Oana și Mihai Demetriade (soț și soție) lucrează de ani buni la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). FOTO Octavian Coman

Mihai Demetriade, cercetător CNSAS: „Paradigma este să ținem trecutul sub control”. Cum blochează fosta „Doi ș’un sfert” accesul la Arhivele Naționale pentru că legea îi permite

Un comunicat de presă emis de Arhivele Naționale ale României (ANR) în data de 26 mai i-a determinat pe numeroși cercetători și istorici să strige la unison: „Cenzură!”

Instituția nu anunță nicio decizie în respectivul comunicat, ci doar își cere scuze, în două paragrafe, pentru eventuala „apariție a unor întârzieri” și  chiar „posibilitatea ca unele unități arhivistice solicitate să nu poată fi date spre cercetare”.

Într-o scrisoare adresată Președintelui, Parlamentului și Guvernului, specialiștii din domeniu acuză Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI), serviciul secret din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI), că obstrucționează accesul la documente care sunt, în teorie, publice.

Vestea a creat o ușoară undă de șoc și în societate. Un fel de pregătire a terenului pentru noile proiecte de legi ale securității naționale. Însă spre deosebire de acestea, pentru controlul instituit la Arhivele Naționale nu e cunoscut, în mod public, autorul. Anunțul controversat nu a primit o explicație nici de la ANR, nici de la instituția căreia acestea se subordonează, MAI.

Istoricul Mihai Demetriade, cercetător la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), explică, într-un amplu interviu acordat PressOne, că practica cenzurii asupra fondurilor arhivistice nu e nicidecum una nouă.

Ce anunță, de fapt, comunicatul ANR? Cine și cum își exercită controlul asupra fondurilor arhivistice? De ce reprezintă acest lucru un pericol pentru democrație și care este legătura cu războiul din Ucraina? Sunt câteva dintre întrebările la care răspunde Mihai Demetriade.


Rep.: Arhivele Naționale ale României au emis acel comunicat de presă care a atras revolta cercetătorilor, în care își cer scuze pentru întârzierea sau chiar refuzul la consultarea unor unități arhivistice. Ce ne spune, de fapt, acel comunicat?

M.D.: Ar trebui să facem o dezambiguizare. Comunicatul, de fapt, nu instituie o decizie, ci anunță trei chestiuni. În primul rând, este vorba de scuze pentru întârzieri sau scoateri din circuit ale unor unități arhivistice. Dar anunță, în al doilea rând, ceva care este alarmant în ultimul pasaj, și anume că abia acum se va constitui o evidență în fondurile arhivistice existente a informațiilor clasificate. Asta înseamnă că până acum această evidență nu a existat. Și mai înseamnă ceva: că până acum nu a existat un control public asupra informațiilor extrase din arhivă, de vreme ce această evidență nu a existat.

Pe mine comunicatul în sine mă face să mă gândesc la mai multe chestiuni. În primul rând că, așa cum e el construit, n-a instituit o decizie și nici nu anunță o decizie, ci e o formă de continuitate a unei practici, care nu datează, cum spun semnatarii petiției publice, din 2002, cu acel HG 585 problematic. De fapt, ar trebui să spunem lucrurilor pe nume și transparent. 

Mai multe instituții ale statului, nu doar Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DGPI) a Ministerului Afacerilor Interne, ci și serviciul de contrainformații al Armatei, operează înainte de ‘90, și vizibil sau problematic, după ‘90, o formă de cenzură. 

Adică extragerea din fondurile arhivistice a unor dosare, a unor file, nedarea spre studiu a unor fonduri  după prelucrarea arhivistică și așa mai departe. Prin urmare, practica e veche. 

Rep.: Practica e veche, dar nu este deloc vizibilă pentru cineva din afara domeniului. Comunicatul ANR nu precizează nimic despre un control exterior.

M.D.: Exact. Arhivele Naționale nu au comunicat existența cenzurii, ceea ce este extrem de alarmant. Arhivele Naționale nu au comunicat nici măcar cine sunt autorii acestei cenzuri. Și ANR nici măcar nu s-au poziționat față de această injoncțiune în afacerile interne ale unei instituții care se vrea civilă, dar de fapt nu e. Absența oricărui punct de vedere al ANR de la debutul acestui scandal din 26 mai este alarmantă, realmente. 

Nu am auzit conducerea ANR comunicând transparent, public, o chestiune care ține de interesul ei legitim. 

Au existat puncte de vedere ale unor arhiviști angajați la unitățile ANR din țară, de la direcțiile județene, dar atât. 

Și totul a plecat, de fapt, de la un studiu pe care Cătălin Botoșineanu, un arhivist din Iași, l-a publicat referitor la problematica în sine a distrugerii unor fonduri sau a cenzurii unor fonduri. Și atunci ANR, ca să evite ca tot acest scandal să se reflecte asupra lor, au dat un comunicat fără să spună, de fapt, cine e vinovatul, ci conducând de fapt discuția către a spune că nu noi suntem sursa problemelor, ci alții. Dar alții rămân niște entități nenumite. 

Aceasta este dezambiguizarea acelui comunicat. Problema, însă, e crucială. De asta a existat și reacția publică a mai multor istorici și cercetători.

Rep.: Cum îi explicăm omului obișnuit care este problema și de ce e ea importantă?

M.D.: E importantă pentru că îți pui niște întrebări copilărești. Ce competență poate să aibă un ofițer de informații din DGPI sau din serviciul de informații al Armatei în materie de informații istorice? Ce te faci dacă un ofițer vede pe un document scris: strict secret?

De pildă, că tot am comemorat de curând holocaustul romilor în Transnistria, un document semnat de Antonescu în 1942, pe care l-am văzut cu ochii mei, în care spune să fie trimiși în Transnistria, fără excepție, toți romii care lucrau pe moșiile din Moldova în vara respectivă. Ce face un ofițer de informații din MAI sau MaPN cu un astfel de ordin care e clasificat strict secret? Îl cenzurează, pentru că ei asimilează clasificările „strict secret” sau „secret” drept standarde NATO.

Rep.: Dar ce anume îi dă unui astfel de ofițer autoritatea să facă acest lucru? ANR sunt, într-adevăr, subordonate MAI. Dar DGPI are vreun fel de autoritate, de control, asupra arhivelor?

M.D.: Foarte bună întrebare. Actuala lege a ANR, Legea 16/1996, este foarte prost făcută. Articolul 30, care este extrem de limitativ, menționează  faptul că informațiile care se referă la siguranța națională nu se dau în circulație, ci există o listă de documente pentru care este permis accesul, pe care o întocmește deținătorul lor legal. 

Fragment dintr-un raport întocmit de Securitatea din Bihor în 1988. Arhiva CNSAS

Haideți să luăm o speță simplă. Arhivele Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ele au fost capturate de MaPN începând din decembrie 1989 și depozitate la Pitești. Armata nu este emitentul acestor documente, ci este deținătorul lor legal, cum spune legea. Mă îndoiesc că este vorba de o legalitate, dar hai să spunem. Ei bine, Armata stabilește, prin efectul acestui articol 30, ce documente pot aduce atingeri siguranței naționale. Prin urmare, cred că aici ar trebui să ne uităm mai atent la cine este sursa cenzurii. 

Sigur că vedem ultimul element al cenzurii, care este ofițerul DGPI care vine la ANR și epurează fonduri. Însă în spate, s-ar putea să fie un alt decident, și anume ofițerul care vine din partea deținătorului legal, și anume ofițerul de informații din MApN. Pentru că acest HG 585 impune standarde NATO, iar cei din MAI îi consultă tot timpul pe cei din MApN.

Ceea ce îi face pe ofițeri să opereze această cenzură este permisivitatea acestui articol 30 care instituie o anexă la Legea arhivelor naționale și legitimează injoncțiunea serviciilor de informații ale MApN și ale MAI în fondurile ANR. Este evident, o aberație, pentru că acești ofițeri nu au niciun fel de competență specifică în legătură cu clasificările din cele două totalitarisme. 

Ce te faci cu un ordin de asasinare din anii 80? 

Vi se va părea straniu, dar există ordine de asasinare drapate, construite de Securitate, și care evident că sunt clasificate strict secret. Ce faci cu ele? Nu le dai în circuitul public? Devii în felul acesta complice cu asasinul? 

Rep.: Totuși, odată ce documentele ajung în posesia ANR ele nu sunt documente publice?

M.D.: Așa ar trebui să fie, dar nu sunt, conform actualei legi a Arhivelor Naționale. Eu de asta am militat public pentru o construcție democratică a unei legi a Arhivelor Naționale. S-au încercat diferite proiecte, în anii din urmă. Din păcate, decidentul politic… nici nu există suficiente adjective împotriva acestor oameni care nu înțeleg relevanța crucială a memoriei pentru o societate post-totalitară. Și cât de important e pentru exercițiul democratic accesul la documente. 

Oamenii aceștia n-au fost în stare să pună la punct un text modern al legii ANR. Prin urmare, stăm pe o lege din ‘96 și pe marota instituită de H.G.-ul 585 legat de standardele naționale în materie de informații clasificate, unde sigur că marota informațiilor NATO plutește amenințător peste toate informațiile din arhive.

Avem și noi la CNSAS aceleași dileme și sper ca decidenții noștri interni să nu facă gafa să secretizeze ceea ce hotărârile CSAT au declasificat. 

Rep.: Totuși, cum se pot aplica standardele NATO pe documente din vremea regimului comunist? Se va alcătui această evidență a documentelor clasificate. Clasificate de atunci, din anii ‘80, să zicem, sau clasificate acum, din anumite motive?

M.D.: Nu poți să translezi un grad de clasificare din anii 50, 60 sau 80 în anul 2022. Nu poți să faci asta, pentru că statul e altul. Statul comunist sau fascist sunt state cu care actualul stat român nu are continuitate. E o ficțiune juridică să crezi că există continuitate. Prin urmare, nu poți să faci această translație a clasificării. 

Singurele chestiuni pe care le-aș putea accepta sunt legate de informațiile clasificate în regimul democratic, adică după 1990, în care clasificarea s-a dat sub anumite standarde. Singura soluție pe care o întrevăd este o modificare a legii Arhivelor Naționale, o declasificare a acestor fonduri ca să nu mai existe o discuție interminabilă în legătură cu ce consideră, de pildă, deținătorul actual în legătură cu anumite dosare. â

Fragment din dosarul de urmărire al obiectivului Bona, la Băile Felix, realizat de Securitatea Bihor. Foto: Arhiva CNSAS
Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Când purtăm noi această discuție, întreaga secție a Comitetului Central, secția militară și juridică, nu este dată în studiu. Este poate cea mai importantă secție legată de ordinele represive, întrucât organul numărul unu al tuturor ordinelor represive ale Ministerului de Interne sau Securității sunt acolo. Ori această arhivă este în continuare sechestrată la MApN. 

Din ce considerente? Iată, din aceste considerente de securitate națională. Cum califică MApN acele documente ca fiind de siguranță națională? Habar nu am, pentru că în paralel există standarde instituționale diferite. De pildă, Serviciul Român de Informații a dat către CNSAS documente „la fel de grave”, la fel de importante, clasificate cu același grad de clasificare ca și documentele care sunt acolo: strict secret. Prin urmare, cum ne raportăm?

Rep.: Ce se întâmplă când un cercetător se duce la ANR și solicită astfel de unități arhivistice? Trebuie să primească aprobări? Care vin de la cine?

M.D.: Cred că operațiunea de filtrare se face înainte de a te duce tu și a depune o cerere. Aceste fonduri nu ajung, fizic, în studiu. Ele înainte de a fi puse în circuitul public, sunt analizate, periate, iar cele care nu intră în circuitul public, nu se dau, pur și simplu. Nu vei fi în situația de a fi refuzat, ci vei fi în situația de a nu ți se putea pune la dispoziție din capul locului. Și în situația de acum, nici măcar nu știi ce documente nu au fost puse în circuitul public pentru că acea evidență nu există. 

Să afli acum care a fost obiectul cenzuri de-a lungul atâtor ani? Nu știi. Ce a oprit MAI sau MApN din Arhivele Naționale atâta timp? Nu știi.

Rep.: Dar acele întârzieri menționate în comunicatul ANR de unde apar?

M.D.: Întârzierile vin din prelucrarea unor fonduri. De pildă, ai de dat în circuitul public un anumit fond. Înainte de a-l da în integralitatea lui, cum ar fi firesc, vin domnii de la MAI sau MApN, se uită pe documente și spun: „Uitați, dosarul ăsta 24/1987 nu se poate da în public, îl retrageți. Filele de la 14 la 20 nu se pot studia. Nu le puneți în dosar”. Asta cauzează acele întârzieri. Arhivele nu vor putea pune imediat fondul cum au intenționat, ci cu o întârziere de cât timp își fac ofițerii temele, ca să spun așa.

Rep.: Deși cenzura, așa cum spuneți, e permisă de lege și instituită ca practică de multă vreme, are războiul din Ucraina vreo influență asupra accesului la fondurile arhivistice?

M.D.: În contexte problematice, cum este cel actual, apare această nevoie obsesivă de control intensificat. În loc să activeze ceva mai inteligent și să creeze reziliență societală, cu alte cuvinte, rezistență în interiorul societății, rezistență democratică, ce face MAI? Preferă să ascundă tocmai informațiile care generează rezistență democratică a societății. Primul instinct este cel cenzurator.

În legea Arhivelor Naționale există un singur articol legat de acces și el este construit ca o excepție de la niște limite, nu ca o filosofie a accesului. Prin urmare, este straniu, dar construcția acelei legi este o construcție fundamental restrictivă. 

Războiul e zgomotul de fond care încurajează cenzura, instinctele acaparatoare și încurajează această încarcerare a trecutului, în loc să consolideze dimensiunea democratică a societății. 

Și cum o consolidezi altfel decât prin acces liber, nerestricționat la informațiile istorice? Repet, informații istorice care provin din două totalitarisme nu sunt informațiile istorice ale unui stat normal, pe care e legitim să le protejeze. Dacă am fi în Danemarca, în Marea Britanie, ai avea suficiente argumente să protejezi aceste informații din anii ‘70-’80, dar ce te faci cu România, care a trecut prin două totalitarisme?

Prin urmare, are o datorie fundamentală să restituie adevărul în legătură cu aceste arhive.

Nu e îndreptățit să folosești termenul de siguranță națională în legătură cu acest trecut. 

Raportul cu trecutul este al unor orbi, care nu înțeleg. Și sunt complet inconștienți, dacă te uiți cu atenție la ce se întâmplă la Est. Acolo este un război al unei autocrații împotriva unei democrații. Prin urmare, în Ucraina nu sunt atacate avanposturile militare sau centrele de comandă, e atacată democrația din Ucraina, dragi tovarăși ofițeri din MApN sau din MAI!

E foarte inconfortabil să ai în coasta ta o țară care recunoaște drepturile și libertățile fundamentale, care apropo, spre deosebire de toate țările din fostul bloc sovietic, a declasificat arhivele KGB-ului, nesemnând un acord prin care Kremlinul le-a impus unor foste țări din blocul estic să nu permită declasificarea fondurilor KGB-ului. La Kiev dacă-ți dorești să studiezi arhivele KGB-ului ai posibilitatea asta, spre deosebire de Belarus sau de Georgia.

Rep.: Iar arhivele Securității de la noi?

M.D.: La noi poți să studiezi arhivele de la fosta Siguranță, SSI sau Securitate la CNSAS, dar asta după un efort imens al societății, după pertractări interminabile, după ce decidenți sau directori ai SRI nu au înțeles mai nimic din relevanța publicării acestor arhive. După ce societatea s-a dat peste cap ani de zile să le pună în circuit. Ori există un preț al întârzierii. 

Am mai spus asta. În Germania, pentru că arhivele s-au deschis în 1990, au avut acces la ele peste 5 milioane de cetățeni. În România, pentru că accesul s-a pus la punct abia după 2005-2006, odată cu hotărârile CSAT de declasificare și primele desanturi importante de arhivă, nu acoperă mai mult de 50-60 de mii de cereri de acces la dosar. Apropo de forța democratică încurajată de decidenți într-o țară post-totalitară. 

Dacă deschizi arhivele în 2006 în mod real, mor niște oameni între timp. Dispar. O parte din trecutul lor rămâne în uitare absolută. Este evident că sunt de vină politicienii noștri din ‘90 încoace, alături de întreg establishment-ul militar care le-a încurajat obsesiile și fricile.

La ANR, deși arhivele au venit fizic din 91, ele au fost deschise după mandatul important al lui Dorin Dobrincu care a democratizat instituția ANR. Înainte, nici nu vreau să spun ce s-a întâmplat acolo. Ce filiere subterane de acces privilegiat la dosare, ce găști de istorici arondați discursului oficial care aveau acces preferențial, pe sub mână și așa mai departe. 

Paradigma decidentului român este să ținem trecutul sub control, nu să credităm loialitatea societății față de acest trecut. 

Rep.: Totuși, deși există acest instinct, el nu este asumat. MAI nu își asumă niciun fel de legătură cu ce se întâmplă la Arhive.

M.D.: Haideți să facem o scurtă istorie a acestei unități de contrainformații din MAI, DGPI. Era celebra „Doi ș’un sfert”, 0215. Ei bine, 0215 s-a format după ‘90 cu ofițeri care au aparținut fostei Securități a Municipiului București. Și o parte din cadre au aparținut fostei Direcția a IV-a Contrainformații Militare a Securității. Deci pe scurt, toți ofițerii din „Doi ș’un sfert” au fost ofițerii Securității. 

Primul șef al acestei structuri, tovarășul colonel Florin Calapod, care avea și-un nume conspirativ, Florin Cristescu, a dat direcția acestei structuri, și anume controlul trecutului, cenzurarea arhivelor. Sigur, nu acesta era fondul acestei unități, ci controlul cadrelor din Minister. Dar în subsidiar, și controlul circuitului documentelor istorice. 

Unitatea a fost înființată sub oblăduirea lui Gelu Voican Voiculescu, acest mastermind ar serviciilor de informații post-90. Prin urmare, nu avem prea multe așteptări. Pregătirea acestor oameni, orizontul lor cultural, informația istorică, dar mai ales instinctele democratice, lipsesc. 

Deficiențele sunt structurale în sistemele noastre militarizate, unde cultura democratică e înțeleasă ca un element periferic, așa cum era cultura ideologică în perioada comunistă. 

„Noi slujim, dragi tovarăși, patria în continuare, indiferent de regim”, cum se exprimă conceptul de securitate. Că e dictatură, că e democrație, nu contează. Nu ne asumăm aceste valori, slujim această entitate fictivă numită patrie.

Ori aici avem o problemă gravă cu somatizarea acestor valori. Pentru că de fapt tu nu slujești nicio patrie, tu slujești niște cetățeni. Raportul trebuie să fie cu cetățeanul, nu cu patria, nu cu trecutul multimilenar, cu 2050 de ani de la fondarea primului stat centralizat dac și independent, ca să reiau o sărbătoare celebră în anii ‘80. Din păcate, acesta este backstage-ul mental al acestor oameni. 

Rep.: Care ar fi soluția? Ar putea ANR să iasă de sub controlul MAI și să fie o instituție independentă?

M.D.: Modelul ANR din subordinea MAI datează din 1951, după model sovietic. Arhivele au devenit parte din MAI din aceeași obsesie a controlului trecutului. Evident că se poate să devină o instituție autonomă, cu un board științific care să-i supervizeze activitatea.

Sigur că se poate construi o lege modernă. Nu există nicio piedică, dacă mă întrebați pe mine. Sigur că pot exista, îmi imaginez, frici instituționale și inhibiții legate de sistemul de salarizare pentru că a fi în MAI îți dă niște sporuri salariale, niște beneficii. Dar un leadership inteligent ar putea acomoda legitimele nevoi sindicale cu miza unei instituții. 

Subordonarea MAI nu le aduce niciun beneficiu. Nu ne aduce nouă niciun beneficiu și nu le aduce lor niciun beneficiu, în afară de aceste încadrări salariale. Modelul arhivelor ar trebui construit pe un hub de cercetare, acces și dialog. Nu niște cazărmi păzite de jandarmerie. Trebuie schimbată paradigma.

Între societate și modul în care gândesc decidenții noștri politici e un ecart de mai bine de zece ani de zile. Societatea vrea altceva. Oamenii care pot lua decizii în sensul acesta nu văd relevanța acestor probleme. Și mă tem că ecartul acesta se va tot mări, iar societatea va evolua amplificându-și frustrările, de vreme ce doleanțele ei nu sunt îndeplinite. 

E nevoie de o decizie la nivel politic, în mod evident, și una responsabilă, asumată. Eu aș fi organizat o discuție publică cu ANR în care aș fi invitat toți decidenții. Adică ia veniți voi, ofițeri de la DGPI sau de la serviciul de informații al Armatei, domnul Bode (n.r. Ministrul Afacerilor Interne), ministrul Apărării. Să vedem cum vă poziționați, ce puncte de vedere au ANR în povestea asta.

Dar într-adevăr, decizia este la Parlament, care trebuie să facă o lege modernă și să-și asume un mandat viitor pentru instituția asta atât de importantă.


Vezi și:

Casele conspirative ale Securității din Brăila: complicități, corupție și șantaj


Seria PressOne despre dezinformare, fake news și transparență guvernamentală este sprijinită financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...