„Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” intră din această săptămână în cinematografele din toată țara.
„Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” intră din această săptămână în cinematografele din toată țara.
11/10/2019
Migrația în blues și jale
Daniel Iftene
Redactor
Faptul că, în aceste zile, au fost lansate două producții documentare diametral opuse despre fenomenul migrației trece de limitele simplei coincidențe și reamintește că situația celor care sunt forțați sau aleg să-și proiecteze viitorul dincolo de granițele propriilor țări își caută în continuare răspunsuri.
Lansat la TIFF 2019, în cadrul Zilelor Filmului Românesc, „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” propune o apropiere de subiect puțin uzitată, dar provocatoare mai ales în felul în care te forțează să fii un spectator activ.
Cele trei secțiuni ale filmului, decupate precis de regizorii Claudiu Mitcu („Procesul”, „Rețeaua”, „Australia”) și Mihai Mincan („Love Bus”, „Bondoc”), te aruncă, printr-o formulă voit nespectaculoasă, în viața celor peste un milion de români care trăiesc în Spania, tratați ca personaj colectiv. Nu lacrimi, nu povești personale, nu politică. Doar înregistrarea aparent brută a două drumuri, unul de dus și altul de întors, între care sunt colate imagini foarte personale, păstrate de emigranți și în memoria lor externă (înregistrări scurte de prin telefoanele mobile).
Ca pasager prizonier într-un autobuz care, în aproximativ 55 de ore, te va duce la Madrid și apoi în lungul și deloc confortabilul drum de întoarcere alături de doi ciocli balcanico-tarantinieni, ești obligat mereu să completezi ceea ce ți se oferă cu propria ta experiență a migrației, directă sau acumulată din poveștile celor care au plecat, pe care le cunoaște aproape oricine, cu imaginile caselor goale, construite de emigranți pentru o posibilă reîntoarcere acasă, cu copiii, soții și părinții lăsați în urmă.
Puține dintre acestea „joacă” în film, pentru că Mitcu și Mincan par mai interesați de filtrarea lor în emoții și senzații care să-ți nuanțeze felul în care vezi deja migrația românească. Probabil că, dacă ai fi un extraterestru aterizat acum pe Pământ, ți-ar fi foarte greu să înțelegi formula celor doi regizori și ar trebui să parcurgi pe îndelete cartoanele care-ți descriu proporțiile migrației românești și o parte din instabilitățile ei. Dar pariul riscant ale filmului, pe care o parte a publicului local trebuie să îl valideze, e că amploarea fenomenului n-a mai lăsat în urmă, din nefericire, cam nici un asemenea extraterestru.
„Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” intră din această săptămână în cinematografele din toată țara.
Nu asta se întâmplă cu, din nefericire, catastrofala mini-serie „Living Undocumented” / „Trăind fără acte”, lansată de Netflix, care, în avântul ei de înfierare a regimului Trump, distruge subiectele pe care le atinge și radicalizează în loc să sensibilizeze.
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Crezi că e nevoie de presă independentă? Dacă da, cu doar 5 euro pe lună poți face diferența chiar acum!
Cele opt povești ale bărbaților, femeilor și copiilor care au trecut ilegal granița Statelor Unite ale Americii sunt îngrămădite heirupist în șase episoade, deși aproape fiecare dintre ele ar fi putut declanșa o serie proprie.
Iar dacă „Emigrant Blues” respinge individualizarea personajelor, „Living Undocumented” le aruncă în marea capcană a stereotipului, a fotografiilor de campanie politică: „iată familia destrămată de Trump”, „iată copiii separați de părinți de administrația americană”, „iată oamenii valoroși pe care îi pierde America din cauza noului ocupant al Biroului Oval”.
Asta nu înseamnă nicidecum că oricare dintre situațiile descrise nu e dureroasă sau că poți să treci pe lângă aceste vieți care sunt jucate în funcție de furtunile politice ale momentului. Însă atenția la oameni îți este tăiată, ca maioneza, de cadrul explicativ grosier.
Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”
La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie.
Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică
România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.
- „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” (documentar, 2019). Regia: Claudiu Mitcu și Mihai Mincan; Imagine: Laurențiu Răducanu, George Chiper-Lillemark; Montaj: Dragoș Apetri, Cătălin Cristuțiu; Cu: Alexandru Dorobanțu și Florin Gigoiu.
- „Living Undocumented” (documentar mini-serie, 2019). Regia: Anna Chai, Aaron Saidman; Imaginea: Zach Zamboni; Muzica: Gavin Brivik.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
- La începutul anului, „Bestia” / „Beast” le aducea regizorului și scenaristului Michael Pearce și producătoarei Lauren Dark premiul Academiei Britanice de Film și Televiziune (BAFTA) pentru cel mai bun debut local. Și, într-adevăr, filmul derulează o poveste atât de britanică, încât, de la apariția primelor imagini cu roșcata Moll (Jessie Buckley), apostrofată la cor, apoi izolată la garden party-ul aniversar, te aștepți ca femeia să fie căznită serios, ca nefericita Moll Flanders în imaginația de secol XVIII a lui Daniel Defoe. Asta pentru că tânăra e salvată, ca-ntr-un basm contemporan, de la un foarte posibil abuz sexual, de un prinț cu o colecție impresionantă de schelete bine aranjate în dulap. Bine, nici domnița la ananghie nu are cazierul nepătat, în ciuda primei impresii de fată cuminte de provincie.
Dispariția unor fete în zonă îi obligă pe amândoi să deschidă sertarele spre trecutul pătat, așa că dragostea înflăcărată dintre doi frumoși rebeli și liberi se ciocnește de partea întunecată a tachinărilor „Tu ești bestie! / Ba, tu!”. „Bestia” poate fi vizionat pe HBO Go.
- Una dintre bucuriile toamnei vine pe mubi, cu lansarea seriei de filme semnate de Michael Haneke, unul dintre cei mai importanți cineaști contemporani, pelicule care timp de trei decenii au devenit deliciile festivalurilor din lumea întreagă. Mereu cu orizonturi angoasante, poveștile austriacului accentuează brutalitatea alienantă a lumii în care trăim, câteodată cu momente atât de violente încât sunt imposibil de șters din memorie. Din selecție au fost lansate deja adaptarea „Castelului” lui Kafka (1997), „71 de fragmente dintr-o cronologie a unui incident” (1994), „Videoul lui Benny” (1992), „Al șaptelea continent” (1989) și „Jocuri stranii” (1997).
- Când ai un subiect prea suculent, dar și multe interese de ținut în balans, ajungi să faci compromisuri câteodată în defavoarea celui dintâi. E impresia pe care ți-o lasă „Fata de aur”, documentarul portret care o urmărește pe gimnasta Andreea Răducanu, lansat toamna aceasta de HBO. Realizatorii Adrian Robe și Denisa Morariu-Tamaș plonjează cu instincte foarte bune în miezul a ceea ce protagonista ajunge să dezvăluie, și în fața unui psiholog căruia, inițial, nu-i prea vezi rostul, ca trauma de la Olimpiada din Sydney 2000. Atunci, un Nurofen a aruncat-o pe Răducanu în mijlocul unui scandal de dopaj, în urma căruia i-a fost retras aurul la individual compus. Documentarul o urmărește pe sportivă în încercarea de a-i fi recunoscut titlul pe care l-a pierdut în 2000, după o reconstituire a evenimentelor cu ajutorul celor implicați și a imaginilor de arhivă, și în căutarea acceptării imaginii de perdant, în dialogul terapeutic care prinde consistență abia spre final. În plus, filmul nu e de neglijat nici pentru rememorarea imaginilor din culisele gimnasticii românești, care, oricât de atent se încearcă să fie gestionate, pot scandaliza o parte din spectatorii care nu mai cred că un șut în fund e un pas spre excelență.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this