metoo, după hashtag. Abuzul sexual și premiile Emmy

Daniel Iftene

Redactor

Când Netflix a introdus regula celor cinci secunde peste care nu-ți poți privi colegul fără să riști acuzaţia de hărțuire sexuală, mulți au strigat, pe bună dreptate, „E prea mult!”.

Decizia a fost privită drept consecință extremă a atmosferei post-Weinstein și o victorie îndoielnică a mișcării #metoo, mai ales că le dădea torente la moară contestatarilor.

Pe de altă parte, multor voci care au demascat abuzurile din industria de film nu li se pot lua efectele terapiei prin criză sau cel puțin recunoașterea faptului că există o boală în corp.

În același timp, dezvăluirea abuzurilor sexuale de tip Weinstein a relansat și atenția pentru filmele pe această temă.

Nu poate fi o coincidență că trei dintre cele cinci producţii de televiziune nominalizate anul acesta la premiile Emmy în categoria „cel mai bun film” vorbesc despre agresiune sexuală − de la hărțuire la viol și la pedofilie.

Povestea (The Tale), Paterno și Black Mirror: USS Callister reușesc să măsoare fenomenul printr-o împărţire a narațiunilor în triada victimă – agresor – martor, cimentată deja în contextul #metoo.

Mai mult, primele două titluri, amândouă lansate de HBO, încearcă să ofere răspunsuri la întrebările fundamentale care li se pun victimelor, respectiv martorilor:

În Povestea, regizoarea Jennifer Fox introduce elemente autobiografice și dezgroapă din arhiva personală o temă pe care o făcuse pentru ora de engleză, în jurul vârstei de 13 ani.

Tratată pe atunci ca simplă fabulație a unei adolescente care urcă treptele spre maturitate sexuală, narațiunea despre întâlnirea unui cuplu de adulți care se folosesc de naivitatea ei se relevă a fi mai mult decât simplă ficțiune.

Personajul principal, care păstrează numele realizatoarei, folosește textul scris pentru a ajunge, pe firul memoriei, în momentul în care a fost victima unui groaznic scenariu de pedofilie.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Din dublul rol de autor și personaj, Fox sfidează câteva dintre frecventele „citiri” greșite ale unor astfel de cazuri.

Prima dintre aceste e „suspiciunea de Lolita”, adică apărarea agresorului prin interpretarea curiozității și a abilităților intelectuale ale victimei drept bază pentru consimțământ și stimul pentru viol.

A doua ține de reprezentarea filmică a abuzului sexual asupra minorului, care de regulă este doar sugerată.

Jennifer Fox nu se ferește însă să arate fragmente din scenele problematice, pentru a confrunta spectatorul până în punctul în care acesta ar putea spune și el „E prea mult!”.

Cea mai importantă dimensiune e însă cea care ține de procesul de rememorare și relatare a abuzului, pentru că victima însăși răstoarnă sau pune sub semnul întrebării consistența propriilor amintiri.

Doar un proces investigativ foarte personal poate scoate la iveală dimensiunea traumatică a unui eveniment care altminteri fusese expediat într-un cotlon întunecat al experiențelor intime, în ciuda efectelor devastatoare pe care le are la suprafață.

Al Pacino, din nou într-un rol cu mari ambiguități morale, cel din „Paterno”.

Pe acelaşi principiu al vârfului de aisberg e construit și Paterno.

La final de carieră, celebrul Joe Paterno, antrenorul echipei de fotbal american de la Pennsylvania State University, încearcă să (își) găsească răspunsuri plauzibile pentru că nu a făcut nimic într-o situație pe care o cunoștea cel puțin parțial − scandalul sexual care a ajuns cunoscut drept „cazul Jerry Sandusky”.

Chiar dacă nu are forța Spotlight-ului lui Tom McCarthy (unul dintre vedetele Oscarurilor din 2016), Paterno încearcă să zgândăre tăcerea care înconjoară astfel de cazuri.

Răspunsul „Aveam ceva de făcut. Lucram. Nu mă gândeam…” nu e deloc reconfortant, dar e singura dramă consistentă a filmului: cea a martorului orb, atât de preocupat de construcția propriei istorii personale, încât refuză să intervină în tragediile care îl înconjoară.

Puneam în celălalt colț al triunghiului primul episod din sezonul patru al seriei Black Mirror, care vizează mecanismele de funcționare și de contracarare a agresorului și agresiunii sexuale.

Așa cum ne-a obișnuit seria, conținutul social contemporan e mascat într-o narațiune de tip SF, deși datele prezentului devin deseori mai importante decât anticipația tehnofobă.

În USS Callister, o actualizare inteligentă și parodică a universului Star Trek, programatorul Robert Daly transferă într-un joc online avatarurile digitale ale bărbaților pe care îi detestă și ale femeilor pe care le dorește.

Apoi, îi forțează să își joace rolurile schematice într-un univers ficțional personalizat, ordonat în jurul alter-ego-ului său, căpitanul Space Fleet Daly, masculul alfa temut, respectat și iubit.

Totul se destabilizează atunci când una dintre femeile prinse în această pânză de păianjen refuză să accepte jocul pervers al căpitanului și îi mobilizează pe toți ceilalți să se opună.

Dincolo de masca dublu-artificială a filmului, comentariul post-#metoo prinde contur în scenele de abuz, de obiectualizare şi depersonalizare a femeilor, care vertebrează sumbru întreaga poveste.

*

Cele trei producții de mai sus se întâlnesc în câteva noduri:

Sunt acestea observații noi? Cu siguranță, nu. Dar, puse împreună, ajung să definească acest moment în cinematografia mondială.

Offscreen

→ E riscant să mai faci astăzi un noir după rețeta „de la bunica”, dar lansarea de săptămâna aceasta a filmului Budapest Noir (r. Éva Gárdos) confirmă faptul că acest genul are în continuare potențial, în ciuda tuturor clișeelor sale.

Cu reverențe multiple spre poveștile detectivistice ale anilor 1940 și cu un final care parafrazează nici mai mult nici mai puțin decât fenomenalul Chinatown al lui Polanski, producția maghiară beneficiază de farmecul Budapestei, ca decor pentru investigația făcută de jurnalistul Zsigmond Gordon după moartea unei tinere dintr-un cartier rău famat.

Ca în orice noir, poveștile se complică, fiind aruncate în joc atât ascensiunea nazismului în anii 1930, cât și existența Clubului sinucigașilor, pe fondul unei atmosfere întunecate.

→ Una dintre premierele pe care le așteptăm cu entuziasm să intre în cinematografe este câştigătorul titlului de cel mai bun film la Veneția, anul trecut − Nico, 1988.

Filmul este povestea tulburătoare a revenirii, într-un turneu târziu, a unei voci definitorii pentru rock-ul anilor ’60.

Cunoscută unora de pe urma asocierii cu trupa Velvet Underground, iar altora datorită apropierii de artistul Andy Warhol, Christa Päffgen (Nico) a rămas unul dintre marii artiști ai secolului trecut.

→ Eroii de legendă pot prinde oricând dimensiuni hiperbolice. La fel ca noul Robin Hood, al regizorului Otto Bathurst (cunoscut pentru Peaky Blinders şi Black Mirror), care, antrenat de Micul John (Jamie Foxx), aruncă săgețile din arc mai rapid și mai mortal decât gloanțele din mitralieră.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€