabil, nu vei ajunge niciodată.

Chiron – poreclit Little (Micuţul) sau Black (Negrul) – e un băiat afro-american care locuieşte cu mama lui în mahalaua din Miami, într-unul dintre acele cartiere de periferie americane denumite housing projects.

E o junglă de asfalt unde trebuie să ţii mereu ochii deschişi, unde supravieţuirea este o profesie şi drogurile – o damnare. Iar mama lui Chiron (Naomie Harris) e una dintre victimele acestei dependenţe.

Marginalizat de societate, dar şi la şcoală, unde toată lumea îl priveşte chiorâş, Chiron e firav şi necombativ. Îi e frică să se deschidă. Are toate datele pentru a deveni un adult căruia abuzurile constante din copilărie îi vor marca dramatic caracterul şi îl vor transforma într-un introvertit suspicios.

Moonlight e gândit pe forma unui triptic. Îl urmărim pe Chiron în copilărie, apoi adolescent şi, în fine, ca tânăr adult. Modificările – forţate de mediu – sunt absolut severe.

Mediul trist şi greu în care trăieşte pare unul fără scăpare. Oriunde se uită, vede aceleaşi şi aceleaşi comportamente.

Lumea gândită de regizorul Barry Jenkins – care provine, la rândul lui, dintr-un astfel de mediu – e autentică până la calvar, dar şi unilaterală. Ţintuit şi fără apărare, Chiron trece printr-o chinuitoare şi nesfârşită derivă.

Chiar şi oamenii pe care îi ia drept modele se ocupă, de fapt, cu activităţi ilicite. Juan (Mahershala Ali – premiul Oscar pentru rol secundar) îi devine, pentru o vreme, un soi de tată adoptiv: în casa lui, Chiron se simte în sfârşit ocrotit. Dar şi acest miraj dispare.

A te situa în afara legii devine, aproape fără excepţie, un mod de viaţă.

Tabloul zugrăvit de Jenkins e apăsător şi construit impecabil, la nuanţă.

Numai că, din dorinţa de a arăta gravitatea problemelor din această zonă, regizorul îşi face un deserviciu. Îmbrăţişează cu oportunism multe stereotipii, are o privire limitată şi pică în propria capcană.

Chiar dacă bine prinsă şi foarte vie, lumea imaginată de el este previzibilă şi, în plus, consumată deja în istoria acestui tip de cinema.

Jenkins nu prezintă nimic din afara acestui univers. Rămâne în mijlocul lui, ca şi cum altul nu ar exista. Astfel, nici măcar un singur personaj nu rămâne nepervertit de situaţia în care Chiron se afundă pe zi ce trece.

La final, ne este livrat discursul moralist, iar deserviciul se dublează: mesajul pare forţat şi profund ideologizat. Dacă, până atunci, lucrurile decurseseră oarecum natural şi toată lumea îşi accepta soarta, Jenkins şi cei care au decis această structură narativă cad în plasa unei corectitudini politice nenecesare.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Spectatorul ar fi înţeles şi fără o morală aruncată în faţă că oamenii care se nasc în lumea damnată a ghetoului ar trebui să facă tot ce pot pentru a evada.

Mahalaua americană nu poate exista făcând abstracţie de rest, aşa cum pare că vrea să nuanţeze regizorul până la ultima scenă.

Această ultimă scenă se desfăşoară tot în mahala, numai că pe un fond normalizat, civilizat de oameni care, cu toate că trăiesc aici, duc vieţi corecte. Şi care, până în acest punct narativ, au fost omişi în mod conştient. Sunt oameni care iau cina la un restaurant modest, dar curat, după încă o zi grea de muncă.

Această mahala din Moonlight, fără a fi permanent pusă în context, rămâne irelevantă. Pentru că Jenkins neglijează intenţionat introducerea termenului de comparaţie, ca la final să îl scoată demonstrativ din joben.

Prin această structură, regizorul aduce un deserviciu tocmai mediului social în care s-a întors pentru a-l ajuta. Ceea ce face nu este decât să-l mai stoarcă, să-l mai exploateze încă o dată.

Subiectul este captivant, interpretarea are miez, tensiunea creşte odată cu derularea acţiunii, numai că, după ce caută soluţii pentru a-l salva pe Chiron, spectatorul se întoarce relativ repede la propriile nelinişti şi interese.

Cu toate că e spectaculos, Moonlight nu poate schimba mentalităţi, aşa cum, de pildă, reuşea foarte sensibilul şi umanul Finding Forrester (Gus Van Sant, 2000) – despre un tânăr afro-american (Rob Brown) pe care un scriitor mizantrop (Sean Connery) îl ajută să îşi crească talentul şi să îşi găsească drumul în viaţă.

Între Van Sant şi Jenkins rămâne, totuşi, o diferenţă structurală profundă.

Tocmai de aceea, Moonlight e tipul de proiect cinic, care speculează pe marginea unui subiect social pentru a obţine premii şi laude, făcând abstracţie de orice altceva.

Pentru mediul reprezentat, se poate ca un astfel de film să producă mai mult rău decât bine. Fiindcă lumea îl priveşte şi are impresia că simpla compătimire va ajuta acea categorie socială defavorizată, că reacţia empatică şi câteva dezbateri ulterioare sunt de ajuns.

Stilistic, Moonlight este ireproşabil. Povestea, montajul, încadraturile şi interpretarea actorilor transmit mesajul dorit. Etic însă, e derizoriu. Se pierde în multă-multă ipocrizie.

În lumina lunii

Titlu original: Moonlight (premiul Oscar 2017 pentru cel mai bun film).

Regia: Barry Jenkins.

Scenariul: Barry Jenkins (premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat), după o poveste de Tarell Alvin McCraney.

Cu: Mahershala Ali (premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar), Shariff Earp, Naomie Harris, Duan Sanderson.

★★★☆☆