Oraș „anonim” din România anilor 2000, blocat parcă în Decembrie 1989, în „A fost sau n-a fost?”

„Matale știi cum se aprind felinarele pe stradă seara?”

Din sacul întrebărilor înspăimântătoare legate de destinul Revoluției din 1989, una scoate capul mai abitir. Pe măsură ce aniversările trec, va veni un moment inevitabil când aceasta se va simți la fel de îndepărtată afectiv ca bătălia de la Vaslui, de exemplu. Vor deveni o raritate cei care revăd, cu noduri în gât, imaginile din acele zile de decembrie?

În plus, îmi tot revine în minte o replică din foarte bine documentata serie realizată de Cornel Mihalache și Răzvan Butaru, „1989 – Decembrie roșu”, care urmează să se încheie la televiziunea publică și e disponibilă în continuare online.

E rostită de Adrian Mărgeanu, un fost angajat la circulație, țintuit într-un cărucior cu rotile, după ce corpul i-a fost străpuns de mai mult de zece dintre cele în jur de două milioane de gloanțe trase în Sibiu: „Acum, după atâția ani de stat în scaunul cu rotile, mi-am pus durerile pe categorii”.

În acel moment, Mărgeanu se referea la suferințele fizice, la durerile corpului, însă, până la final, ies la suprafață dureri la fel de mari: necunoașterea, până în capăt, a adevărului și, în ciuda proceselor și condamnărilor care au existat, ascunderea sau omiterea tuturor motivelor pentru care au murit peste 1100 de oameni, și alți 3300 au fost răniți.

Realizată pentru marcarea celor treizeci de ani trecuți de la evenimentele care au dus la căderea regimului ceaușist, seria are merite jurnalistice clare, readucând pe ecran nu numai imaginile de arhivă, dar și persoane-cheie, și povești extrem de personale, care ajung să ți se fixeze obsedant: 

vocea unui copil din Cluj care, după ce s-a tras asupra mulțimii, își întreabă tatăl „Ce-i acolo?” și căruia i se răspunde, direct, „Creieri”; 

imaginea altor copii care, cocoțați pe vană ca să-și vadă tatăl protestând în Timișoara, asistă la uciderea acestuia; 

expresia unui bărbat din Iași care, după trei decenii, povestește cum împăturea bucăți de hârtie pe care le ascundea în șosete, cu speranța deșartă că bătăile la tălpi care-i erau aplicate vor durea mai puțin.

Ce îi leagă toți acești oameni nu e doar suferința acelor zile, nici suma întrebărilor fără răspuns, ci un mare sentiment de încredere în ceilalți ca ei, de speranță în ce va aduce vântul schimbării, dar și de teamă și confuzie.

Inevitabil, de aici nu poți decât să realuneci în filmul românesc care a reușit să reconstituie cel mai precis acest amestec de sentimente care s-a prelungit peste deceniile care au urmat Revoluției și pe care unii îl simt și azi: „A fost sau n-a fost?” (2006, regia Corneliu Porumboiu). 

Într-un provincial studio de televiziune „din fundul țării”, într-un alt decembrie, trei bărbați trebuie să rezolve, cu ajutorul spectatorilor, enigma fundamentală. Nu, nu e cea a românilor ca niște posibili noi prizonieri într-o peșteră înșelătoare, după 1989, nici cea a efectelor terapeutice ale imposibilei scufundări în trecut, ca în apa aceluiași râu – cum spunea și Heraclit

Întrebarea e simplă, e în titlu și, probabil, și pe o foaie pe care domnul Pișcoci (Mircea Andreescu, pentru a cărui interpretare nu există limită de superlative) o trage, cu discreția unui elefant în magazinul de porțelanuri, din fața prezentatorului Jderescu (Teodor Corban):

A fost sau n-a fost revoluție la noi în oraș?

Și se discută, și se măsoară, și se reconstituie, și se relativizează, și se dărâmă eroismul profesorului Mănescu (Ion Sapdaru), de care atârnă onoarea întregului oraș.

A fost profesorul de istorie în piață înainte de ora 12:08, când a decolat elicopterul cu cuplul Ceaușescu? Întrebarea e simplă. Răspunsul, imposibil.

Și, în toată vânzoleala din studio și ping-pong-ul din telefoanele cu ascultătorii, bătrânul Pișcoci creează analogia care pare să rezolve și, în același timp, să spulbere totul.

Tot o întrebare, care ar fi fost o simplă divagație a unui pensionar fără prea multe de povestit, dacă regizorul nu și-ar fi îmbrăcat întreg filmul în ea: „Matale știi cum se aprind felinarele pe stradă seara? Știi cum se aprind seara și se sting dimineața?”.

A trecut aproape un deceniu și jumătate de la lansarea filmului, cam jumătate din timpul scurs de la Revoluție, și e în continuare uimitor în câte feluri te poți gândi la succesiunea asta de întrebări. 

Poți să o faci simplu, ca model de răspândire secvențială a Revoluției, ale căror începuturi fie le pui la Timișoara, în 16 decembrie, fie la Iași, cu două zile mai devreme, ca în seria de televiziune amintită mai sus. 

Poți să iei în considerare prezența și motivațiile celui care apasă întrerupătorul și să vezi tot procesul ca pe unul dirijat, cu un scop foarte precis. 

Poți să te gândești la tot procesul fizic interior, la curentul electric care străbate stâlpul felinarului până la bec și la transformarea energiei electrice în lumină și să-l asociezi cu fiecare individ care a decis să iasă în stradă în decembrie. 

Dar poate să-ți rămână fixată în minte imaginea unor stâlpi interconectați, asemenea românilor din acele zile, prin frustrări, suferințe și speranțe, care ajung să străpungă întunericul înfricoșător al nopții.

În aceste zile, când „A fost sau n-a fost?” a devenit disponibil și pe Netflix, poate că (re)vizitarea lui, împreună cu „Videograme dintr-o revoluție” (1992, regia Andrei Ujică și Harun Farocki) și „Hârtia va fi albastră” (2006, regia Radu Muntean), e cea mai bună cale de a încetini ritmul în care decembrie 1989 va fi redus la date, fapte și numere.

On/Off-screen

TVR 1: „Cadoul de Crăciun” (2018)

Bucuria că scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun”, semnat de Bogdan Mureșanu, a intrat pe lista scurtă a premiilor Oscar, după ce a primit premiul Academiei Europene de Film și marele premiu la Clermont-Ferrand, alături de premiile Gopo și TIFF, va fi completată de difuzarea sa pentru publicul larg de TVR 1, luni, 23 decembrie, la ora 23.00.

În zilele Revoluției din 1989, Marius (Luca Toma), un puști de 7 ani, le dăruiește părinților săi (Adrian Văncică și Ioana Flora) o noapte de coșmar, după ce expediază o scrisoare către Moș Gerilă. La fel ca fanteziile lui Lalalilu din „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (2006), dorințele ating și dispariția lui Nicolae Ceaușescu, ceea îi aruncă pe toți într-o stare de tensiune cu accente comice.

Cât așteptați „Cadoul de Crăciun”, puteți să vedeți și primul scurtmetraj scris și regizat de Mureșanu, „Tuns, ras și frezat” (2013), disponibil pe platforma Cinepub.

Netflix: „Cei doi papi” / „The Two Popes” (2019)

În cei aproape douăzeci de ani (deja!?) de când „Orașul zeilor” / „City of God” a trecut ca o furtună prin toată lumea, brazilianul Fernando Meirelles a căutat tot soiul de soluții pentru a atinge din nou succesul pe care l-a avut atât de aproape de debutul pe marele ecran.

Chiar dacă premiate consistent, următoarele sale filme, „Prietenie absolută” / „The Constant Gardener” și „Alb orbitor” / „Blindness” lăsau în urmă ritmurile sud-americane și vitalitatea favelelor.

O parte din ele sunt recuperate în ultimul său film, „Cei doi papi”, adaptarea unei piese de teatru semnată de Anthony McCarten, care focalizează schimbarea majoră din Biserica Catolică la trecerea de la Papa Benedict al XVI-lea (Anthony Hopkins) la Papa Francisc (Jonathan Pryce).

Cele două personalități diametral opuse, unul marcat de strictețea germană, celălalt, primul papă iezuit, cu ochii deschiși spre problemele săracilor, oferă cuplului Hopkins-Pryce posibilitatea unei întâlniri actoricești ce pare de neratat, chiar dacă e destul de puțin probabil să le aducă, în acest an, și Globurile de Aur pentru care sunt nominalizați.

Mubi: „Martorii lui Putin”/ „Putin’s Witnesses” (2018)

Tot o schimbare de regim, însă văzută ca una în mai rău sau, pentru alții, în răul absolut, documentează rusul refugiat în Letonia, Vitali Manski, unul dintre realizatorii de film care au făcut umbră lui Vladimir Putin până la preluarea mandatului de președinte.

„Martorii lui Putin” reconsolidează imaginea negativă a actualului lider rus și devine, pe final, acuzator la adresa celor care, la fel ca autorul filmului, au susținut venirea la putere a acestuia.

Imaginile montate și comentate de Manski acoperă anul dintre retragerea lui Boris Elțîn, cu câteva ore înainte de sfârșitul lui 1999, și capitalizarea nostalgiilor în noul imn al Federației Ruse, aprobat în decembrie 2000.

În tot acest timp, camera îți oferă extrem de autentic accesul la speranțele și dezamăgirile fostului președinte în legătură cu succesorul pe care l-a creat, la strategiile de manipulare a opiniei publice folosite de Putin și de echipa sa în prima campanie electorală și la detalii din viața privată a acestuia.

În tot acest timp, comentariul molcom-decepționat al realizatorului leagă scenele și completează cu detalii de culise nesurprinse în imagini și reușește să compenseze muzica enervantă, demnă de marile personaje negative hollywoodiene.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...