„Migrația” nu poate fi trasă la răspundere. Politicienii, da. Cum ajungem să-i scutim, din compasiune, exact pe cei responsabili de o țară în care a rămâne costă mai mult decât a pleca

Ioana Epure

Director editorial

Spunem „val" de migranți, numim migrația „o problemă”, spunem că migrația „distruge familii” și „îmbolnăvește”. O spunem ca să atragem atenția asupra unui cost real și dureros pentru mulți oameni care aleg să plece în căutarea unei vieți mai bune. Însă, uneori, cuvintele pe care le folosim din compasiune ajung să lucreze exact pentru un anumit tip de discurs extremist, împotriva căruia mulți dintre noi ne poziționăm. 

Și, cel mai rău, ajung să deresponsabilizeze actorii politici vinovați de condițiile în care oamenii ajung să ia decizia unei plecări și să mute responsabilitatea pe umerii unui fenomen natural, care nu poate fi tras la răspundere: „migrația”. 

Pentru că toate pornesc de la aceeași premisă: că fiecare om are „un loc al lui” în lume și că orice altceva e o abatere. 

În realitate, lumea nu pleacă doar pentru un salariu mai mare, ci pentru ce vine la  pachet cu salariul ăla - statut, un viitor mai simplu pentru copiii sau mai puțină „fricțiune”. 

Contează și că persoanele care pleacă au la îndemână ce le trebuie pentru a face pasul: bani, un frate care îi așteaptă, educație sau experiența necesară pentru a se adapta. 

Textul ăsta e despre ce se întâmplă cu vorbele bine intenționate după ce ne ies din gură. Și e, în același timp, despre Hasan, croitor în Atena de un sfert de secol, care în 55 de minute de interviu nu a folosit niciodată cuvântul „migrant". 

Hasan, croitorul 

Pe Hasan l-am cunoscut vara trecută, când intervievam toți micii negustori de pe o stradă din Atena ca să înțeleg cum se raportează fiecare dintre ei la schimbările petrecute în cartierul în care muncesc (și, adesea, și locuiesc). 

Un cartier din Atena unde oameni precum Hasan trăiesc și muncesc de decenii. Foto: Ioana Epure

E croitor, de fel din Bangladesh, dar e în Europa de peste douăzeci de ani, în timp ce familia lui - soția și două fete - a rămas acasă. În timp ce vorbim, Hasan ține un videocall pornit pe telefonul montat pe un suport la el pe tejghea. Soția lui face treabă în partea opusă a lumii, el vorbește cu mine, iar internetul ieftin și nelimitat îi ajută să-și imagineze că-s împreună, fiecare cu treaba lui. „Merg acasă o lună-două pe an”, îmi explică, „și atunci când mă duc, mă simt ca un rege”. 

Sosirea lui Hasan în Europa a fost o mișcare calculată: nu era la prima plecare, muncise în Pakistan înainte să ajungă în Europa. Europa îi plăcea ca idee, dar a venit în Grecia din Turcia, pentru că avea pe cineva aici - pe fratele lui. O rețea de sprijin, ceva esențial pentru migrația de acum câteva decenii, când nu existau grupurile de Facebook care astăzi fac o bună parte din treaba asta: oferă acces la informații și oameni aflați în situații similare, netezesc drumul și taie din costuri. Și pentru că, amândoi fiind croitori, li se spusese că e rost de muncă în meseria asta la Atena. 

Într-un interviu de 55 de minute, Hasan nu folosește nici măcar o dată cuvintele „migrație” sau „migrant”. Își povestește dificultățile așa cum povestești despre un joc ale cărui niveluri trebuie să le depășești unul câte unul: de la rezidența pe termen lung pe care nu o are nici după aproape un sfert de secol, pentru că vine la pachet cu un venit minim declarat pe care nu-l realizează și cu taxe de câteva mii de euro pe care nu și le permite, astfel că, odată la trei ani își reînnoiește permisul de ședere; la încercările repetate de a-și aduce familia în Europa, sabotate de statul grec prin schimbări de legislație care au îngreunat sistematic orice demers; până la felul în care și-a dat seama, în timpul cutremurului care a zguduit Atena în 1999, că pașaportul - singurul lucru pe care a apucat să-l ia cu el când a fugit dintr-o clădire care se zgâlțâia - e cel mai de preț lucru pe care îl are. 

O poveste de migrație sau doar o poveste? 

Ca orice poveste, și cea a lui Hasan poate fi spusă din nenumărate unghiuri, care depind, în mare măsură, nu doar de Hasan, ci și de perspectiva jurnalistului sau cercetătorului care alege ce informații să păstreze și ce informații să ignore; interviurile nu sunt niciodată „obiectivitate pură” (deși ne place să credem asta), ci sunt co-create de interacțiunea dintre cei doi și - poate cel mai important - de raportul de putere dintre ei. 

Încep prin a-mi chestiona propria-mi poziție. Cine sunt eu în relație cu el? O femeie albă - dar din Europa de Est, o poziționare dramatic diferită de a unei femei albe din Vest. 

Dezinformarea noastră, informarea corectă a altuia. Ce facem cu oamenii care nu cred ce credem noi?

Problema cu dezinformarea e că înseamnă ceva doar pentru noi, cei care suntem de partea „corectă” a dezbaterii. Pentru cealaltă jumătate, dezinformarea noastră e informare corectă. Ce pentru unii e o absurditate, pentru alții e o informație care le folosește la ceva. 

Cine e răspunzător pentru protecția oferită de stat șefului Serviciului Protecție și Pază, Lucian Pahonțu?

Cine va răspunde pentru faptul că șeful Serviciului de Protecție și Pază, Lucian Pahonțu, nu a fost investigat timp de 21 de ani în legătură cu activitatea lui în Securitatea comunistă, perioadă în care a devenit unul dintre cei mai puternici oameni din România, adunând stea după stea pe uniforma de general?

După atâția ani în Europa, Hasan e sensibil la diferențele de percepție dintre cele două jumătăți ale Europei. Îmi spune că a avut un patron român, „un om foarte cinstit” - remarcă prin care, de fapt, răspunde presupunerii nerostite că românii ar avea, în anumite cercuri, reputația de a fi „necinstiți”. 

Cercetarea la care lucrez e academică. Nu caut „povești de migrație” (triste sau inspiraționale, cele două extreme între care pendulează cele mai multe în presă) și nu am un editor care se așteaptă să primească așa ceva. 

Observ, așadar, că deși Hasan putea să-mi vorbească doar despre dificultățile lui de „migrant”, a ales să insiste mai degrabă pe strategiile prin care ocolește sau depășește obstacolele. Hasan e migrant doar din punct de vedere legal, cu nimic diferit față de mine și prietena mea din Marea Britanie (spre exemplu), deși ea preferă să se autodescrie ca „expat”, ca să evite simbolistica negativă asociată cuvântului „migrant”. 

Dincolo de orice, Hasan e un om care ia decizii, cu o lume interioară a lui, cu repere morale, credințe și feluri proprii de a-și explica lumea și nimic nu mă forțează să-i înghesui povestea într-o altă formă. 

Ce spunem când spunem „migrant”?

Felul în care vorbesc oamenii despre ei înșiși, dar și despre cei din jur, e primul lucru la care ești atent pe teren. În cercetarea mea, am constatat că aproape niciun migrant din Europa de Vest - sau chiar din Europa de Est, dar cu studii superioare și venituri peste medie - nu-și spune „migrant”. Își spune „expat” - un cuvânt cu origini coloniale, cum punctează corect un material recent din PressOne. 

Regula se păstrează și când vorbesc despre ceilalți: „migranții” sunt doar din „third countries”, cu pielea „maro”, din Europa „săracă” - „potato europe”, cum spune mema. Probabil n-ai să-i spui „migrant” vecinului venit din Frankfurt. O să spui că e „străin” - așa cum un bloc din București plin de airbnburi e umplut cu „străini”, nu cu „migranți”. În schimb, cartierul de containere de la marginea orașului, unde stau muncitorii din construcții, va fi, cel mai probabil, descris ca fiind „de migranți”. 

De ce simțim nevoia să identificăm o multitudine de indivizi printr-o singură caracteristică, o etichetă care îi face identificabili? Și de ce această multitudine de indivizi și nu alta? 

Pentru că pe „muncitorii asiatici” îi remarcăm tocmai prin diferența pe care o percepem față de ei. Iar „muncitorii asiatici”, exact ca „cetățenii UE”, vin din țări diferite, care nu au între ele mai multe în comun decât au Portugalia și Estonia. 

Foto: ID 296596392 © LCVA | Dreamstime.com

Să ne uităm rapid pe cifre: numărul europenilor care dețin un Certificat de înregistrare a rezidenței în România (emis obligatoriu doar dacă stau mai mult de 90 de zile) oscilează în jurul a 60-70.000 de persoane (în jur de 42.000 ar fi primit permise doar în 2025). Cei mai mulți sunt din Italia, Spania și Germania. Însă, deși legea cere înregistrarea la Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) după 3 luni, statul român nu are mecanisme (și nici interes politic) să aplice sancțiuni. 

Lucrurile stau la fel în aproape toate statele UE și e unul dintre motivele pentru care e aproape imposibil să creionezi cu exactitate traiectoriile de migrație ale cetățenilor europeni, în interiorul Uniunii Europene. Numărul real al cetățenilor UE care trăiesc în România este mult mai mare decât cel oficial (după unele estimări, cu 40-50%). Mulți (studenți, „expați” din corporații, „nomazi digitali” sau pensionari) locuiesc în țară luni sau ani la rând ca simpli turiști pe hârtie. 

Pe de altă parte, România are în prezent 148.272 de muncitori din țări non-UE cu permise de ședere temporară valabile, potrivit datelor Inspectoratului General pentru Imigrări. 

Conform Eurostat, însă, 3,6% din populația rezidentă a României este născută în afara granițelor, doar că datele demografice arată că nu avem de-a face exclusiv cu cetățeni europeni: 1,1% dintre rezidenți provin dintr-un alt stat membru UE, în timp ce 1,9% s-au născut în afara spațiului comunitar, categorie dominată de Republica Moldova, care dă aproape 40% din acest contingent. Restul e completat de români repatriați care, deși au dobândit cetățenia prin descendență sau naturalizare, s-au născut fizic pe teritoriu străin.

Mai mult, în ultimii ani, un alt tip de migrație a devenit din ce în ce mai vizibil, iar eticheta de „nomad digital” a intrat în discursul public, la fel ca și sintagma „migrație privilegiată” - deși privilegiul e întotdeauna relativ și un pensionar german în Turcia s-ar putea să se fi mutat acolo pentru că pensia din Germania nu-i permite să trăiască bine acasă, dar aceeași pensie îi oferă - împreună cu un pașaport puternic - un privilegiu relativ în Turcia. 

Similar, există un număr din ce în ce mai mare de români care cumpără proprietăți în Grecia, spre exemplu, ceea ce literatura numește „migrație rezidențială”, și despre care, cel mai probabil, n-ai auzit aproape nimic. 

Dacă nu mai înțelegi nimic și ți se pare că toată cascada asta de cifre blurează distincția între „străini” și „localnici” până la punctul în care nu ne mai putem ține socoteala unii altora, nu greșești deloc. Iată de ce. 

Eveniment al comunității africane într-un cartier din Atena, la care participă un public extrem de divers. Localnici? Străini? Ce contează? Foto: Ioana Epure

Când ne transformăm noi înșine în „ceilalți”

Discursul public despre migrația românilor, în special în presă, este dominat, de ani de zile, de imaginea migrației-ca-soluție-de-supraviețuire. Migrația e descrisă, aproape fără excepție, ca o consecință a unor presiuni economice externe. Migrația distruge familii și îmbolnăvește migranții. Definim migrația ca pe o „problemă”. 

Aproape niciodată nu e descrisă ca rezultatul unei decizii asumate, strategice - așa cum o descrie Hasan. Comunitățile de români sunt descrise prin lentila melancoliei, a dorului de țară, a speranțelor că, totuși, ceva se va schimba și se vor putea întoarce, iar migranții par aproape târâți de o mână invizibilă în fața căreia nu au nicio putere de decizie (de multe ori sunt descriși ca fiind „împinși” sau „forțați” să plece).

Migrația nu e întotdeauna motivată (doar) economic, chiar dacă ne place să credem asta. Uneori oamenii doar aspiră la altceva: un alt statut, o schimbare în narativul lor despre ei înșiși. Teoriile care stau la baza felului în care scriem frecvent despre migrație sunt chestionate de mai bine de treizeci de ani, exact prin prisma elementului pe care îl scot din ecuație: capacitatea oamenilor de a face alegeri și de a acționa, chiar și în interiorul unor constrângeri structurale. 

Inscripție pe un zid din Atena. Foto: Ioana Epure

Mai mult, ideea că oamenii aparțin, natural și ideal, unui teritoriu anume nu e o observație, ci o prejudecată, iar antropologia i-a dat un nume acum mai bine de treizeci de ani. În 1992, Liisa Malkki o numea „prejudecată sedentaristă” („sedentarist bias”): presupunerea că identitățile și culturile umane sunt legate din start de o bucată delimitată de pământ. Argumentul ei nu e că strămutarea ar fi lipsită de costuri, ci că nu e în sine nici nefirească, nici tragică - devine așa doar înăuntrul a ceea ce ea descrie drept „ordinea națională a lucrurilor”, în care a fi înrădăcinat e norma, iar orice altceva e patologie. 

O mare parte din câmpul lexical asociat migrației se învârte în jurul copacului care rămâne unde a crescut, e despre „rădăcini” și „dezrădăcinare”, despre „pământul românesc”. Iar dacă plecarea e prin definiție o rană, atunci cel care pleacă nu poate fi decât victimă și e redus la atât. Nu i se mai recunoaște capacitatea de a-și lua propriile decizii, chiar și în interiorul unor constrângeri structurale (condițiile dificile de viață care-i limitează posibilitățile). 

Un deceniu mai târziu, alții cercetători numeau cealaltă jumătate a problemei: naționalismul metodologic, presupunerea că statul-națiune e recipientul natural, de la sine înțeles, în care se așază societatea modernă și că analiza trebuie să se oprească la graniță. 

Aceeași lipsă a capacității de decizie e încorporată în teoriile clasice de tip push-pull care susțin că migrația rezultă din combinația unor factori - în principal economici - care îi împing pe oameni să plece de acasă și a unora care îi atrag către o destinație.

În logica acestor teorii, oamenii sunt atrași de oportunitățile economice din așa-numitele țări de destinație sau împinși afară de condițiile din cele de origine. Rămâne foarte puțin loc pentru decizii personale alimentate de altceva decât motivul economic clasic, într-o teorie care vede omul ca pe o creatură care încearcă, pur și simplu simplu, să câștige mai bine.

Diferența e doar în cine e obiectul „milei”. Prima variantă îl compătimește pe cel plecat, a doua îl trimite acasă. „Să-i ajutăm acolo, la ei acasă” e o propoziție pe care o pot rosti, la fel de sincer, și un ONG umanitar, și un ministru care tocmai a decis suspendarea „temporară” a cererilor de azil. 

Când vorbim de „valuri” de migranți, folosim, fără să ne dăm seama, exact termenul care a făcut carieră în discursul de dreapta după „criza migrației” din 2015. Când facem generalizări aflate la îndemână, precum „migrația e produsă, în principal, de sărăcie”, victimizăm migranții români și îi demonizăm, prin contrast, pe „muncitorii asiatici”. 

Când spunem că „migrația distruge familii” sau că „îmbolnăvește”, îi scoatem din cadru pe cei cu adevărat responsabili: politicienii care au condus țara în ultimele decenii și ale căror decizii au creat constrângerile structurale din cauza cărora unii români au ales să plece. 

Mai mult, atunci când discursul presei românești despre migranții români e reprodus de presa prestigioasă din afară, aplaudăm - cineva ne validează chinurile! Fără să ne dăm seama că perspectiva asta, în care migranții români sunt victime ale sărăciei și nimic mai mult, nu face decât să-i stigmatizeze. 

Mai mult, ea fixează imaginea României ca țară săracă, care trimite „migranți” la muncă în state mai bogate (deși lucrurile stau de fapt pe dos) - exact felul în care se uită românii, la rândul lor, la muncitorii asiatici. 

Sursa: https://romania.fes.de/e/romania-records-positive-net-migration-for-the-third-consecutive-year.html

Iar la capătul lanțului, aceeași imagine alimentează discursul extremei drepte din țările-gazdă împotriva românilor (vezi cazurile recente din Irlanda). Imaginea „săracului venit la muncă” în Irlanda nu doar victimizează, ci și exotizează și cheamă după ea toate spaimele asociate stereotip cu migrația: criminalitatea, ghetoizarea, colonizarea.

Cum ar trebui să punem problema, atunci? 

Un cadru mai recent care ne poate ajuta este construit pe două întrebări. Prima: ce vrei să faci? A doua: ce poți, de fapt, să faci? Migrația se întâmplă acolo unde cele două se întâlnesc. Modelul se numește „aspirații–capacități”, dar ideea e mai simplă decât numele.

Nu pleci pentru un salariu mai mare. Pleci pentru că îți dorești ceva la pachet cu salariul ăla - statut, un viitor mai simplu pentru copiii tăi, mai puțină fricțiune (cum spunea unul din românii din Olanda, citați de Mădălin Bețivoiu într-un material recent pe PressOne), dar și pentru că, în același timp, ai la îndemână ce-ți trebuie ca să ajungi acolo: bani, un frate care te așteaptă, educația sau experiența necesară pentru a te adapta. Fără aspirații, degeaba ai posibilități. Și fără posibilități, degeaba ai aspirații. Dacă toți ucrainenii care și-au dorit să plece la începutul invaziei ruse ar fi avut posibilitatea să plece, poate că acum Ucraina ar fi aproape goală. 

Hasan le-a avut pe amândouă. Voia Europa, avea imaginea unei potențiale vieți mai bune pntru el și familia lui aici. Și avea un frate în Atena, o meserie căutată și bani de drum. 

Acum, Hasan are aspirații (ar vrea să se mute într-un alt stat european), dar nu și capacități: se plânge că e blocat în Atena, pentru că nu e atât de simplu să închizi magazinul și să-l deschizi în altă parte. Relația construită în decenii cu clienții e motivul pentru care afacerea lui încă merge. Dar, cel mai grav, fără permis de ședere pe termen lung nu se poate muta permanent în alt stat european. Permisul vine cu costuri financiare pe care nu și le permite. Nu sărăcia îl ține pe loc: o schimbare de legislație, care să-i înlesnească obținerea permisului, i-ar schimba viața, iar asta stă în decizia unor politicieni. 

Când scrii că cineva a fost „împins” de sărăcie să migreze, ai terminat propoziția. Când desparți ce-și dorește omul de ce i se permite să facă, de ce poate, realist, să facă, apar niște responsabili. Cineva a stabilit pragul de venit pentru permisul de rezidență. Cineva a decis, la ghișeu, că soția lui Hasan nu primește viză. 

Alegerile lui Hasan sunt ale lui. Limitele în care funcționează au semnăturile altor decidenți pe ele.

***

În cele 55 de minute, Hasan nu a spus niciodată „migrant”. A spus croitor. A spus frate, chirie, pașaport, consulat. Cuvântul „migrant” e al meu și al tău. Noi i l-am pus în spate, împreună cu tot ce vine la pachet cu el.

Cât am stat de vorbă, soția lui și-a văzut de viață pe ecranul telefonului, în partea cealaltă a lumii. N-am văzut o familie „distrusă de migrație”, ci o familie care funcționează cum poate, pe internet ieftin și nelimitat. Dincolo de asta, familia lui Hasan nu a fost despărțită de migrație. A fost despărțită de un ghișeu, așa cum familiile multor români sunt despărțite de politicieni a căror sete de putere doar ce a costat toată țara 770 de milioane de euro - și acesta e doar cel mai recent exemplu dintr-un șir infinit de alte exemple care, de decenii întregi, au alimentat aspirațiile a milioane de români de a fi oriunde altundeva. Acești români, imediat ce au avut și posibilitatea, au plecat. 

Să nu-i scutim, așadar, pe cei responsabili de răspundere.

Acest text este scris mai puțin din perspectivă de jurnalist și mai degrabă din perspectiva de antropolog și doctorand la Universitatea Panteion din Atena, a cărui cercetare se concentrează pe ce se întâmplă într-un cartier din oraș când toate traiectoriile de mobilitate se intersectează și linia dintre „noi” și „ceilalți” devine obiectul unei întrebări, nu un dat.  

Referințe

Malkki, L. (1992). "National Geographic: The Rooting of Peoples and the Territorialization of National Identity among Scholars and Refugees." Cultural Anthropology 7(1): 24–44.

 Malkki, L. (1995). "Refugees and Exile: From 'Refugee Studies' to the National Order of Things." Annual Review of Anthropology 24: 495–523.

 Wimmer, A. & Glick Schiller, N. (2002). "Methodological Nationalism and Beyond: Nation-State Building, Migration and the Social Sciences." Global Networks 2(4): 301–334.

 de Haas, H. (2021). "A Theory of Migration: The Aspirations–Capabilities Framework." Comparative Migration Studies 9(8)