Ministrul Valentin Popa s-a autoplagiat în trei articole științifice

Noul ministru al Educației, Valentin Popa, care este rector al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava începând din 2012, s-a autoplagiat în cel puțin trei articole științifice.

Autoplagiatul este una dintre formele grave de încălcare a eticii universitare.

Se comite un autoplagiat când un autor publică o lucrare (articol științific, studiu, capitol de carte sau chiar carte) de două sau de mai multe ori, fără a menționa că respectivul text a fost publicat anterior și fără a-l însoți de elementele de identificare ale jurnalului sau volumului în care a apărut prima dată.

Ministrul Popa era deja profesor universitar în momentul în care s-a autoplagiat într-o serie de lucrări științifice.

Potrivit CV-ului său, el predă la Universitatea „Ștefan cel Mare” din 1989. Din 2005 este profesor universitar la Facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, iar din 2009 este abilitat să conducă teze de doctorat în domeniul Inginerie electronică și telecomunicații.

Deși i s-a cerut un punct de vedere prin intermediul biroului de presă al Ministerului Educației, Valentin Popa nu a dorit să facă niciun comentariu.

*

La audierea din Comisiile de învățământ ale Parlamentului, care i-au dat aviz favorabil pentru a deveni ministru al Educației, profesorul Valentin Popa s-a poziționat clar în chestiunea plagiatului din mediul academic:

„Este păcat că umbrim aceste valori ale învățământului românesc printr-o scoatere în evidență a unor elemente nu atât de importante, cum ar fi plagiatele”.

El a continuat în aceeași notă:

„(legea – n.r.) nu prevede nicăieri că trebuie să punem ghilimele la un text pe care-l preluăm, să punem citarea imediat după el, deși astăzi cei mai mulți dintre cercetătorii noștri așa o fac, dar legea nu o prevede.

Nici eu nu am învățat în facultate să fac citarea în acest mod. Mult timp am făcut și eu acest lucru, cu citarea la final. Și de aici apar multe probleme”.

Seninătatea cu care Popa a admis că nu știa să citeze corect are, deci, o explicație. El a încălcat etica academică publicând mai multe articole sub titluri diferite, în publicații diferite.

Să le luăm pe rând.

Primul autoplagiat

Primul studiu pe care l-am identificat ca fiind identic cu un alt text semnat de Valentin Popa a fost scris împreună cu Eugen Coca, directorul Departamentului de Calculatoare, Electronică și Automatică din cadrul Universității „Ștefan cel Mare”.

Articolul se numește „Experimental results and EMC consideration on RFID location systems” și a apărut în volumul „The 1-st RFID Eurasia Conference”, aferent unui eveniment desfășurat în septembrie 2007 la Istanbul (în CV-ul lui Popa, orașul este scris Istambul, nu Istanbul). Volumul conferinței este indexat ISI proceedings.

O conferință ISI este un eveniment indexat Clarivate (fost index Thomson Reuters, fost ISI). Prezentările de la aceste conferințe sunt publicate în volume de conferință (proceedings), pe care Clarivate le indexează.

O revistă ISI este un jurnal academic indexat în diferite baze de date ale Clarivate Analytics. Indexarea se face pe criterii de calitate și administrative. Ierarhizarea jurnalelor ISI se face, în principal, în funcție de factorul de impact și de scorul de influență relativă. Ierarhiile se publică în rapoarte anuale (Journal Citation Reports).

Un articol ISI este un studiu științific apărut într-un jurnal indexat Clarivate Analytics. Indexarea jurnalelor se realizează pe baza unui mix de criterii de calitate și administrative.

Pentru articolele publicate într-un jurnal indexat, Clarivate furnizează statistici, cum ar fi numărul de citări, însă sunt luate în calcul doar citările care provin din articole la rândul lor ISI.

Factorul de impact al unui jurnal este o măsura anuală care ia în calcul citările pe care le strâng toate articolele publicate în fiecare an în respectiva revistă.

Trei ani mai târziu, articolul semnat de Popa și Coca a fost publicat sub un alt titlu, „Applications of RFID Systems − Localization and Speed Measurement”, în cartea „Radio Frequency Identification Fundamentals and Applications Bringing Research to Practice”, apărută la editura Intech din Croația.

De această dată, textul este semnat de trei persoane: Valentin Popa, Eugen Coca și Mihai Dimian. Acesta din urmă ocupă poziția de prorector la Universitatea „Ștefan cel Mare” din 2012, anul în care Valentin Popa a fost ales rector.

Potrivit reglementărilor din sistemul universitar, rectorul își alege echipa de prorectori cu care lucrează pe perioada mandatului.

În capitolul de carte nu se precizează nicăieri că nu este vorba despre un text original.

Volumul „Radio Frequency Identification Fundamentals and Applications Bringing Research to Practice” a fost coordonat de Cristina Turcu, conferențiar universitar la Facultatea de Inginerie Electrică a Universității din Suceava.

Editura Intech, pe care Valentin Popa o menționează în CV-ul său ca fiind din Austria − și pe care o scrie fie Intech, In-Tech sau INTECH −, este, de fapt, o editură din Croația.

Această editură este indexată pe mai multe liste a ceea ce comunitatea academică internațională numește „predatory publishers”, adică edituri „prădătoare”.

Acest lucru poate fi verificat chiar pe site-ul predatoryjournals.com, unde figurează listată și editura Intech.

De altfel, mai mulți cercetători din diverse țări au semnalat pe Research Gate, un site dedicat comunității academice internaționale, faptul că au primit invitații de a publica cărți la editura Intech pentru diverse sume de bani, variind de la 1.200 de euro la 2.000 de euro.

Comportamentul acestei edituri croate seamănă foarte mult cu acela al editurii Sitech de la Craiova, unde au apărut cărțile mai multor „scriitori” din pușcării sau ale unora dintre cei acuzați de plagiat în domeniul științelor militare.

Valentin Popa, „spălat” de Comisia de Etică de la Suceava

Autoplagiatul descris mai sus a făcut obiectul unei plângeri la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava în 2014, înregistrată cu numărul 6783/07.05.2014.

La momentul înregistrării plângerii, Valentin Popa era rectorul instituției și șeful membrilor Comisiei de Etică care urmau să se pronunțe asupra acuzațiilor.

O lună mai târziu, Comisia de Etică a Universității din Suceava, formată din doi lectori, Ovidiu Ghiuță și Răzvan Viorescu, a ajuns la concluzia că nu este vorba despre un caz de autoplagiat, decizie publicată într-un raport.

„Capitolul de carte «Applications of RFID Systems – Localization and Speed Measurement» reprezintă o continuare a cercetărilor ce au fost prezentate în articolul «Experimental results and EMC consideration on RFID location systems»”, au conchis cei doi lectori.

„Faptul că articolul din 2007 a fost dezvoltat în capitolul din 2010 prin realizarea de noi măsurători și analize este evident prin studierea întregului conținut al celor două lucrări. Cercetarea prezentată în capitolul de carte nu este identică cu cea din articol, ci reprezintă o extensie a cercetării inițiale din articol”, se mai spune în raportul comisiei de etică.

Comisia argumentează și că articolul din 2007 a fost menționat în bibliografia capitolului de carte din 2010.

Potrivit reglementărilor naționale și internaționale în practică academică, nu este suficientă menționarea în bibliografie a unui articol copiat. Acest lucru trebuie specificat explicit chiar în corpul articolului în care se reia un text publicat anterior.

Al doilea autoplagiat

Un al doilea articol autoplagiat de Popa a fost publicat în original în 2010. Și în acest caz este vorba despre un studiu care ulterior a apărut într-o carte. Și, din nou, este vorba despre o carte scoasă la editura Intech din Croația.

Cea mai mare parte a articolului „An Indoor Location System Performance Evaluation and Electromagnetic Measurements” este inserată în textul cu capitolul „Third Generation Active RFID from the Locating Applications Perspective”, publicat în cartea „Current Trends and Challenges in RFID”, apărută în 2011 la editura Intech.

Articolul „An Indoor Location System Performance Evaluation and Electromagnetic Measurements” a fost publicat inițial în 2010, în volumul conferinței IEEE 16th International Symposium for Design and Technology in Electronic Packaging (SIITME). Textul este semnat de Eugen Coca, Valentin Popa și Georgiana Buta.

Capitolul de carte „Third Generation Active RFID from the Locating Applications Perspective”, care apare un an mai târziu, este semnat doar de Coca și de Popa.

Dacă, în primul caz de autoplagiat, articolul inițial era menționat în bibliografia capitolului de carte, în acest caz, articolul „An Indoor Location System Performance Evaluation and Electromagnetic Measurements” nu este citat.

Al treilea caz de autoplagiat

Ultimul caz de autoplagiat pe care am reușit să-l identificăm este cel al unui articol republicat după un an, cu un titlu schimbat.

„An Integrated RFID-Based B2B System for Supply Chain Logistics and Warehousing” este identic cu „Enhancing Enterprise Performance with RFID Technology”.

Primul articol este semnat de Cristina Turcu, Marius Cerlincă, Tudor Cerlincă, Remus Prodan, Cornel Turcu, Felicia Gîză, Valentin Popa; a apărut în numărul 3 din 2007 al International Journal of Computers and Communications.

Cel de-al doilea articol, semnat de aceiași autori, a fost publicat în The 12th WSEAS International Conference on Computers, care a avut loc în iulie 2008 în Heraklion, Grecia.

Articolul „An Integrated RFID-Based B2B System for Supply Chain Logistics and Warehousing” nu este citat și nici menționat în articolul „Enhancing Enterprise Performance with RFID Technology”.

Unele figuri folosite în cele două articole apar și într-un al treilea studiu, intitulat „Integration of RFID Applications in a Web B2B Platform for Enterprise Supply Networks”, apărut în Third International Conference on the Use of Modern Information and Communication Technologies, care a avut loc în martie 2008 la Gent, Belgia.

Ce spune legea despre autoplagiat

Autoplagiatul este reglementat foarte clar de legislația națională. În articolul 2 din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, autoplagiatul este inclus în seria abaterilor de la normele de bună conduită în cercetarea științifică.

La articolul 4 din aceeași lege, autoplagiatul este definit ca „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”.

În Ghidul pentru identificarea plagiatului în lucrările științifice, folosit curent în practica adoptată de către Consiliul Național de Etică pentru punerea în aplicare a Legii nr. 206/2004, se specifică:

„Autoplagiatul nu este plagiat, în sensul strict, adoptat prin definiția dată. Preluarea în acest caz se face nu după opera unui alt autor, ci din lucrări proprii autorului în discuție, dar fără specificarea faptului că opera actuală reproduce total sau parțial o operă mai veche a aceluiași autor.

Autoplagiatul este de inclus mai mult în seria practicilor de conduită științifică inadecvată. Trebuie descurajat însă, pentru că poate duce la recunoașteri profesionale nefundamentate prin multiplicarea aceleiași lucrări ca fiind probă de nouă producție intelectuală”.

Activitatea de cercetare a lui Valentin Popa

Potrivit profilului său de pe Google Schoolar, Valentin Popa are un indice Hirsch de 11, indice modest pentru un cercetător care aparține științelor tari, dar mai ales pentru cineva care este de 13 ani profesor universitar în domeniul ingineriei.

Ministrul Valentin Popa a scris trei cărți, dintre care doar una este semnată ca unic autor (în 1998), iar o alta, ca prim autor. Toate trei sunt semnate înainte de a deveni profesor (în 2005) și conducător de doctorat (în 2009).

De altfel, una dintre cărțile semnate ca prim autor („Echipamente periferice și interfațare”) și una care este semnată cu alte două persoane („Arhitectura rețelelor industriale locale”) au apărut în 2004, an în care Popa a devenit conferențiar universitar.

Acest lucru indică faptul că cele două cărți erau o condiție necesară pentru ca el să îndeplinească punctajul necesar poziției de conferențiar.

El mai semnează, împreună cu alți autori, patru capitole în patru cărți diferite, toate apărute la aceeași editură „prădătoare” din Croația, Intech.

Valentin Popa raportează în propriul CV că a publicat 20 de articole în reviste cotate ISI, însă niciunul nu a fost semnat în calitate de prim autor. Acest lucru arată contribuția marginală avută de el în toate cele 20 de articole.

De altfel, una dintre practicile neetice cel mai frecvent întâlnite în mediul academic este includerea, printre semnatarii unor studii sau în echipele de cercetare, a unor persoane care nu au avut nicio contribuție, și asta doar pentru că ocupă poziții de conducere.

De asemenea, Popa mai menționează că a publicat 47 articole în volume ale unor conferințe cotate ISI și BDI.

Niciunul dintre cele 47 de studii nu a fost publicat în calitate de prim autor. În schimb, multe dintre conferințele la care a participat au fost organizate de Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.

Actualul ministru al Educației susține în propriul CV că a mai publicat alte 35 de lucrări în volumele unor conferințe științifice internaționale cu editori, ISBN și edituri internaționale, reviste necotate ISI sau reviste cotate CNCSIS. El figurează ca prim autor doar la două dintre aceste lucrări.

Popa a făcut parte numai din două proiecte cu finanțare internațională. A fost director de grant în 12 proiecte cu finanțare națională și a mai fost membru în alte 22 de asemenea proiecte.

„Pentru colegii tineri, practica este un anti-model”

Pentru o înţelegere corectă a autoplagiatului şi a felului în care este folosit, am cerut opiniile a doi universitari care s-au remarcat în ultimii ani prin atitudini principiale în privinţa eticii academice: profesorul Marian Popescu, coordonator al Centrului pentru Integritate (CARFIA) al Universității din București, şi Dorin Isoc, profesor la Universitatea Tehnică din Cluj şi preşedintele asociaţiei GRAUR.

„A fost foarte dificil − și încă mai este − să aducem în discuție și cunoaștere publică noțiunea de plagiat, prin eforturile unor universitari, jurnaliști și a unei asociații, după 2012.

Nu o dată, înalți funcționari din Educație, chiar și miniștri, parlamentari s-au opus, au sabotat aceste eforturi, pentru a acoperi nu atât necunoașterea unor simple reguli academice, cât mai ales pentru a salva «onoarea» și carierele politice ale celor în cauză.

Acum, probabil, va trebui să facem același efort cu autoplagiatul, care înseamnă reciclarea/republicarea acelorași materiale fără a preveni că ele au fost odată publicate.

Când un (co)autor procedează repetat în acest mod incorect − căci e vorba de o proastă conduită academică și vânarea unor avantaje de carieră, dar și financiare (accesul la un post superior) −, atunci carența morală iese la iveală.

«Suveica» coautoratului incorect face ravagii în mediul academic, și nu numai la noi, iar cele semnalate aici par s-o dovedească. Autoplagiatul este incriminat în lumea academică ca o practică lipsită de vector etic și de integritate. Pentru colegii tineri, practica este un anti-model”, a comentat profesorul universitar Marian Popescu.

„Autorii se consideră victime ale unui exces de exigenţă”

„Fapta creează imaginea falsă cum că autorul primei publicări ar avea o prolificitate creativă deosebită. În afară de această impresie, care este un avantaj de imagine nemeritat, acelaşi autor se bucură întotdeauna de avantaje materiale directe, prin sporirea nemeritată şi mincinoasă a volumului portofoliului de lucrări publicate.

Asociată cu adăugarea sau eliminarea de autori la o aceeaşi scriere, fapta decade în plagiat şi este un prim pas pentru identificarea unei fapte de asociere într-un grup infracţional.

În afara faptului că autoplagiatul constituie o încălcare de etică, fapta reprezintă aproape întotdeauna şi o încălcare a prevederilor legii dreptului de autor.

Prin această faptă se aduce o atingere a drepturilor publicaţiei care face prima publicare şi care în acest fel deţine drepturile de autor.

Dacă este să ascultăm textele de lege, atunci autoplagiatul este socotit abatere de la normele de bună conduită.

În toate situaţiile însă, autoplagiatul reprezintă o formă «subţire» de înşelăciune. Atât de «subţire» încât, cu o indignare demnă de alte cauze mai nobile, autorii se consideră victime ale unui exces de exigenţă când li se asociază fapta”, ne-a declarat profesorul universitar Dorin Isoc.