Maica Rusie şi tatăl tuturor trenurilor: Novosibirsk

Voicu Bojan

Redactor

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Habarnam face poze din tren

Există momente în viață când simți că ești condamnat să faci lucruri pentru care nu ești deloc pregătit. Și totuși le faci. Seamănă cu acel moment când urci pe stânca de deasupra unui lac de munte.

Văzută de jos, distanța pare infinit mai mică decât văzută de sus. Prietenii care deja au sărit în apă râd, te îndeamnă, te fac laș. Tu râzi. Dar inima ți-a căzut deja în chiloți. Sufletul ți s-a făcut abur subțire, ieșindu-ți pe nări și înălțându-se la cer, ca un lampion invizibil. Nu mai e nimic de negociat, nici măcar propria ta viață.

Și atunci, pui deoparte rațiunea, aşa cum așezi ochelarii de citit pe masă, închizi cartea vieții tale și te arunci în gol, întrebându-te dacă o să te mai întâlnești vreodată cu tine însuți sau, în cazul în care ai fost cuminte și ai mâncat tot din farfurie, doar cu Sfântul Petru zdrăngănind cheile împărăției.

Iată ce gânduri deosebite mă vizitează când pun iarăși piciorul pe scara trenului! Cine sunt? Încotro merg? De ce? Habarnam, ca personajul lui Nosov.

Goana nebună reîncepe. Cu viteză, nu ca la noi. Aceiași copaci se dau deoparte ca o cortină, făcând loc unor mici oaze umane: o căsuță de lemn, o grădină de zarzavat, vaca iubită a unui om priponită de gard, un camion dezafectat ruginind într-o curte.

Totul galopează pe lângă tine. Te miști, dar parcă tu ești cel care stă și, disperat să oprești măcar ceva din clipa asta lungă, scurgându-se pe lângă tine ca ceasurile lui Dali, declanșezi mereu. Aparatul țăcăne în ritmul roților de fier. La fel și gândurile mele, imposibil de oprit, de analist politic amator.

Cugetări geo-politice

Rezultate alegeri: Elena Lasconi, cu 973 de voturi înaintea lui Ciolacu. Călin Georgescu vine de nicăieri și cucerește țara și Diaspora.

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

Călin Georgescu hipnotizează România. Scârbiți de oferta democratică a partidelor, românii au votat direct cu Rusia

Călin Georgescu reușește, în 2024, un scor apropiat de cel al lui Vadim Tudor în 2000: aproape 23% dintre românii care s-au dus la vot au votat cu el, un outsider al politicii românești care promite o Românie suverană, nealiniată, întoarsă către sufletul românesc și inima aia care cântă doine pe un picior de rai, pe care el însuși vine călare pe un cal alb. Nu glumesc, fix așa arată un clip de promovare al acestui candidat.

Tocmai străbatem cea mai vastă țară din lume, care, după dezmembrarea URSS, a pierdut cam jumătate din populație și teritorii enorme, dar a rămas cea mai vastă. Acum, rușii sunt 143 de milioane la o densitate de 8 oameni pe kilometru pătrat. Vorbim despre circa 100 de etnii și o speranță de viață de 72 de ani la femei și doar 59 de ani la bărbați.

Natalitatea e un dezastru. Prosperitatea încă se lasă așteptată. Țara, însă, nu doarme. Luptă, construiește, încrederea în sine crește și nimic nu arată a fi pe punctul de colaps, așa cum ni se tot livrează.

Și totuși, în jur răzbate frica, laolaltă cu tristețea unei mari puteri risipite, care trăiește din amintiri și parcă nu dorește să privească prezentul în ochi. Fiindcă prezentul nu arată prea promițător. Degeaba ai resurse enorme într-o corupție galopantă – din cașcaval se înfruptă câțiva aleși doar.

Îi vezi prin orașe cum trec ca vântul în merțane negre, blocând străzi și însoțiți de mafioți pe motoare, care au în urechi sârme ca niște cârlionți și ultima dată au zâmbit în clasa întâia, când i-a mângâiat tovarășa învățătoare pe părul bălai.

Senzația e că rușii cu mulți bani își pot face de cap în țara lor. Și că, de fapt, țara e numai a lor. Or, asta nu e frumos deloc.

Cifrele sunt crude. Am căutat și am verificat trilioanele din mai multe surse. Azi, PIB-ul Rusiei e simțitor mai mic decât cel al statului California. Ba da! Cândva erau egale, dar azi, după ce prețul petrolului s-a prăbușit, nu mai sunt.

Ei bine, asta spune ceva despre situația actuală a acestei mari puteri. Care, da, e mare în aparență, însă numai până ne uităm în pușculița de la purtător și ne apucăm de comparații cu alte mari puteri.

Vladimir „Omul fără chip” Putin încearcă să scoată castanele din foc fără să se murdărească prea tare de funingine, fiindcă nu vrea să dea rău în fața lumii. Urăște opoziția, criticile și presa independentă, ca orice dictator sadea. Se vede președinte pe viață.

Joacă, deci, o carte riscantă – cea a unei mari puteri cam sărăcite, dar care trebuie să dea senzația unei forțe militare de temut. Seamănă cu uncheșul ăla cam bețiv, fost milițian, care la orice nuntă își umple pieptul cu decorații, dar nu mai sperie pe nimeni.

Prezența armatei ruse în Siria validează cumva povestea. Între timp însă, investițiile militare scad continuu. Întreținerea mașinăriei care livrează mândrie națională e tot mai costisitoare. Astfel că războiul hibrid purtat acum de Rusia trage mai mult a harță de elevi pe rețele de socializare.

Nu mai e cu generali încruntați pe sub sprâncene stufoase, submarine nucleare sau butoane roșii atașate la bombe atomice, ci mai mult cu petarde mediatice, cu perdele de fum și fake news cât încape.

Nemaiavând bani să trimită maimuțe după sufletul lui Gagarin − cel care l-a căutat pe Dumnezeu în spațiu, dar nu l-a găsit −, rușii s-au specializat în jucărele de-astea pe calculator, făcute de hackerii casei, ce pot fi cuprinse în expresia creată ad-hoc: „manipulări la cap până te doare mintea”.

Dați-mi, deci, voie să am micile mele rezerve personale față de super-puterea fostă sovietică și viitorul ei de aur.

Trenul-spital de campanie

Un lucru însă nu poți să negi. Țărișoara pe care o străbați la plus 30 de grade, în conserva asta lunguiață de fier, nu e doar frumoasă, ci mai ales balșoi. Ai senzația că ești un rănit dintr-un spital de campanie al unui război absurd ca toate războaiele lumii.

În jur, răniți ca tine dorm, sforăie, șed numa-așe’, le e cald, mănâncă, beau și o iau de la capăt. Peisajul e de Hieronymus Bosch − picioare rășchirate ieșind din paturi prea scurte, guri căscate vast, lâncezeli în suc propriu, gâturi frânte, mâini abandonate, parcă desprinse de corp.

Printre ei toți, tu − anonimul suprem. Un evadat perfect în pușcăria fără margini a Siberiei, destinat mlaștinii, fiarelor sălbatice, frigului și, într-un final previzibil, pierzaniei.

Ronțăi alături de prietenii tăi dintr-un pește afumat, cumpărat cu 300 de ruble în gara din Tyumen de către fratele Tomasso. Și nu-ți poți desprinde ochii de pe geamul verde, brăzdat de dungile de pijama ale mestecenilor. Pentru o clipă, viața pare cumva veșnică.

Cobori din tren și rămâi pe peron câteva clipe. Nu-ți vine să crezi că poți păși pe ceva care nu se mișcă, nu se leagănă, nu sună și nu troznește din toate încheieturile. Ai pasul larg și legănat precum al marinarilor care s-au chinuit prea mult să-și țină echilibrul pe puntea corăbiei și acum, când pământul e ferm, nu mai știu umbla.

Nu-ți vine să crezi că peisajul stă locului, că te lasă să îl contempli fără să alerge de nebun pe lângă tine.

De ce nu râd rușii?

Te strecori printre comercianți ambulanți care vând kvas (băutură tradițională fermentată, făcută din pâine neagră cu zahăr), cireșe sau caise cu 50 de ruble paharul, plăcinte cu varză sau cartofi al căror înveliș imersat în ulei strălucește „deosebit de atractiv” în lumina soarelui.

Vânzătorii nu-s ca-n alte părți ale lumii. Nu le vine în mod firesc să zâmbească, nu vor să fie neapărat drăguți și nici măcar nu vor să-ți vândă neapărat ceva. Ba chiar ai senzația că sunt gardienii solemni ai propriilor produse, că le păzesc ca nu cumva să le fure cineva. Sunt aidoma leilor de gips, cu ochi albi întorși spre înăuntru, de pe porțile palatelor țigănești din Huedin.

Rușii, am observat, nu râd fără motiv. Comunismul i-a dresat că viața-i treabă serioasă. Cu ea nu-i de râs. Nu sunt excesiv de politicoși. Nu răspund la zâmbete, degeaba încerci. Cel mult, provoci mirare.

Prin natura lor, nu sunt extrovertiți și exuberanți, cel puțin nu în spațiul public. Se uită la tine serioși și te scrutează din cap până-n picioare. Nu joacă nici un teatru social, nici măcar scurt. Nu vor să pară altceva decât sunt.

Greu dai de oameni care să vorbească altceva decât rusește. Poate și de aceea sunt rezervați și tăcuți, mai ales cu străinii. Dar cunoscătorii spun că, odată ce ai penetrat stratul de suprafață și le-ai câștigat încrederea, rușii se deschid și devin cei mai adevărați tovarăși pe care-i poți afla.

Sunt exact opusul culturilor exuberante, gen SUA sau Brazilia, care te bat instant pe omoplați, îți toarnă povestea vieții lor în 4 minute, te invită la ei acasă să le fii prieten pe viață, dar uită mereu să-ți dea adresa.

Senzația mea e că rușii sunt niște morocănoși sensibili, care ascund suflete enorme și pasiuni arzătoare cum numai poeții au. Sunt complet altfel decât restul lumii și par perfect împăcați. Iar marea lor literatură o confirmă.

Habarnam ia seamă de marea harababură

Nimic mai practic decât să cunoști un loc atunci când, potrivit hărții fratelui Cartografie, cazarea din Novosibirsk se află taman la două ceasuri de mers pe jos de gară.

Transpiri sub rucsac și, zapând peste zebre și alei dintre blocuri, iei în primire ce ți se dă. O fată mult prea dichisită pentru o marți dimineața așteaptă să se deschidă un magazin de haine. O mătușică purtând pălărie roz sărută o înghețată tot roz.

Sau o pereche dintr-o stație de troleibuz, care îmi place enorm. El stă pe vine, în poziția favorită a tuturor bărbaților din Asia Centrală, iar ea are mâna pe umărul lui. Lângă ei, dintr-o plasă cu dungi, dintr-acelea cu care se făcea Turcia pe vremuri, răsare capul unui urs old school, galben și vechi, umplut cu rumeguș, cu o privire îngrozitor de tristă. Să scot aparatul e prea complicat, așa că fotografiez cum pot, clipind.

Peisajul prin care trecem mă face să mă gândesc la tipul care m-a întrebat în Moscova:

„Da’ ce căutați voi tocmai la Novosibirsk? E un oraș nou, are doar vreo sută de ani. E haotic, aglomerat, n-o să înțelegeți nimic din el. Singurul lucru frumos e campusul universitar, aflat în afara orașului. Dar traficul e nasol la final de săptămână. Oamenii se duc la plajă, fac baie în fluviul Obi. În rest…”

Strada Artileriskaia, unde avem noi cazarea, e pe la coada orașului, de negăsit. Întrebăm niște tipi de la o vulcanizare. Par uzbeci sau turkmeni, nu ne înțelegem defel cu ei.

Nu departe, se plimbă doi de mână. Oprește o mașină de poliție, un tip le pune cătușele și-i îndeasă înăuntru.

În jur, cartiere de blocuri vechi se amestecă cu altele noi, apoi cu o pușcărie și cu niște gherete de termopan alb unde se vând flori. În fața unei case, un geniu local a încercat să creeze o lebădă dintr-un cauciuc vechi, vopsit în alb murdar. A ieșit doar un cauciuc ciopârțit.

Un mall imens încearcă să descrețească fruntea călătorului însetat cu niște reclame mari, ca peste tot în lume. Te ia cu amețeală de cum faci ochii roată în jur.

Arhitectura e un haos creat parcă de doi bețivi: arhitectul șef și managerul orașului. Iar acest oraș nu e o haltă oarecare, ci e al treilea din Rusia, e ditamai nodul comercial, se recomandă ca un oraș dinamic și prosper, poarta de intrare înspre inima Siberiei.

Orașul ăsta mi-a pus capac!

Orașul e de o stridență îngrijorătoare. Reclame la politicieni se suprapun peste figuri terne de cetățeni care așteaptă verdele la stop. Clădiri de birouri oribile alternează cu blocuri cenușii din care o perdea albă încearcă să evadeze pe fereastra etajului 17.

Câte o biserică trântită între două străzi, vizavi de un Big Mac, lângă care stă o altă clădire cu iz „modern” făcută la beție, te face să te întrebi câtă energie interioară consumă rușii pentru a negocia aceste trei straturi suprapuse ca tortul miresei frecat cu unt la o nuntă de țară: cenușiul comunist, eterna ortodoxie și biznisul capitalist.

Cuprins de disperare, încerc să ies din orașul isteric, aglomerat și cu totul zăpăcit și să-mi aflu pacea pe malul fluviului, unde e promenada. Fratele Cartografie se jură că, dacă te uiți îndelung la o apă mare, ți se mai spală din angoase.

Umblu de nebun pe străzi prăfuite, trotuare sparte și alei incerte până ajung într-o curte de întreprindere, de unde paznicul mă dă urgent afară. Pietonala romantică cică e mai încolo.

Acolo – depresia dă să te strângă la piept. Îndrăgostiți nu foarte convinși că e bine ce fac se pupă pe fondul unor arteziene ce răsar din mijlocul fluviului. Un tip cu față de interlop jenat pozează strâmb la brațul unei blonde ce-și adoră propria imagine în vederea albumului de nuntă.

Fum de șașlâk, căldură lipicioasă, bere ioc și, peste toate, o plictiseală enormă ca o plapumă de puf așezată tandru peste o zi caniculară. Sincer, îmi vine să mă arunc în Obi de pe primul pod.

Capacul mi-l pune o gașcă de Hare Krishna adaptați nevoilor rusești, ca să fie mai convingători. Fetele sunt, de fapt, niște bătrâioare mascate în straie lălâi, cu zorzoane, iar solistul chel, cu o codiță subțire, de șobolan, are o haină roșie de satin și cântă cu foc la acordeon exact ca la un program cultural artistic al tineretului utecist.

De mai încolo, doi Martori ai lui Iehova ce par împăiați le privesc scălâmbăiala cu un suveran dispreț creștinesc.

Un singur gând îmi bate în cap ca o ciocănitoare înfometată, proaspăt ieșită din postul mare: oare cât mai avem până la tren? Cum să scap mai iute din harababura asta de oraș, imposibil de apucat, oricum te uiți la el?

Ca să mă conving, îl iau și a doua zi la pas, dar în alte direcții – e din rău în mai rău. Clădiri kitsch din sticlă ca niște faguri se amestecă cu nave cosmice pregătite să-și ia zborul spre galaxii.

Un Lenin cu un parpalac fluturător, de exhibiționist prin parcuri publice, e flancat de doi muncitori cu brațe întinse, care par să dirijeze traficul în ditai intersecția.

O tipă cu voce securistică face instrucție cu o armată de femei care se chinuie într-un dans tematic ratat, pe muzică dubioasă. În fața unor clădiri administrative, un glob pământesc se învârte răsărind din mijlocul unor jeturi blege de fântână arteziană. E prea mult.

Singurele semne de normalitate pe care le-am găsit în stridența acestui Novosibirsk, unde sper să nu mă mai întorc degrabă, au fost așa: muzeul trenurilor, șașlâk-ul unui georgian transpirat, skaterii de la poala unui grup statuar socialist, mama care își omora plictiseala familială jucând șeptic cu cei trei copii ai ei în sala de așteptare, frumusețea clasică a gării și, peste toate, femeia simplă care și-a pus plasele jos, a deschis capacul unei pianine ce părea un simplu decor și a început să cânte muzică clasică, într-o sfântă cacofonie, pe fondul unei mașinării de spălat podeaua și al vocii sparte ce anunța următorul tren. Al nostru.

Slavă Domnului!

Ne despărțim fără pic de întristare de Novosibirsk. Nimeni nu se uită pe geam până nu ajungem departe, în sate mici din oceane de verdeață unde vacile sunt perfect împăcate cu sensul vieții lor: laptele proaspăt muls.

Mă simt ca perdeaua aceea albă care încerca să fugă din oraș pe fereastra de la etajul 17 al unui bloc la baza căruia se dărâma lent o cocioabă minusculă, de lemn.

Krasnoiarsk, zi-mi că ești mai frumos și jur că mă scobor la tine și-ți cânt o odă!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€