Moartea lui Stalin

În ciuda numelui, Armando Iannucci este scoţian. Autor de satire tv, el îşi fondează munca pe umorul tipic britanic − sec, ironic, sofisticat. În cinematografie s-a lansat cu segmentul Mouth din filmul colectiv Tube Tales (1999), apoi a regizat lungmetrajul In the Loop (2009), iar acum a declanșat un scandal politic cu comedia biografică The Death of Stalin (Moartea lui Stalin).

Filmul caută să recompună, în cheie pamfletară, lupta pentru putere stârnită la Kremlin, în 1953, de moartea „Tătucului” care conducea Uniunea Sovietică de 30 de ani.

În zilele noastre, ministerul rus al culturii a interzis difuzarea peliculei, după ce Elena Drapenko, vicepreședinte al comisiei de cultură din Duma de Stat, a spus că nu a văzut niciodată ceva mai dezgustător.

Elena Drapenko a catalogat proiectul lui Iannucci drept extremist și s-a ocupat personal ca Moartea lui Stalin să nu primească aviz pentru difuzare în Rusia. Regizorul s-a apărat spunând că toţi cunoscuţii săi ruşi cărora le-a arătat filmul l-au apreciat şi l-au găsit agreabil.

Paradă funerară în memoria lui Stalin, desfășurată la Dresda, în martie 1953. Sursa foto: Wikimedia

Odată atins acest prag, dezbaterea ideologică depășește radical impactul poveștii artistice.

Putem specula că Elena Drapenko este un patriot revoltat de faptul că filmul lui Iannucci ar batjocori un moment din istoria sovietică a țării sale. Dar, la fel de bine, această atitudine poate să se întemeieze pur și simplu pe frică.

Vorbim despre eventuala frică a politrucilor ruși că acest film ar putea determina o comparație a lui Putin şi a noii nomenclaturi de la Kremlin cu Nikita Hrușciov şi tovarăşii acestuia.

Asta se poate întâmpla pentru că modul în care Iannucci alege să ironizeze derularea evenimentelor din 1953 nu este nici grav şi nici plin de dorinţa verosimilităţii, dar transmite ceva din aroganța Vestului, al cărui sistem politic a prevalat după căderea Zidului Berlinului.

Despre acel moment scria, la începutul anilor ’90, sociologul Francis Fukuyama, care îşi numea teoria − sfârşitul istoriei. El anticipa că, pretutindeni pe glob, societățile vor cunoaște o turnură inevitabilă și vor apuca pe calea liberalismului.

După aproape 30 de ani, ipoteza lui Fukuyama este datată. Democraţia liberală s-a lovit de o gamă întreagă de respingeri – voluntare sau induse de lideri fără scrupule – în destule state europene: Rusia, Turcia, Polonia, Ungaria, ca să luăm doar exemplele cele mai apropiate de noi.

Jason Isaacs, în rolul mareșalului Jukov.

În acest context, filmul lui Iannucci conţine elemente care îl fac să fie receptat ca istorie alternativă, ieşită din sfera realului, a luptei de la vârful puterii moscovite. Iar faptul că abordarea este una anecdotică, aparent neserioasă, nu îl face mai puțin valoros decât dramele angajate în recuperarea fidelă a adevărului.

Acest registru destins îşi atinge scopul fiindcă, de multe ori, comedia transmite ideile mai concis şi le face mai credibile. Realizat ireproşabil, Moartea lui Stalin devine un film realmente politic şi o invitaţie la reflecţie.

Iannucci își asumă această lipsă de verosimilitate istorică și alege actori britanici sau americani, unii cu un accent puternic englezesc, ceilalţi transbordaţi parcă din New York.

„Nu merge așa”. Cum a ajuns România în criză energetică și ce trebuie să facă statul român până la vară, ca să evite o situație similară

Întărirea rețelei, grăbirea investițiilor în capacitățile de stocare, contorizarea inteligentă, dar mai ales curajul de a face loc rapid investițiilor în capacități noi de energie alternativă - doar câteva dintre soluțiile pe care statul român le ignoră. De ce?

5G+ la metrou: de ce internetul mai rapid înseamnă, de fapt, mai mult timp pentru tine (P)

Odată cu beneficiile 5G, drumul cu metroul devine, în sfârșit, timpul acela pe care îl poți folosi exact cum îți dorești. Iar într-un oraș în care suntem aproape mereu pe fugă, câteva minute în care faci ce-ți place sunt suficiente cât să-ți schimbe starea de spirit și să ajungi la destinație puțin mai relaxat.

În plus, el combină duplicitatea esticilor − teama de a nu spune ceva greşit la şedinţele de partid – cu atribute specifice politicienilor de formaţie anglo-saxonă: direcţi, abili, diplomaţi, dar şi ostili când e nevoie.

Avem de-a face, aşadar, cu un film conceput în spirit universalist.

Regizorul scoţian atacă, prin ricoşeul comediei, atât abuzurile staliniste, neliniştea din rândul unei populaţii terorizate, cât şi servilismul ierarhic, chiar şi ridicolul unor evenimente efemere, dar care par atât de grave în momentul când se produc.

Moartea lui Stalin devine astfel cea mai bună satiră cinematografică produsă în 2017.