Marius Chivu: "În capul meu se scrie un text și caut imaginea care să-l însoțească"

Raul Ștef

Redactor

Marius Chivu este scriitor, cronicar literar și traducător. Nu şi fotograf, după cum spune el. Cele două jurnale de călătorie pe care le-a publicat la Humanitas, din Himalaya și din Anzi, sunt ilustrate însă cu fotografii proprii, care te inspiră să mergi și tu pe urmele autorului.

Și, pentru că nu vreau să fac vreo diferență între termenii de fotograf profesionist și fotograf amator − mă interesează doar dacă imaginea spune o poveste sau nu −, am vrut să aflu cum îl însoţesc imaginile pe Marius Chivu atunci când scrie.

I-am scris şi l-am întrebat dacă imaginea poate valora într-adevăr cât 1000 de cuvinte, cât de ușor este să fotografiezi alte culturi și cum se transpune, în final, lumina în cuvinte.

*

– Cum ți-ai dat seama că fotografia te poate ajuta la scris?

– Fotografia nu mă ajută propriu-zis la scris, fotografia îmi însoţeşte scrisul atunci cînd pun la cale o carte de călătorie. Mi-am dezvoltat simţul detaliilor deopotrivă citind şi fotografiind, privesc prin aparatul foto cu acelaşi ochi atent cu care citesc o pagină dintr-o carte.

Cînd am publicat prima mea carte de călătorie, Trei săptămîni în Himalaya, nu m-am gîndit niciodată că va fi doar text. Sigur că o pagină nu are nevoie neapărat de imagine, aşa cum o fotografie nu e necesar să aibă şi un caption, dar dacă acest lucru se întîmplă, informaţia e mai complexă, iar impactul emoţional mai intens.

Urmăresc conturile de Instagram ale unor mari fotografi şi întotdeauna imaginile lor sînt însoţite de o notă care pune imaginea în context, care îi oferă perspectivă şi profunzime.

Altfel, în călătorii am făcut şi fotografii doar cu rol documentar, doar pentru a surprinde cît mai multe detalii pe care să le introduc ulterior în text.

Am scris întotdeauna la faţa locului, dar nu întotdeauna aveam suficient timp la dispoziţie să cuprind totul dintr-o privire, şi atunci „stocam” detalii din mediul respectiv cu ajutorul fotografiilor, a căror calitate artistică nu mă interesa neapărat.

Lucrătoare în salineras de la Maras, Peru

Mentorat cu Sorin și Diana Gadola: 1.600 de euro pentru sfaturi alimentare, „deparazitări” și clisme. Administratorul clinicilor THC: „Nu vreau să fiu asociat cu diverse lucruri, dacă se întâmplă ceva”

Reporterul PressOne încearcă să facă mentorat cu soții Gadola și să se trateze de alergia la ambrozie în „clinica” THC din București. Constată că e prea scump. E sunat de administratorul medical al „clinicilor”, care se dezice imediat de patronul său.

Naționalismul extremist care acaparează și istoria: exemplul Slovaciei

În timp ce Slovacia comemorează cea de-a 80-a aniversare a revoltei naționale slovace, moștenirea acesteia este rescrisă pentru a servi agendei naționaliste de astăzi.

– Care îți sunt modelele la scris și în fotografie?

– Dacă e să vorbesc despre genul travel, de reportaje de mare amploare, sînt cîţiva scriitori pe care nu mă mai satur să-i recomand: Ryszard Kapuściński, Paul Theroux, Bill Bryson, Colin Thubron şi Bruce Chatwin, dacă e să mă rezum doar la cei traduşi şi la noi.

Cît despre fotografie, aici sînt foarte, foarte mulţi fotografi pe care-i urmăresc, în general cei care colaborează cu National Geographic: Cory Richards, Steve McCurry, Aaron Huey, Jim Richardson, Pete McBride, Andy Mann…

De la noi îmi place enorm Cosmin Bumbuţ. Fotografiile lui din Cuba sînt extraordinar de narative – o spune scriitorul din mine.

Vînzătoare de fructe în Arequipa, Peru

– Ai o anumită disciplină legată de imaginea în călătorii? Ce urmărești când fotografiezi?

– Mai întîi trebuie să spun că nu mă consider fotograf, sînt perfect afon din punct de vedere tehnic. Aparatele au pentru mine enervant de multe funcţii, de aceea toate fotografiile mele sînt făcute pe modul automat.

Nu mă pricep la teoria fotografiei, nici la editare şi nici nu cred că am vreun stil sau vreun simţ pentru culoare (de altfel, sînt daltonist, am o anumită formă de cecitate cromatică), doar, eventual, un simţ anume al decupajului.

Sînt un amator care s-a întîmplat să călătorească în locuri cu potenţial vizual. Oricine merge în Nepal, Iordania sau Peru poate face fotografii dacă nu spectaculoase, atunci măcar decente la cel mai bun nivel.

Dacă e vorba însă de o disciplină, sînt conştient că trebuie să am mereu aparatul aproape, pentru că, măcar atît ştiu şi eu, momentul e important. Încerc să fiu mai mult decît atent, încerc să fiu pe fază.

Ce urmăresc? Scene, contraste, detalii, gesturi, oameni. În cărţile mele sînt mai toate tipurile de fotografii. În capul meu se scrie permanent un text şi caut imaginea care să-l însoţească.

Galerie cu imagini surprinse de Marius Chivu:

*

– Ai întâlnit vreo reacție neobișnuită a celor pe care îi fotografiai?

– M-am confruntat cu toate tipurile de reacţii: de la oameni încîntaţi să-i fotografiez, şi cu care am colaborat pentru un cadru mai reuşit, pînă la cei care nu mi-au dat voie să-i fotografiez, şi-au ascuns faţa ori mi-au cerut bani.

Eram în Arequipa, în Peru, şi pe trotuarul celălalt am văzut o femeie care vindea fructe aşezată pe o lădiţă. Mi s-a părut un cadru bun, dar cînd am dus aparatul la ochi, femeia m-a observat şi şi-a acoperit faţa cu o pălărie mare, rotundă şi colorată, care nu a făcut decît să-mi ofere o compoziţie şi mai bună.

O altă femeie, o vînzătoare la raionul de carne dintr-o piaţă din Lima, nu s-a ascuns, dar a luat un ziar şi s-a făcut că-l citeşte zîmbind în mijlocul unor curcani jumuliţi care atîrnau de cîrlige în jurul ei.

De cele mai multe ori, le cer oamenilor permisiunea, dar uneori consider că asta va denatura cadrul, va face fotografia mai puţin naturală, şi încerc să „fur”.

Cînd e vorba însă de un portret, n-ai ce face, trebuie ca omul să fie de acord. Copiilor, în general, le place să se vadă pe display-ul aparatului şi cu ei poţi lucra uşor, mai ales dacă înainte îi înveţi cum să mînuiască aparatul şi îi laşi să-şi facă singuri cîteva poze.

Îmi place să fotografiez copii şi cred că am suficiente astfel de portrete pentru o expoziţie bună, dacă ar fi s-o fac cîndva.

Galerie foto:

*

Cea mai extremă experienţă am trăit-o însă în Kathmandu, unde am fost reţinut, pentru un interogatoriu, într-o unitate militară americană aflată vizavi de o intersecţie unde făcusem cîteva fotografii cu traficul infernal.

Am fost invitat politicos, dar ferm, de un militar să intru în unitate, după care am fost dus într-o încăpere fără ferestre, luminată doar cu o lampă pe un birou şi acolo am spus tot în faţa unui ofiţer: cine şi de unde sînt, ce urmează să fac în Nepal, mi-au copiat datele paşaportului şi ale aparatului foto, iar la final m-au pus să şterg imaginile respective…

După două săptămîni urma să fie ucis Bin Laden şi au avut loc cîteva mici atentate în zonă. Puteam fi pe lista de suspecţi :).

– Există un cadru despre care crezi că poate rezuma călătoria ta din Himalaya sau pe cea din Peru?

– Toate călătoria, nu; dar anumite aspecte ale ei, da. Nu ai cum suprinde o călătorie de o lună de zile prin munţi, canioane, junglă, ruine, sate şi oraşe într-o singură imagine.

– O fotografie, se spune, înseamnă cât o mie de cuvinte. Ești de acord?

– Da, poate spune o mie de cuvinte celor care ştiu să privească, dar la fel de bine poate spune doar cîteva – depinde de fotografie. Sau poate spune cuvinte nepotrivite, chiar greşite, căci există şi fotografii ambigue, care au nevoie de un caption, altfel pot sugera altceva.

– Spui că scrisul este o confesiune și o introspecție. Fotografia?

– Şi fotografia este tot o grafie, tot un fel de scris, dar pe bază de lumină. Timothy Archibald a explorat prin fotografie autismul propriului său fiu, iar Edward Honaker a exprimat prin fotografie momentele sale de depresie – ca să dau doar aceste relativ recente şi foarte evidente exemple.

Toţi fotografii menţionaţi de mine mai sus sînt nişte povestitori grozavi, extrem de sensibili la manifestările vieţii, la diversitatea culturală, la comportamentul uman.

Alţii sînt abstracţi sau conceptuali, fac colaje ori manipulează imagini (îmi plac proiectele Polaroid ale lui David Hockney din anii ’80, spre exemplu), sau sînt minimalişti, preocupaţi de designul lumii materiale, de pattern-uri. Metodele de explorare ale fotografiei sînt la fel de complexe precum ale scrisului.

Vînzător de îngheţată în Huanchaco, Peru

Marius Chivu (născut în 1978) este scriitor, cronicar literar şi traducător. A publicat, la editura Humanitas, jurnalele de călătorie Trei săptămîni în Anzi (2016) şi Trei săptămîni în Himalaya (2012/2016), iar la Polirom, volumul de proză scurtă Sfîrşit de sezon (2014).

Este redactor-editor al revistelor Dilema veche şi iocan, editorialist al revistei ELLE, precum şi realizatorul radio-emisiunii „All You Can Read” de pe urbansunsets.com. Împreună cu Florin Iaru, ţine din 2010 un atelier de creative writing.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€