Martha Bibescu şi vocile Europei

Bianca Felseghi

Senior Editor

Familiile în care venim pe lume așază în bagajul unora dintre noi adevărate bilete de acces în primul rând al istoriei. Această moștenire se poate concretiza în datorie sau, dacă fragilitatea răzbate de sub blazon, poate deveni trădare.

Nu realizăm, în acest context, cât de diferită era viața unei prințese, chiar și a uneia moderne, de ceea ce trăim noi astăzi.

Martha Bibescu, de pildă. Tot ce se mai știe despre ea la nivel comun sunt niște povești cu aromă de spionaj, în care ea apare ca o Mata Hari de București.

Recentul volum* editat de Alina Pavelescu (director adjunct al Arhivelor Naționale) ne arată însă o prințesă prezentă în viața culturală și politică a României din anii interbelici, dar și în subteranele celui de-al Doilea Război Mondial.

Personalitate complexă, înclinată înspre literatură, cu o viziune aristocratică asupra esteticului − ne-a lăsat Palatul Mogoșoaia în forma în care îl cunoaștem astăzi −, dar și cu un complex de Mecena potențat de frumusețea fizică, Martha Bibescu a întâlnit și cunoscut o seamă de personalități, dintre cele mai extravagante, ale secolului trecut.

Traducerea în românește a scrisorilor în franceză sau engleză transmise și primite de ea de la prințul Wilhelm − ultimul prinț moștenitor al Imperiului German, de la Eleanor Roosevelt (soția președintelui Roosevelt), de la diplomați acreditați la București sau de la eternul îndrăgostit Francesco Lequio, ambasadorul Italiei la Madrid, reconstituie o epocă pe care azi, trecuți prin comunism, ne e greu să ne-o imaginăm.

Însă toți cei cu care prințesa coresponda, din Cipru la Paris și din Lisabona la Istanbul, transmit o angoasă a înstrăinării și o frică aproape palpabilă de o despărțire definitivă.

Fiindcă toată această corespondență are loc în timpul războiului.

Comunicațiile sunt întrerupte, iar scrisorile ajung cu întârzieri de luni de zile, fiindcă poșta cară cu predilecție documente pentru uzul frontului.

În orașele și târgurile lumii, oamenii își fac oaze de unde încearcă perseverent, prin scrisori lungi și poetice, să afle vești despre rude și prieteni.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

E o situație greu de înțeles azi, când televiziunea și internetul oferă privilegiul de a afla instantaneu ce se întâmplă aiurea pe glob.

De fapt, asta e nota specială pe care o resimți citind acest volum − aceea că, la finalul unor peripluri întortocheate, oameni-insule reușesc să ajungă împreună, oricum și în orice condiții.

Scrisorile sunt înmânate unor curieri diplomatici, care le pasează unor cunoștințe, cu cererea de a le transmite destinatarilor. Dar, de multe ori, rechizițiile armatei, moartea prematură sau fuga din fața măcelului schimbă domiciliile cunoscute de expeditor.

Și atunci, vecinii sau alte personaje secundare devin, la rândul lor, „link”-uri ale rețelei și duc misivele, din aproape în aproape, către cei cărora le erau, de la bun început, trimise.

„A trecut o lună, o lună lungă, iar eu nu știu nimic de tine și am fost absent atunci când trebuia să fiu aproape de tine, eu, care nu însemn nimic pentru tine și totuși, sunt pentru simplul motiv că tu ești totul pentru mine”, îi scrie ambasadorul Lequio Marthei Bibescu în ianuarie 1941.

Și continuă (o lună și jumătate mai târziu, când încă nu primise nicio veste):

„Luce, Prietenul Formentini tocmai mi-a telegrafiat că ești bine. Domnul fie lăudat, dar aștept scrisoarea promisă. Dacă ai ști cu câtă nerăbdare o aștept, te-ai grăbi să o scrii. Îmi permit să-ți trimit o mică fotografie a camerei mele de lucru de aici, din Madrid. Are o singură valoare, aceea pe care i-o dă portretul tău de pe șemineu, răsfoind o carte alături de mine”.

Sunt interesante și scrisorile-note de război trimise de un prieten din Atena al Marthei Bibescu, Stéphane Vlasto, în care îi descrie Grecia aflată sub ocupație.

„Existăm, dragă prințesă, dar în ce condiție lamentabilă! Mâncarea lipsește aproape cu desăvârșire, așa că, de mai multe ori la rând, m-am culcat fără să mănânc nimic. [Avem] 60 de grame pe zi dintr-o pâine oribilă, 25 de grame de zahăr pe lună. Prețuri exorbitante: un pește se vinde cu 1000 de drahme, dacă e ceva mai mare.

Sunt oameni care cad pe stradă de inaniție. Adăugați la acest tablou imposibilitatea de a comunica, 4 sau 5 taxiuri în tot orașul, mașinile rechiziționate, căile ferate bombardate, navele scufundate. Așa arată tristul tablou al acestei țări nefericite”.

În volum sunt incluse și ciorne ale unor scrisori trimise de Martha Bibescu, precum și file de jurnal care ne satisfac curiozități legate de Curtea Regală a României, de garderoba Reginei Maria (între cele două exista o rivalitate nedisimulată), dar și de culisele aristocrației de la Roma, spre exemplu în seara primirii entuziaste a lui Hitler în capitala Italiei.

Partea care conține documente din dosarul întocmit Marthei Bibescu de Siguranță, preluat ulterior de Securitate, este cea care ar fi avut nevoie cel mai mult de un context critic și de un studiu care să se oprească asupra high-life-ului interbelic.

Pentru ca documentele citate să fie înțelese, era nevoie de o autoritate care să-i urmărească prințesei de la Mogoșoaia parcursul diplomatic și viața privată.

Și asta fiindcă totul se desfășoară printre intrigi de informatori, într-o încrengătură de interese ale ambasadelor străine, de care prințesa se folosește pentru a-și trimite scrisorile în străinătate, dar și pentru a obține vize, pașaport diplomatic ori pentru a călători în ajunul lui 23 august 1944.

Episodul implicării sale, alături de niște diplomați finlandezi, în negocierile dintre mareșalul Antonescu și Aliați și în momentul întoarcerii armelor rămâne, așadar, neelucidat.

*

* „Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS 1941-1945”, volum editat de Alina Pavelescu, Editura Corint, 2017

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€