Moartea lui Stalin

În ciuda numelui, Armando Iannucci este scoţian. Autor de satire tv, el îşi fondează munca pe umorul tipic britanic − sec, ironic, sofisticat. În cinematografie s-a lansat cu segmentul Mouth din filmul colectiv Tube Tales (1999), apoi a regizat lungmetrajul In the Loop (2009), iar acum a declanșat un scandal politic cu comedia biografică The Death of Stalin (Moartea lui Stalin).

Filmul caută să recompună, în cheie pamfletară, lupta pentru putere stârnită la Kremlin, în 1953, de moartea „Tătucului” care conducea Uniunea Sovietică de 30 de ani.

În zilele noastre, ministerul rus al culturii a interzis difuzarea peliculei, după ce Elena Drapenko, vicepreședinte al comisiei de cultură din Duma de Stat, a spus că nu a văzut niciodată ceva mai dezgustător.

Elena Drapenko a catalogat proiectul lui Iannucci drept extremist și s-a ocupat personal ca Moartea lui Stalin să nu primească aviz pentru difuzare în Rusia. Regizorul s-a apărat spunând că toţi cunoscuţii săi ruşi cărora le-a arătat filmul l-au apreciat şi l-au găsit agreabil.

Paradă funerară în memoria lui Stalin, desfășurată la Dresda, în martie 1953. Sursa foto: Wikimedia

Odată atins acest prag, dezbaterea ideologică depășește radical impactul poveștii artistice.

Putem specula că Elena Drapenko este un patriot revoltat de faptul că filmul lui Iannucci ar batjocori un moment din istoria sovietică a țării sale. Dar, la fel de bine, această atitudine poate să se întemeieze pur și simplu pe frică.

Vorbim despre eventuala frică a politrucilor ruși că acest film ar putea determina o comparație a lui Putin şi a noii nomenclaturi de la Kremlin cu Nikita Hrușciov şi tovarăşii acestuia.

Asta se poate întâmpla pentru că modul în care Iannucci alege să ironizeze derularea evenimentelor din 1953 nu este nici grav şi nici plin de dorinţa verosimilităţii, dar transmite ceva din aroganța Vestului, al cărui sistem politic a prevalat după căderea Zidului Berlinului.

Despre acel moment scria, la începutul anilor ’90, sociologul Francis Fukuyama, care îşi numea teoria − sfârşitul istoriei. El anticipa că, pretutindeni pe glob, societățile vor cunoaște o turnură inevitabilă și vor apuca pe calea liberalismului.

După aproape 30 de ani, ipoteza lui Fukuyama este datată. Democraţia liberală s-a lovit de o gamă întreagă de respingeri – voluntare sau induse de lideri fără scrupule – în destule state europene: Rusia, Turcia, Polonia, Ungaria, ca să luăm doar exemplele cele mai apropiate de noi.

Jason Isaacs, în rolul mareșalului Jukov.

În acest context, filmul lui Iannucci conţine elemente care îl fac să fie receptat ca istorie alternativă, ieşită din sfera realului, a luptei de la vârful puterii moscovite. Iar faptul că abordarea este una anecdotică, aparent neserioasă, nu îl face mai puțin valoros decât dramele angajate în recuperarea fidelă a adevărului.

Acest registru destins îşi atinge scopul fiindcă, de multe ori, comedia transmite ideile mai concis şi le face mai credibile. Realizat ireproşabil, Moartea lui Stalin devine un film realmente politic şi o invitaţie la reflecţie.

Iannucci își asumă această lipsă de verosimilitate istorică și alege actori britanici sau americani, unii cu un accent puternic englezesc, ceilalţi transbordaţi parcă din New York.

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Ce greșeli fac românii când vine vorba de bani. Cum ne putem construi un plan financiar stabil în timpuri instabile? (P)

Am stat de vorbă cu economistul Corneliu Ionescu (Banometru) ca să înțelegem de ce, mai ales într-o perioadă cu prețuri care tot cresc și cu multă incertitudine, ajungem să luăm decizii financiare pe moment — și ce am putea face ca să ieșim din această capcană și să ne organizăm mai bine banii.

În plus, el combină duplicitatea esticilor − teama de a nu spune ceva greşit la şedinţele de partid – cu atribute specifice politicienilor de formaţie anglo-saxonă: direcţi, abili, diplomaţi, dar şi ostili când e nevoie.

Avem de-a face, aşadar, cu un film conceput în spirit universalist.

Regizorul scoţian atacă, prin ricoşeul comediei, atât abuzurile staliniste, neliniştea din rândul unei populaţii terorizate, cât şi servilismul ierarhic, chiar şi ridicolul unor evenimente efemere, dar care par atât de grave în momentul când se produc.

Moartea lui Stalin devine astfel cea mai bună satiră cinematografică produsă în 2017.