Mihaela Miroiu. Foto: Lucian Muntean

Mihaela Miroiu: Dacă nu te-ai hotărât să pleci, lumea de aici trebuie să fie în felul în care să te poți simți om în ea

Mihaela Miroiu (65 de ani) este profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA). Conducătoare de doctorat în Științe Politice, predă cursurile de Etică în relații internaționale, Ideologii politice actuale și Teorii politice feministe.

De doi ani face naveta între București și Sibiu. Despre capitală spune că a fost administrată prost dintotdeauna și că statul în trafic nu e altceva decât o „irosire a vieții”, iar orașul din provincie îi permite o „așezare pe coordonate mai suportabile”. Ne-a oferit un interviu la Cluj, înainte să-și lanseze cea mai recentă carte, apărută după o colaborare cu Maria Bucur (profesoară universitară la Indiana University, Bloomington) – Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă.

Miroiu analizează oferta politică într-un an cu două runde importante de alegeri. „Când ai doar două feluri de detergent la magazin, e clar că vei alege unul dintre ele. Dero sau Perlan? Chiar dacă-s proaste amândouă”.

Aceasta explică de ce crede că USR a dat dovadă de infantilism politic și de ce PNL și PSD par tot partenerii unui dans strâns ce amintește de USL, în timp ce simulează ostilitatea.

„Instituțiile au fost proaste și la Cluj, numai că la București, din păcate, au rămas proaste”

– Cum sunteți după un an și ceva la Sibiu?

– Sunt ciudat la Sibiu. Practic locuiesc acolo de doi ani, însă doar cam 4-5 luni pe an. În rest mă văd nevoită să mai rămân în București până îmi termin relația cu profesia. Sibiul e un loc care se potrivește cu ceea ce eu îmi doresc de la o comunitate de oameni.

– Are loc un fel de încetinire a circulației sângelui în provincie?

– Cred că are loc o așezare a creierului și probabil și a metabolismului pe coordonate mai suportabile.

În 2003 m-am mutat în Voluntari, a fost un prim stadiu. Numai că nu poți sta bătut în cuie acolo, ești obligat să circuli, și să circuli mai ales în București. Și nu scoți decât secvențial timpul în care ești acasă. Bună parte din timp nu ești acasă, ești de fapt în București.

– Ce găsiți irespirabil în legătură cu Bucureștiul?

– La ora actuală cel mai irespirabil lucru, la propriu și la figurat, e traficul. Durează enorm să te miști. Dacă ne gândim că viața e timp și experiență, pentru că asta e, faptul de a-ți petrece în trafic 20 la sută din timpul tău în starea de veghe e pur și simplu o irosire a vieții.

Cred că Bucureștiul a fost sistematic foarte prost administrat, indiferent cine a condus orașul. Bucureștiul, ca unitate, a fost prost administrat, însă la nivel secvențial, pe sectoare, au existat și administrații foarte bune. Și există, de pildă în sectorul 4 este o administrație foarte bună.

Deci nu poți nici să generalizezi, dar în același timp e clar că n-au existat nici ideile, nici echipele, nici dirijarea resurselor publice în București care să rezolve serios două lucruri fundamentale: reabilitarea clădirilor care au risc seismic foarte mare – Firea a făcut un progres în sensul ăsta – și în al doilea rând ce se întâmplă cu faptul de a putea trăi și de a putea să te miști în orașul ăsta.

Și mai e o treabă care ține de cutuma locului, ca să spun așa. Dacă în Cluj, de exemplu, administrația, respectiv Primăria, implică Universitățile la modul foarte serios în ceea ce privește proiectele orașului, know-how-ul, în administrația publică din București între Universități și Primărie nu există niciun fel de legătură.

E o indiferență totală a Primăriei față de ceea ce înseamnă Universitate și o lipsă de interes radicală în ceea ce privește faptul de a putea folosi Universitățile ca furnizoare de know-how.

– Fără nicio excepție?

– Eu nu pot să spun că X administrație de partid este în sine proastă, mai proastă decât toate celelalte care au precedat-o. Nu! Nu am avut, din păcate, echipe de administrare bună în București, în general, cu excepția izolată a unor sectoare. Am trăit în București toată facultatea și restul vieții mele de profesionistă.

Am văzut orașul și crescând, și distrugându-se, în foarte multe stadii ale sale. Am văzut orașul în timp ce el se așeza pe sistemul uniformizării cartierelor din perioada comunistă, am văzut orașul în timp ce erau distruse cartierele vechi, frumoase, și am văzut mai ales o stare de provizorat la vremea respectivă, pentru că în momentul în care nu poți conta deloc pe faptul că locuiești într-o casă și acea casă rămâne a ta și rămâne în picioare, purtarea oamenilor și comportamentul față de locuire este exact așa.

Ai oameni dezangajați, rupți de ideea de dezvoltare comunitară. într-o stare de provizorat, fără legături, fără proiecte personale. Așa s-a întâmplat și cu distrugerea satelor și înlocuirea lor cu cartiere de blocuri la capătul orașelor. Satele s-au distrus și pentru că oamenii nu știau dacă vor mai fi ale lor.

Mihaela Miroiu

Ei, procesul acesta de reconstrucție a început destul de târziu pentru că, în primul deceniu de după comunism, a fost în general un proces de prăbușire. Și nu ține de specificul zonei. S-a întâmplat și la Cluj, de exemplu.

De fapt, Clujul a început să crească după 2004, 2005. Până atunci, se prăbușea lent, se degrada din foarte multe perspective, la modul serios. Țin minte că eu, pe vremea respectivă, țineam ore la masterat la Cluj și fiecare venire aici era dureroasă. Îți dădeai seama de ce potențial minunat are orașul, și în ce hal putea să decadă sau să nu reușească să-și oprească decăderea.

În concluzie, nu ține de natura zonală, ci de felul în care funcționează instituțiile. Instituțiile au fost proaste și la Cluj, numai că la București, din păcate, au rămas proaste.

Vedere cu Biserica Albă de pe strada George Enescu din București Foto: Lucian Muntean

– Cum numiți ceea ce se întâmplă acum între PSD și PNL. Pare un dans foarte strâns, o apropiere care amintește de USL. Primarii trec din PSD în PNL, nu arată ca două tabere ostile.

– Noi nu avem partide care să aibă un nucleu dur, în sensul valorilor ideologiei, de așa manieră încât să fie o chestiune fundamental compromițătoare să te miști de la socialiști la liberali sau invers.

Dacă am avea oameni de mari convingeri și partide care și-au păstrat nucleul tare, axiomele centrale ale perspectivei lor ideologice, n-am avea această discuție. La ora actuală ele au relieful meduzei din punct de vedere ideologic, se mișcă oportun în bătaia vântului politic, electoral, european etc.

Și atunci e greu să spui că un partid se compromite pentru că primește traseiști sau că traseismul în sine este compromițător. Compromițător față de ce? Tu ai o etichetă: PSD, ciuma roșie, da? Ei, eticheta asta este totuși o etichetă. Are o acoperire. Sau PNL-PSD, aceeași mizerie, este tot așa, un enunț simplificator, o etichetă.

Ce poți remarca sistematic este că atunci când a fost vorba să pui oameni cu coloană vertebrală flexibilă, foarte ușor manevrabili, oameni care sunt folosiți ca instrumente politice, PSD a excelat mai mult decât PNL. În sensul calității, competenței celor care sunt implicați în decizia politică, tot așa, PNL a avut grijă să-și aleagă, pe alocuri, oameni ceva mai respectabili. Dar nu peste tot și nu întotdeauna.

Corupția e iarăși un lucru pe care nu-l putem pune în curtea unui singur partid. Oferta asta nouă, care era USR-PLUS, îți dă măcar speranța că ceva din modul de a face politică anterior se mai duce puțin. Speranța că nu vor lua forma acestui vas politic.

E o speranță, da? Până la urmă, dacă știi ce decurge la nivel de consecință dintr-un anumit tip de guvernare, e bine să mai încerci și altceva sperând că au învățat un pic din ce nu trebuie să facă.

– Există o senzație de risipire a creditului pe care USR-PLUS l-a primit la Europarlamentare, a unei lipse de coeziune și a unei construcții politice care trenează…

– Da, trenează, trenează serios și tot din același motiv. Ce s-a întâmplat cu o lună și ceva în urmă? USR își supune doctrina la referendum: vreți să fim un partid de centru-dreapta? Un asemenea caraghioslâc e greu de imaginat, mai ales în calitatea mea de om care lucrează mult pe ideologii politice.

În primul rând, valorile unei ideologii sunt alea care teoretic ar trebui să unească oamenii, convingerile lor despre ce înseamnă dreptate socială sau o societate bună. Avem păreri diferite, din cauza aia sunt partide diferite, dar asta ne ține în partidul ăla și nu în altul. Or tu, o dată o formulezi într-un fel de Dumnezeu știe ce e aia. Ce e? Creștin-democrație, liberalism, libertarianism, social-liberalism, ce este ceea ce spui tu centru-dreapta?

Apoi, odată ce partidul există, s-a dezvoltat și a început să câștige alegeri tu te mai întrebi: măi, dar noi de ce ne-am adunat împreună? E dovadă de infantilism politic, efectiv. Asta e o problemă foarte mare. Oamenii ăștia nu știu de ce stau împreună. Ah, știi că oamenii stau împreună contra ceva. Ok, nu ajunge. Contra ajunge pentru protest, nu pentru construcție politică. Construcția politică înseamnă alt moment, în care faci cu totul altceva.

PLUS era mult mai aproape de a se contura ca partid social-liberal, mult mai aproape. Era o anumită conturare ideologică, cel puțin parțială, și care deriva din faptul că oamenii aceia, împreună, împărtășeau ideile respective. Deci ideile au apărut pentru că le-au pus în comun când erau încă o parte a societății civile, un ONG, România 100. Și atunci au coagulat chestiunea aceasta.

Faptul că la ora actuală și USR, și PLUS fac parte dintr-o familie europeană care este social-liberală, respectiv Renew Europe, și tu începi să mai negociezi: băi, noi ce doctrină avem? Dar nu te-ai dus într-o familie politică europeană?

Pe mine mă uluiește incoerența, inconsistența și sentimentul ăsta că noi ne jucăm, băieții de la scara 1 cu băieții de la scara 2, dar nu știm bine nici regulile jocului, nici ce vrem la capătul lui. Nu merge treaba asta.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

E multă improvizație într-o parte, e mult tupeu și nesimțire de cealaltă parte. Noi cădem cumva între vagoane. Ne e greu să controlăm și informațiile despre cei pe care urmează să-i votăm, cât sunt fake-news-uri, câte sunt realmente învinuiri lipsite de orice fel de fundament.

Prima întrebare. Ce ai de ales? Oferta. Dacă tu ai numai două feluri de detergent în magazine, Dero și Perlan sau ceva de genul acesta, alegi Dero sau Perlan. Chiar dacă-s proaste amândouă, n-ai ce face. E o piață politică, partidele sunt oferte de servicii politice. Și alegi între ce ai.

„Suntem județul Vaslui al Uniunii Europene”

– Spuneați în urmă cu câțiva ani că România se afla în cel mai bun moment al istoriei sale. Ne-a scăpat printre degete sau ne tot așteaptă să-l fructificăm cumva?

– Nu s-a schimbat nimic. Comparând cu orice fel de altă situație istorică precedentă este cel mai bun moment. De exemplu, în cartea pe care am lansat-o, zice la un moment dat una din cele 101 de femei pe care le-am intervievat: dacă nu eram în Uniunea Europeană eram sateliții artificiali ai Pământului. Cineva mai adăuga: e adevărat că suntem în coadă, dar ești în coadă la ceva important.

Pe scurt, istoric mergi într-o direcție în care merge o lume care are o anumită respectabilitate din punct de vedere politic, social, economic. Asta este foarte important. N-am fost niciodată într-o asemenea situație.

Am fost tot timpul o periferie, împărțită în trei, împărțită în două, împărțită în mai multe, care se chinuia să aibă trăsături asemănătoare cu țările de referință. Acum, vrei nu vrei, cum spun eu uneori, suntem județul Vaslui al Uniunii Europene.

Județul Vaslui, da, dar al Uniunii Europene. Pe scurt, vrei nu vrei, ce se întâmplă acolo în materie de legislație și economie ne atinge.

„Etica începe în momentul în care-ți pasă de ceva”

– Vă permiteți pendularea asta pentru că ați trăit o parte din viață și înainte de ’89.

– Cea mai mare parte.

– Cum vă imaginați viitorul cu puțin timp înainte de Revoluție. Ianuarie 1989, să zicem.

– În 1989, aveam subiectiv vorbind două stări: una era că mă rugam seara să nu mă mai trezesc dimineața, n-aveam nicio curiozitate să mai trăiesc în lumea aia, și o alta era o fascinație pe care tot grupul meu de prieteni o avea pentru Gorbaciov, inclusiv pentru harta aia a lui de pe chelie. Ne uitam într-un fel de speranță mistică, efectiv, că are soluție și pentru catastrofa de aici.

Singura speranță realistă pe care o aveam era să moară Ceaușescu, punct. Ne gândeam cât mai durează, îi luam buletine medicale.

Nu ne gândeam o clipă la altceva decât la cele două lucruri fundamentale care te făceau să te simți un gândac. Un gândac. Eram niște oameni înfrânți, călcați pe cap, niște amărâte de cifre statistice în voința unui tiran care ne manevra viețile cum voia.

Tipul acela de viață, în sens epidermic, alimentar, cum vrei, era atât de umilitor, te ducea atât de jos la nivelul condiției umane, încât realmente îți era rușine să trăiești. Supraviețuiai.

Unii oameni, care nu erau atât de interesați de probleme din astea sclifosite – gen sensul vieții – probabil că se împăcau mai ușor cu ideea că asta-i regula supraviețuirii, dar pentru cei pe care-i păștea sentimentul – măi, cine sunt eu, ce fel de lume e asta, ce pot să fac din mine în lumea asta? – viața aceea era o catastrofă. O catastrofă mizerabilă.

Eu și acum am momente din acestea de irealitate, momente în care-mi spun că visez când mă trezesc, așa cum atunci mă trezeam și-mi spuneam că trăiesc un coșmar. Din punctul meu de vedere, al generației mele, al celor care venim de acolo, da, asta e cea mai bună lume posibilă, fără îndoială.

– De ce numeați Câr-Mâr acel grup de prieteni pe care l-ați evocat?

– Câr-Mâr! Unde te duce onomatopeea asta? Eram perfect conștienți de faptul că tot ce discutam noi negativ și dur la adresa regimului nu îi clintea niciun fir de păr. Motiv pentru care credeam că deși mârâim și avem formele noastre mici de protest, era până la urmă doar o cârâială care nu conducea la niciun fel de efecte, altele decât cele de defulare. Pur și simplu ne linișteam, ne anesteziam conștiința că facem ceva, mai bine zis. De asta se numea Câr-Mâr.

– Mai târziu Câr-Mâr a prins o voce distinctă? Ați participat activ la ceea ce a fost Piața Universității…

– Democrația românească îmi datorează o grămadă de pingele. Zeci de pingele câte mi-am rupt împreună cu prietenii de-a lungul anilor. Și acum mi le rup, nicio problemă. La Vă vedem din Sibiu sunt tot timpul la proteste. Mi se pare încă o obligație elementară să nu lași pe nimeni să-ți ia libertatea.

Noi nu glumeam când spuneam atunci: mai bine mort. Pentru noi, povestea asta cu libertatea a fost cel mai mare dar, cea mai mare șansă a vieții noastre, ceva care făcea parte din magie, din minunea lumii. Nu mai poți trăi cu mai puțină libertate. Cam ăsta e sentimentul.

– Ați avut sentimentul că ați pierdut din nou, că generația din care faceți parte a fost din nou înfrântă, în anii ’90?

– Să știți că eu nu am avut iluziile altor oameni. Întâmplător, am fost totdeauna fascinată de sociologie și m-am uitat foarte mult la ceea ce voia, făcea, tindea să gândească marele public, nu un grupuscul de intelectuali cărora le-o iau ideile înaintea realității și în paralel cu ea.

Nu am crezut că se poate întâmpla nimic miraculos în condițiile în care tu aveai 8 milioane de oameni, forța de muncă în 1990, care aveau un status, un salariu, o viață.

Toată povestea asta s-a prăbușit încet și am încheiat primul deceniu de după comunism cu jumătate din aceștia, cu niște oameni pierduți, loseri totali în tranziție. Își pierduseră statusul, jobul, identitatea, intraseră în crize masive de sens, începuseră migrația inversă de la oraș la sat ca să practice economia de supraviețuire.

Eu nu m-am uitat niciodată din avion cu ochii în soare la ceilalți oameni.

N-am avut iluzii să spun: noi am fost înfrânți. Care noi? Că până la urmă, în ’90, noi ăia, în toată țara, cei care nu mergeau cu curentul principal, erau maximum 17 la sută. Ori dacă vrei democrație atunci trebuie să ții cont de faptul că-ți trebuie 51 la sută ca să se miște lucrurile în altă parte.

Și mai e ceva. Discursul public, în anii aceia, era fundamental monopolizat de oameni din sfera umanioarelor, cu precădere din zona filologică, scriitoricească etc. Care de felul lor sunt mai nerealiști și își iau fanteziile drept realitate. Când ești în zona științelor sociale ești obligat să rămâi cu picioarele mai pe pământ și să nu iei tu lumea ca pe o proiecție de-a ta.

Oricare om din prăbușiții tranziției, oricare din minerii ăia puteam să fiu eu. Nu poți să nu te pui în pielea celuilalt și să nu-l înțelegi și pe el. Nu poți, ca să zic așa, să împingi o babă pe scări și s-o întrebi de ce aleargă așa de repede. Cum să nu te împotrivești tu faptului de a veni peste tine o lume care îți distruge viața?

– Cine sunt oamenii protestelor din ultimii ani, la Sibiu de pildă? S-a trezit în noi conștiința civică?

– De obicei floarea civică și intelectuală a orașului și din generația mea, și din generația fiului meu, cum îi zic eu. Radu Vancu era figura informală, foarte importantă a protestului de la Sibiu.

Sunt niște oameni care știu că, dacă nu se hotărăsc să plece, lumea asta de aici trebuie să fie în felul în care ei se simt oameni în ea. Dar e normal, nu există societăți în care avangarda se face la sate și în orașe mici. Nu de acolo se nasc mișcările de emancipare, ci în special din orașe universitare cu oameni care au disponibilitate să gândească dincolo de interesele lor personale imediate.

Să luăm cazul celor indisponibili când vine vorba de a ieși din perimetrul intereselor personale: ducă-se naibii tot, nu mă interesează, nu e treaba mea…

– E o alegere, dreptul fiecăruia să aleagă asta. Singura problemă la care trebuie să ne gândim este că, dacă toți ar fi ales asta, probabil că rămâneam undeva în Evul Mediu. Nu se mai bătea nimeni pentru libertate, democrație. Cred că atitudinea de implicare, mai ales de implicare dezinteresată, cum e cazul grupului Vă vedem din Sibiu, e o atitudine profund morală.

Etica începe în momentul în care îți pasă de ceva. De acolo începe. E momentul în care nu-ți vezi numai de-ale tale și-ți spui că limita nasului meu e totuna cu limita interesului meu. Sunt persoane care consideră că a trăi înseamnă a trăi între semeni și că dai seama de tot ce faci pentru semenii tăi.

Sigur, pentru cei pentru care-ți stă în putință să faci ceva , că nu poți să mântui lumea, nu-ți propui să fii Mesia. Îți propui să fii un intelectual civic în comunitate.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...