Locuitorii din Bruxelles au ieşit mai solidari din cele trei zile de alertă maximă. Foto: Marius Nicolescu
Locuitorii din Bruxelles au ieşit mai solidari din cele trei zile de alertă maximă. Foto: Marius Nicolescu
24/11/2015
Mărturii ale românilor din Bruxelles: "Am râs în fața teroriștilor și le-am dat pisici"
Trei zile de alertă teroristă maximă, de vineri, 20, până luni, 23 noiembrie, au făcut din capitala de facto a Uniunii Europene – Bruxelles, un oraș aproape pustiu, apăsat de o liniște nefirească și invadat de sute de militari înarmați.
În acest interval, poliția belgiană a arestat 21 de persoane suspectate că ar avea legături cu atacurile teroriste din 13 noiembrie de la Paris.
Am vrut să aflăm cum se schimbă viața de zi cu zi într-o metropolă cu 1,2 milioane de locuitori unde s-a decretat alertă teroristă maximă.
Am luat legătura cu mai mulți români care trăiesc la Bruxelles și am aflat de la ei că, în ciuda fricii, comunitățile se repliază și găsesc mici gesturi de solidaritate în jurul cărora se coagulează speranța.
Iată mărturiile lor.
Diana Marinescu, event coordinator: Necunoscuții își spun "bonjour"
Personal, am simțit că nimic nu mai e la fel după Paris, vineri, 13 noiembrie. Ca să dau un exemplu simplu, dar – cred eu – grăitor, miercurea trecută (asta înainte să se armeze și alarmeze Bruxelles-ul) mă întorceam de la job, eram în stația de tram, pe un bulevard destul de circulat (avenue Louise), ploua, se lăsase seara.
În stație ne adăposteam de ploaie vreo 7-8 persoane de vârste diferite. Unii citeau, alții butonau telefoane, alții vorbeau între ei. Atmosfera… banală, obișnuită, de mijloc de săptămână.
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Crezi că e nevoie de presă independentă? Dacă da, cu doar 5 euro pe lună poți face diferența chiar acum!
La un moment dat, din senin, s-a auzit un țipăt scurt și ascuțit. Până să realizăm că o puștoaică zbiera pentru că se stropise călcând într-o băltoacă, toți, dar absolut toți!, am sărit de la locurile noastre. A fost o reacție atât de instinctuală și negândită, că te rușinezi instant.
Era un studiu care zicea că humans can smell fear and it’s contagious. (oamenii pot să miroasă frica și e contagioasă – n.r.).
Ei, cam așa e. Iar în mijloacele de transport, contaminarea e fantastică. Plus liniștea. Un tram în care se tace și în care, când se deschid ușile, nou-veniții sunt scanați și evaluați de toți ochii e o imagine destul de suprarealistă.
Iulişca invadatoarea
Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.
Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"
Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.
La o săptămână după Paris, vineri seară, militari înarmați deja patrulau în centrul Bruxelles-ului. Iar sâmbătă dimineață ne-am trezit cu urarea unui prieten: „Welcome to level 4 (notă: vineri spre sâmbătă a fost declanșat nivelul maxim de alertă – 4). Try to stay away from game over”.
După ce treci peste gluma bună, îți dai seama că are și ceva adevăr în ea. Doar că nu poți sta baricadat în casă. Oricum, nu la nesfârșit. Sunt(em) mai puțini oameni pe stradă, dar sunt(em). Iar necunoscuții pe care îi întâlnești dacă mergi pe jos fie îți spun bonjour, fie îți zâmbesc complice.
Cred sincer că asta e una dintre chestiile faine în toată tensiunea din jur: zâmbetele binevoitoare și felul în care necunoscuții își spun bonjour pe stradă. Până la urmă, și astea sunt contagioase.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Ce m-a speriat cel mai tare? Mitralierele de pe mașinile blindate parcate pe bulevard. E prima dată când privesc în ochi o țeavă de armă. De aproape.
Mostră de umor negru bruxelez: o mașină demarând pe o stradă aproape goală din cartier, duminică (ziua 2 de alerta 4), cu boxele date la maxim, din care se auzea Sunday Bloody Sunday a celor de la U2. Asta-ți declanșează automat playlist-ul intern cu Shake that paranoia.
Ah, și ar mai fi ceva: acasă, în România, probabil că rulează titluri bombastice de genul Haosul a pus stăpânire pe Bruxelles. De fapt, nici măcar nu e haos. E liniște. Mult prea multă liniște. Și, ocazional, sirene.
Lucian Stănescu, translator: Cât de reale sunt amenințările?
Nivelul maxim de alertă, 4, a fost decretat în noaptea de vineri spre sâmbătă. Vineri seară încă am fost în oraș, prin centru, unde se vedea un amestec de zi obișnuită de sfârșit de săptămână (poate chiar cu un pic mai multă activitate, pentru că în această perioadă au loc tradiționalele chefuri ale studențimii) cu securitate sporită (patrulele înarmate au apărut imediat după atacurile de la Paris).
Am trecut prin fața sălii de concerte Ancienne Belgique și am remarcat acolo soldați înarmați – ne-am gândit la Bataclan și la cei de acolo…
Sâmbătă a fost, așadar, prima zi de „asediu”, cum susținea o parte a presei. Doar că lucrurile în oraș erau foarte liniștite, trafic mai puțin, magazine închise, liniște, armată și pace…
Sigur că jurnaliștii au găsit și câțiva cetățeni care declarau sus și tare că ei nu se lasă intimidați de teroriști și că au ieșit oricum la cumpărături, „ca în fiecare sâmbătă”, dar în rest n-a prea fost nimic de transmis de la fața locului. S-au anulat concerte, spectacole, conferințe șamd, dar lumea a acceptat asta.
Comunicarea autorităților a fost foarte bună, cu un număr de telefon special pentru întrebările cetățenilor, și, în plus, via Twitter și Facebook. Inițial în franceză și neerlandeză, mai apoi și în germană și engleză. Lumea aștepta reevaluarea situației anunțată pentru duminică după prânz.
Angajatorii au avut și ei reacții rapide, din câte am putut să-mi dau seama, și le-au permis angajaților să-și ia liber și/sau să lucreze de acasă, după caz.
Instituțiile europene, nevizate direct în această criză, au ridicat nivelul de securitate de la galben la portocaliu – ceea ce însemna verificări mai stricte la accesul în clădiri și închiderea unor intrări. Abia mai pe seară, văzând că rămân închise gări și stații de metrou, au decis să anuleze ședințele mai puțin importante – pe ordinea de zi a Consiliului au rămas două Consilii de Miniștri.
Parlamentul European e mai puțin afectat, e săptămână de plenară la Strasbourg, totul e să plece trenurile într-acolo…
În cercurile de prieteni, lucrurile s-au văzut destul de echilibrat. Unii s-au mirat că la intrări/ieșiri din oraș, pe autostradă, nu erau niciun fel de filtre. Alții erau dezamăgiți că se închiseseră până și piscinele – altfel un loc bun de mers când afară e urât.
Unii susțineau că ar fi dispărut până și dealerii de droguri de pe străzi, alții, din contră, transmiteau că în Matonge se fumează în plină stradă, în ciuda patrulelor.
Unii au salutat decizia autorităților de a închide școlile, spunând că se simt mai siguri acasă, în sânul familiei. Dar ne întrebăm cu toții – cât de reale sunt amenințările acestea? Și cât pot dura aceste măsuri?
Nu toată lumea era de acord că închiderea școlilor ar fi un semn de curaj din partea autorităților, ci, din contră, o recunoaștere a faptului că nu au tratat problemele la timp și acum nu au alte opțiuni decât să închidă tot orașul (pentru restul țării, alerta e la nivelul 3 din 4).
Mulți se plângeau că, reacționând atât de puternic, afectând viața locuitorilor în asemenea măsură, le facem pe plac teroriștilor care și-ar vedea astfel atins un scop, cel de a ne afecta modul de viață…
Oare se va schimba ceva peste 3, 6, 12 luni? Și dacă da, ce? Dacă-l prind azi pe acest suspect pe care-l caută momentan, de mâine vom duce din nou o viață sigură?
Un amic care e analist de risc a încercat să ne prezinte situația din perspectiva sa: mintea noastră nu poate gândi rațional când vine vorba de astfel de riscuri pe care nu le putem controla. Suntem făcuți să ne temem de astfel de situații, nu să analizăm probabilitatea ca ceva real să se întâmple.
Deși șansele să murim într-un accident de mașină, înțepați de o albină, înecați în cadă sau loviți de fulger sunt mult mai mari, nu ne îngrijorăm din cauza asta, pentru că ni se pare că le-am putea controla. Însă ele reprezintă o amenințare mai mare decât ISIS.
Rue Antoine Dansaert, o stradă comercială foarte cunoscută, este goală după declanșarea alertei. Foto: Marius Nicolescu
Monica Procopeț, Comitetul Economic și Social European: "Mademoiselle, ça va?"
Pare incredibil cum, de pe o zi pe alta, mi s-a zdruncinat toată siguranța pe care mi-o inspira capitala europeană. Un weekend întreg am stat baricadată în casă; cu greu mă urneam spre fereastră să văd ce și dacă mai mișcă ceva/cineva.
E adevărat, am profitat, am citit, am ascultat muzică, am văzut filme, mi-am terminat lecturile începute cu câteva săptămâni în urmă. Dar, cu toate acestea, nu mi-a dat pace sentimentul că eram prizonieră, că în țara în care mi-am dorit și am ales să trăiesc nu mai am libertatea de a alege ce fac cu timpul meu.
Voiam să ies, să stau cu prietenii la o cafea, să merg la cinema. Dar viața era paralizată și toți eram baricadați.
Luni, pentru câteva momente, am simțit că aleg între viață și moarte. Am mers, totuși, pe jos la birou, ca să străbat un oraș înghețat, unde rătăceau confuzi doar câțiva ca mine.
M-am intersectat cu alte persoane și ori m-a măcinat suspiciunea, ori am simțit empatie. Am trecut pe lângă o persoană care își căuta ceva în sân – imediat mi-am imaginat că va scoate o armă și că o va flutura în jur. M-au trecut instant sudorile și am simțit un gol în stomac.
Am trecut pe lângă o altă persoană și ne-am zâmbit cu empatie, transmițându-ne „curaj!”. La un semafor, așteptam la trecerea de pietoni, poate prea crispată, când primul șofer din coloană a lăsat geamul jos și m-a întrebat zâmbind – „Mademoiselle, ça va?”.
La birou, am fost singura din unitatea în care lucrez care a ales să nu recurgă la teleworking (muncă de la distanță). Trecând pe holuri, n-am avut cu cine schimba o vorbă.
Simt că îmi este pusă la încercare încrederea în ceilalți concetățeni, simt o teamă cu care mă lupt ca să mi-o înăbuș.
Orice alarmă, orice zgomot mai puternic are deja alte conotații. Și cred că suspiciunea și teama nu vor dispărea de pe o zi pe alta, și că ne vom lupta mult timp cu ele de-acum înainte.
Manifestație pentru pace în piața principală din Molenbeek, suburbie a Bruxellesului unde au locuit majoritatea atacatorilor musulmani de la Paris. Foto: Marius Nicolescu
Marius Nicolescu, Communication manager: Solidaritate și umor belgian
Cam așa începe povestea mea de la Bruxelles din ultimele zile. Cu multe pisici și ceva teroriști. Pisicile au fost pe internet, într-o mantră suprarealistă a mentalului belgian, teroriștii sunt printre noi, iar, uneori, teroriștii suntem chiar noi.
Mi-e greu să descriu ce simt eu, darămite să îmi dau cu părerea despre ce-o fi în sufletul oamenilor de aici. Am trecut printr-o serie lungă și variată de sentimente – de la ură la panică, la frică și apoi la resemnare.
Am ieșit la o bere cu prietenii în weekend, sub motto-ul „Nu putem să îi lăsăm pe ei să câștige”. Dar au cam câștigat deja, cel puțin un pic. Baruri și cafenele închise, metroul închis, orașul pustiu. Peste tot, oamenii vorbesc despre același lucru – de ce tocmai aici, și ce ne facem?
Ce să facem? Mergem înainte – mergem la magazin, cumpărăm alimente, facem mâncare, spălăm rufe și tot așa. Nu ne-am schimbat chiar toate obiceiurile, dar impactul emoțional și, cred eu, și efectele în termeni de securitate la nivel european vor fi similare cu cele de după 11 septembrie 2011.
Duminică seară (22 noiembrie), poliția a descins în zeci de locuri din centrul Bruxelles-ului. Oamenii au început să facă poze cu telefoanele mobile și să le posteze pe twitter. Hashtag-ul a fost #BrusselsLockdown.
Poliția a realizat că asta nu e bine: li se deconspira zona de acțiune și strategia de intervenție. Au rugat populația să nu mai posteze.
Atunci, dintr-o combinație de solidaritate cu forțele de ordine și umor belgian, cel mai original și de invidiat umor belgian, oamenii au trecut la a posta poze cu pisici.
În mai puțin de un sfert de oră, #BrusselsLockdown era plin de o armată de mâțe, de la birmaneze la maidaneze, de la pisici dormind la pisici trăgând cu mitraliera.
A fost o demonstrație a puterii de rezistență a unei populații care ar fi trebuit să tremure de frică în ultimele câteva zile, dar nu a făcut-o.
Atunci am facut haz de necaz – că așa e orice om întreg la cap în fața unor nenorociri, nu se lasă înfrânt. Am râs în fața teroriștilor și le-am dat pisici.
Și-am rămas doar noi, într-o capitală europeană sub amenințare teroristă. Dar nu ne lăsăm cu una, cu două. Nivelul de alertă 4 va fi menținut doar o săptămână.
Progresiv, metroul și școlile se vor deschide, iar oamenii vor uita de asta. Primele zile de șoc au trecut. Am învățat să devenim un pic mai circumspecți și să ne limităm unele activități ce ar putea să ne pună viața în pericol, dar asta nu înseamnă că vom înceta să trăim la fel sau că ne vom baricada în case.
Poate, în sfârșit, într-o capitală divizată între eurocrați și non-eurocrați, belgieni și expați, vorbitori de flamandă și vorbitori de franceză, locuitori din Ixelles și locuitori din Anderlecht, am început un proces de unificare. Momentan, o unificare emoțională care nu s-a mai văzut de mult pe aici.
Eu, unul, sunt optimist.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this