Migrația în blues și jale

Faptul că, în aceste zile, au fost lansate două producții documentare diametral opuse despre fenomenul migrației trece de limitele simplei coincidențe și reamintește că situația celor care sunt forțați sau aleg să-și proiecteze viitorul dincolo de granițele propriilor țări își caută în continuare răspunsuri.

Lansat la TIFF 2019, în cadrul Zilelor Filmului Românesc, „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” propune o apropiere de subiect puțin uzitată, dar provocatoare mai ales în felul în care te forțează să fii un spectator activ.

Cele trei secțiuni ale filmului, decupate precis de regizorii Claudiu Mitcu („Procesul”, „Rețeaua”, „Australia”) și Mihai Mincan („Love Bus”, „Bondoc”), te aruncă, printr-o formulă voit nespectaculoasă, în viața celor peste un milion de români care trăiesc în Spania, tratați ca personaj colectiv. Nu lacrimi, nu povești personale, nu politică. Doar înregistrarea aparent brută a două drumuri, unul de dus și altul de întors, între care sunt colate imagini foarte personale, păstrate de emigranți și în memoria lor externă (înregistrări scurte de prin telefoanele mobile).

Ca pasager prizonier într-un autobuz care, în aproximativ 55 de ore, te va duce la Madrid și apoi în lungul și deloc confortabilul drum de întoarcere alături de doi ciocli balcanico-tarantinieni, ești obligat mereu să completezi ceea ce ți se oferă cu propria ta experiență a migrației, directă sau acumulată din poveștile celor care au plecat, pe care le cunoaște aproape oricine, cu imaginile caselor goale, construite de emigranți pentru o posibilă reîntoarcere acasă, cu copiii, soții și părinții lăsați în urmă.

Puține dintre acestea „joacă” în film, pentru că Mitcu și Mincan par mai interesați de filtrarea lor în emoții și senzații care să-ți nuanțeze felul în care vezi deja migrația românească. Probabil că, dacă ai fi un extraterestru aterizat acum pe Pământ, ți-ar fi foarte greu să înțelegi formula celor doi regizori și ar trebui să parcurgi pe îndelete cartoanele care-ți descriu proporțiile migrației românești și o parte din instabilitățile ei. Dar pariul riscant ale filmului, pe care o parte a publicului local trebuie să îl valideze, e că amploarea fenomenului n-a mai lăsat în urmă, din nefericire, cam nici un asemenea extraterestru.

„Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” intră din această săptămână în cinematografele din toată țara.

Nu asta se întâmplă cu, din nefericire, catastrofala mini-serie „Living Undocumented” / „Trăind fără acte”, lansată de Netflix, care, în avântul ei de înfierare a regimului Trump, distruge subiectele pe care le atinge și radicalizează în loc să sensibilizeze.

Cele opt povești ale bărbaților, femeilor și copiilor care au trecut ilegal granița Statelor Unite ale Americii sunt îngrămădite heirupist în șase episoade, deși aproape fiecare dintre ele ar fi putut declanșa o serie proprie.

Iar dacă „Emigrant Blues” respinge individualizarea personajelor, „Living Undocumented” le aruncă în marea capcană a stereotipului, a fotografiilor de campanie politică: „iată familia destrămată de Trump”, „iată copiii separați de părinți de administrația americană”, „iată oamenii valoroși pe care îi pierde America din cauza noului ocupant al Biroului Oval”.

Asta nu înseamnă nicidecum că oricare dintre situațiile descrise nu e dureroasă sau că poți să treci pe lângă aceste vieți care sunt jucate în funcție de furtunile politice ale momentului. Însă atenția la oameni îți este tăiată, ca maioneza, de cadrul explicativ grosier.