"M-au ţinut închis 4 luni". Mărturia unui om care a fugit din țară în 1990

În iunie 1990, numele inginerului Dumitru Tudor (azi în vârstă de 68 de ani) apărea pe prima pagină a ziarelor centrale: el și alți manifestanți din Piața Universității fuseseră arestați pe motiv că erau legionari.

Stabilit în Olanda, unde a cerut azil politic încă din 1990, Dumitru Tudor s-a întors la București după 27 de ani pentru a-și susține fiica, pe Ioana Tudor (36 de ani), care îi repetă protestul de atunci, greva tăcerii, printr-o reprezentație artistică în Piața Victoriei.

Revoluția l-a dezamăgit

La Revoluție, Dumitru Tudor era inginer la o fabrică de șuruburi din Râmnicu Sărat. Viața sa era împărțită între provincie și Capitală: avea doi copii la un liceu din București și un al treilea, pe Ioana, în vârstă de 9 ani, care locuia cu mama și cu bunicii ei într-o localitate de lângă Râmnicu Sărat.

Dumitru Tudor asculta cu emoție relatările de la Radio Europa Liberă despre mișcările politice din Europa anului 1989. Sperase, cu inconștiența aceea tipică celor aflaţi dincoace de Cortina de Fier, că schimbarea va veni la Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989.

Degeaba: Nicolae Ceaușescu fusese reales secretar general al PCR.

Apoi a venit Revoluţia şi bucuria libertății a durat doar câteva zile, până când a văzut că mult-visata schimbare este confiscată de Ion Iliescu, el însuși nomenclaturist al regimului comunist.

Dumitru Tudor nu se considera un activist, dar nici nu voia să cadă pradă manipulării din acele zile, așa că mânca pe pâine tot ce apărea în ziarul România liberă.

În 13 iunie 1990, a profitat de o delegație de serviciu la București ca să arunce un ochi la rămășițele marii demonstrații din Piața Universității.

„Am ocolit prin spate, pe la Spitalul Colțea, deoarece prin Piață nu se putea trece, era încercuită de autobuze, iar metroul nu oprea în stație. Piața era ocupată de poliție. Manifestanții și cei care se aflau în greva foamei fuseseră evacuați cu forța la prima oră”.

A ridicat din umeri și și-a continuat drumul către întreprindere. La întoarcere, nu s-a putut abține să nu mai treacă o dată prin Piața Universității, să vadă dacă s-a mai întâmplat ceva.

„Am găsit și o alimentară în drum și, cum era obiceiul străvechi, se stătea la coadă la unt. M-am așezat și eu și am luat două pachete. Apoi, bum-bum, fum. Lumea țipa, eu eram prin spate, pe la Piața Rosetti.

Ieșea fum din toate autobuzele și nici țipenie de polițai. Fugiseră toți ca potârnichile. Au dat și au fugit? Bănuielile de atunci aveau să-mi fie confirmate ulterior de stenogramele cu Chițac”. 

În iunie 1990, generalul Mihai Chițac era ministru de Interne.

Manifestant de ocazie

Dumitru Tudor a mai zăbovit în zonă preț de vreo două ceasuri, până la apariția lui Marian Munteanu la balconul Universității. I s-a părut ciudat gestul, mai ales că Munteanu fusese reținut în dimineața respectivă.

„Apoi s-au format două grupuri mari: unii au plecat spre Televiziunea Română, alții – pe bulevard, spre Poliția Capitalei, unde se spunea că sunt arestații. De fapt, arestații erau la Măgurele. Mai jos, pe cheiul Dâmboviței, era Serviciul Român de Informații, iar vizavi era Ministerul Apărării.”

A intrat și el în coloană. Avea asupra sa filtrul de la întreprindere, obiectul pentru care venise la București, și o sacoșă cu două pachete de unt.

„Când manifestanții au ajuns la Poliția Capitalei, ușile erau larg deschise, nu a reacționat nimeni. Manifestanții s-au mutat la SRI. Acolo, câțiva puștani au aruncat cu sticle incendiare. Tot așa, deși instituția era păzită cu arma, nu a reacționat nimeni, s-au auzit doar niște focuri de avertisment de la Ministerul Apărării, de peste drum”.

Dumitru Tudor a plecat spre Televiziune, unde povestea s-a repetat. Clădirea nu era încă ocupată, dar soldații de la poartă îi lăsau pe manifestanți să pătrundă în curte.

„A venit un elicopter care survola pe deasupra noastră. Am ridicat și eu pumnul și am strigat. Apoi am intrat cu cei care voiau să se plângă de dezinformarea și propaganda mincinoasă.”

Își amintește că ceasul instalat la Piața Aviatorilor arăta ora 19.50 când a plecat de la Televiziune, înainte ca situația de acolo să escaladeze. Văzuse bătăuși încolonați și nu voia probleme.

„Când am ajuns acasă, am văzut la televizor mascarada, cum că la Televiziune sunt elemente legionare, că ar fi arborat steagul verde, niște tâmpenii”.

A doua zi era deja la Râmnicu Sărat, însă atmosfera de la serviciu se schimbase.

„Sub birou am găsit o fițuică cu o caricatură făcută de un muncitor, pe care scria: «Ce maiou verde se ascundea sub haina ta, domnule Tudor?»”.

Muncitorii știau că fusese la București, în delegație, și bănuiau că participase la manifestații. Seara, bănuiala avea să li se adeverească.

„Erau difuzate pe post imagini cu mine la Televiziune. Iliescu anunța că sunt huligani în București și le cerea oamenilor să ofere informații dacă îi cunosc.

A doua zi dimineață, pe 15 iunie, am fost anunțat că muncitorii au intrat în grevă, că doresc înlăturarea mea din funcție. I-am chemat pe toți ca să îi liniștesc, le-am spus că nu suntem aici ca să facem politică și că autoritățile vor face lumină în problema asta.

Ca să liniștesc apele, am cerut concediu de la inginerul-șef, dar, când m-am întors cu hârtia, mă așteptau deja doi polițiști la el în birou”.

A fost escortat la București și dus direct la Rahova. După interogatoriu, l-au eliberat. Dar tensiunea creștea.

„A doua zi, pe 16 iunie, n-am găsit România liberă. Era singurul ziar în care aveam și eu încredere. Am plecat la redacție, gândindu-mă că acolo trebuie să aibă un exemplar. Redacția fusese închisă de mineri încă de pe 15 iunie”.

Dumitru Tudor povestește că acolo, la Casa Scânteii, s-a întâlnit cu ambasadorul Olandei, care tocmai cobora dintr-o mașină de corp diplomatic. La fel ca el, ambasadorul citea România liberă și venise să vadă de ce nu apăruse ziarul. (Despre întâmplarea asta, ambasadorul Coen Stork a povestit într-un interviu pentru PressOne.)

Pe 17 iunie, Dumitru Tudor s-a hotărât să intre în greva tăcerii. A mers în Piața Universității cu o hârtie legată de gât, pe care erau înșiruite 13 revendicări: să fie eliberați arestații, să se ancheteze cine îi adusese pe mineri, să se garanteze libertatea TVR, deconspirarea manipulatorilor etc.

Își amintește că gestul său nu a avut cine știe ce impact, dar că a reușit, probabil, să irite autoritățile.

„Pe 20 iunie a fost învestirea lui Iliescu. Eu m-am plimbat pe la Ateneul Român și era presă peste tot. Apărusem deja în ziar și nu mai eram așa important, eram doar unul cu o hârtie de gât. Cine era de acord cu mine dădea din cap, dar lumea se cam întorsese la treburile ei.”

4 luni de închisoare

Pe 21 iunie, Dumitru Tudor a fost chemat din nou să dea declarații, iar pe 28 iunie a fost arestat.

„Până atunci nu aveau dovezi să mă aresteze, le spusesem că am fost la Televiziune ca un băgător de seamă, că nu am făcut nicio stricăciune. De data asta însă, căpitanul mi-a arătat cu satisfacție o captură cu mine, dintr-un material video.

Țineam o mână întinsă, ca legionarii. Era o manipulare, probabil că era o captură dintr-un gest mai amplu, dar asta nu conta. Am fost trimis direct la medicul legist.”

A fost băgat într-o celulă cu deținuți de drept comun. Seara, au primit ziarul cu componența noului guvern condus de Petre Roman. Dumitru Tudor a intrat în greva foamei și, după șapte zile, a fost transferat în penitenciarul-dispensar Jilava.

Soția lui a fost informată despre arestare, dar nu știa unde se află. L-a căutat la toate secțiile de poliție, la penitenciare, la morgă, în cimitirul Străulești. Toți îi spuneau că nu figurează pe listă, nici la Rahova, pe unde trecuse, și nici la Jilava, unde era închis.

„Soția mea m-a căutat peste tot, având experiența tatălui ei, care intrase în anii ’50 într-o mișcare de rezistență. M-a găsit cu ajutorul avocatului Mihai Moldoveanu, căruia îi lăsasem vorbă că voi fi, cel mai probabil, închis. Era membru al nou înființatei Asociații pentru Drepturile Omului„.

L-a localizat după o săptămână. Abia pe 20 iulie avocatul a reușit să-l viziteze. I-a dat o Biblie, de la soție, dar nu l-a putut ajuta mai mult.

Dumitru Tudor avea să petreacă în închisoare 4 luni. A stat închis alături de Teodor Mărieș, actualul președinte al Asociației 21 Decembrie 1989, și de Marian Munteanu, liderul studenților din Piața Universității.

Din perioada petrecută după gratii, își amintește un moment care l-a pus pe gânduri. Pe data de 3 august, l-a văzut pe însuși Virgil Măgureanu, directorul de atunci al SRI, în vizită la Marian Munteanu. Venise însoțit de un aghiotant cu o mașină de scris.

În cele din urmă, Dumitru Tudor a fost eliberat pe 30 octombrie 1990, când mezina sa, Ioana, împlinea 10 ani.

„Făcusem prin avocat o cerere de judecare în libertate. Inițial, Iliescu nu a vrut să asculte. Apoi, forțat de presiunile internaționale, a fost de acord să ne dea drumul. Fără el nu se putea să fim eliberați, fiindcă judecătorii erau, toți, niște păpuși. A fost eliberat tot lotul de 29 de oameni o dată.

Din cei aproximativ 1.000 de manifestanți care au ajuns la Măgurele, vreo 200 s-au dus în instanță. Împotriva mea au fost folosite probele video de la Televiziune și captura aceea. Sentința am primit-o pe 15 aprilie 1991″.

Fuga

Dumitru Tudor a primit un an de închisoare cu suspendare, însă procurorii nu s-au mulțumit cu această sentință și au făcut recurs. A fost picătura care a umplut paharul. A decis să părăsească țara, împreună cu familia.

„Ne-am plimbat aproape două luni prin Europa. Inițial, am ajuns în Budapesta, dar mi-au spus că trebuie să aștept un an și jumătate. Nu aveam bani pentru așa ceva.

Voiam să ajung în Canada, așa că am plecat în Viena, la Organizația Internațională pentru Migrație. De acolo ne-am dus la Bruxelles, la consulatul Quebec-ului. Am aflat că trebuia să avem pregătiți 2.000 de dolari.

În final, m-am gândit să încerc și în Olanda, dacă tot fusese ambasadorul lor așa de cumsecade. Am oprit la Haga. Acolo, un băiat de la o asociație ne-a sfătuit să cerem azil politic, măcar să avem o acoperire până când primim viză de Canada”.

Dumitru Tudor recunoaște că familiei sale nu i-a fost ușor să se integreze în Olanda și că i s-a reproșat asta de nenumărate ori. Cu toate acestea, nu regretă nimic, în ciuda dezamăgirilor pe care le-a trăit.

„Ne-am întors prima dată în România după 7 ani, când am primit pașaport olandez. Era Emil Constantinescu la putere. A fost o mare speranță, dar ce să mai zic…

Ca om la 40 de ani, să plângi că au câștigat țărăniștii alegerile și pe urmă să vezi ce fâsâială a fost… 

Totuși, singurul meu regret este că schimbarea așteptată atât nu s-a produs nici acum și că demersul meu a fost izolat. După proteste cu sute de mii de oameni, să rămâi singur în greva tăcerii…

Și partea cea mai rea este că și acum se întâmplă la fel. În primăvară, am trecut prin Piața Victoriei, întâmplător, ca acum 27 de ani. Din tot acel protest masiv din februarie mai rămăsese doar un grup de 30-40 de înrăiți. Mi-au adus aminte de mine…”

Cortina de Fier

În perioada 9-13 iunie, artista Ioana Tudor se află în greva tăcerii în fața Guvernului. Ea spune că această reprezentație, care repetă gestul tatălui său din 1990, simbolizează „neputința unui om în fața unui stat totalitar”.

Greva va înceta în ziua în care se împlinesc exact 27 de ani de când minerii din Valea Jiului au înăbușit în sânge protestele față de regimul lui Ion Iliescu.

Înainte de a intra în grevă, pe 8 iunie, Ioana Tudor a întocmit o listă de 13 revendicări împreună cu vizitatorii expoziției „I’m so Angry (I Made a Sign) Pop-up Museum„.

Expoziția face parte din proiectul Cortina de Fier, un demers jurnalistic care investighează online și offline ce a mai rămas din optimismul perioadei de după căderea comunismului în Europa. Este o inițiativă a colectivului de jurnaliști olandezi Bureau Boven și a editurii Autres Directions și este realizată cu sprijinul Fondului European pentru Cetățeni.