Ambasadorul care i-a ajutat pe disidenţi: "În România era mai rău decât în Cuba"

Coenraad Frederik Stork are aproape 90 de ani și este cunoscut printre colegii săi diplomați ca un enfant terrible. A fost ambasadorul Olandei la Bucureşti între 1988 şi 1993, şi-a făcut prieteni printre proscrișii vremii − Mircea Dinescu e cel mai cunoscut exemplu − și s-a străduit să le facă vocile auzite în Occident, unde informațiile din Europa de Est ajungeau controlat și erau cosmetizate de propaganda comunistă.

În voluminosul său dosar de supraveghere, ofiţerii de Securitate spuneau că Stork era altfel decât ceilalți ambasadori. Probabil că la această părere contribuise mult și obiceiul său de a umbla cu bicicleta prin București, nu cu mașină oficială condusă de șofer.

Timp de aproape doi ani (ianuarie 1988-decembrie 1989), Securitatea l-a filat și a obținut tot felul de delațiuni privind mişcările sale în România. Coen Stork a fost turnat de angajați ai ambasadei, de amici, cunoștințe şi funcţionari ai Ministerului de Externe.

Din notele informative se conturează portretul unui om de o vitalitate impresionantă și cu un grozav simț al umorului.

Săptămâna trecută, el s-a aflat la Cluj-Napoca pentru prima ediţie a Zilelor Olandeze şi a dovedit că cei 25 de ani care au trecut de la plecarea sa din România, şi de când e pensionar, l-au schimbat doar din punct de vedere fizic.

*

– Cum vi s-a părut România în comparaţie cu Cuba, în 1988, când ați ajuns la Bucureşti?

– Am fost numit ambasador în România după un mandat de câțiva ani în Cuba, iar când am ajuns aici… trebuie să spun că era mult mai rău decât în Cuba.

În Cuba, oamenilor li se închiseseră cafenelele și nu mai aveau unde să se întâlnească, dar puteau povesti… Țin minte că, în România, primul lucru șocant pentru mine a fost că mergeam seara pe stradă, iar becurile de la sistemul de iluminat public se stingeau din cauza penelor de curent… Nu mai văzusem asta niciodată.

– Cum vă amintiți anii aceia?

– Era foarte greu pentru mine să fac contacte – Securitatea păzea casele oamenilor de cultură pe care aș fi vrut să-i vizitez, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu. Mă mai chemau de la Ministerul de Externe și mă certau, dar asta nu m-a oprit niciodată…

– Cât de liberi îi simțeați pe disidenți?

– Erau mai liberi, cu siguranță, decât restul oamenilor, în mintea lor. Dar era un gen de libertate pe care fiecare și-o câștiga pentru sine însuși.

Țin minte o întâmplare cu Mircea Dinescu. L-am invitat odată la un dineu la ambasada Olandei, pe strada Atena. La intrare, l-au oprit securiştii care încercau să blocheze accesul în ambasadă. I-au cerut să le arate invitația la eveniment, or eu nu trimiteam invitații.

Dar Mircea a făcut scandal și a trecut pur și simplu prin ei. Hahaha! Și după ce a intrat în ambasadă, era atât de pornit, că s-a întors la poartă și le-a spus: Ah, și vedeți că urmează să mai vină cineva, tot fără invitație, să faceți bine să-l lăsați să intre!

Era adevărat, urma să mai vină un prieten din mediul cultural. Mediul acesta m-a interesat cel mai mult, după ce am venit în România.

„Le-a spus angajaţilor să facă ce au făcut şi până acum”

„La întâlnirea din data de mai sus, sursa «MONA» ne-a relatat următoarele:

– Noul ambasador olandez STORK COENRAAD FREDERIK nu s-a decis nici în momentul de față cum să-și aranjeze interiorul de la reședință. Are un număr mare de volume de cărți din diferite domenii și o așteaptă pe soția sa pentru a așeza mobila.

Din cele aflate de sursă, soția ambasadorului n-o să locuiască efectiv în țara noastră, ci o să vină periodic. (…)

Ambasadorul este o fire nehotărâtă, cam dezordonat, discută foarte puțin cu personalul român, practic este inexistent pentru el și încă de la venirea sa le-a spus angajaților să facă ceea ce au făcut și până acum, să vină la serviciu cum au venit întotdeauna.”

Fragment dintr-o notă informativă inclusă în volumul
Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork,
apărut în 2013 la editura Humanitas

*

– Securitatea a adunat sute de note informative despre activitatea dumneavoastră.

– Da, am văzut documentele, am idee despre ce e vorba, dar nu mi le-a tradus nimeni și n-am făcut eu selecția pentru carte.

– Și-au notat tot felul de lucruri care îi uimeau și îi contrariau: se subliniază, de mai multe ori, că folosiți cu precădere bicicleta pentru a vă deplasa prin București.

– Da, ambasada era într-o zonă cu mai multe clădiri aparținând corpurilor diplomatice. De pildă, ambasada germană era foarte aproape şi, deci, era mult mai simplu pentru mine să merg cu bicicleta decât să sun șoferul, să-l pun să mă ducă, apoi să mă aștepte și să mă ducă înapoi acasă. Haha!

Și erau foarte suprinși să vadă așa ceva, un ambasador pe bicicletă! Cred că-și spuneau că sunt nebun. (Râde)

– Și asta. Și erau șocați de felul în care vă îmbrăcați…

– Da. Haha!

– Notează că nu prea vă îmbrăcați ca un ambasador…

– Da! În Cuba, la un moment dat, trebuia să organizez o recepție de ziua reginei noastre și m-am trezit că pur și simplu nu mai aveam nici măcar un costum… (Râde)

– Vă amintiți ce discuții aveați cu disidenţii mediului cultural din România la dineurile pe care le organizați?

– Era dificil pentru ei să aibă expoziții, iar arta lor să ajungă la public. La un moment dat, la Amsterdam s-a organizat o expoziție, era după Revoluție, și directorul Muzeului de Artă Modernă voia să invite un pictor din fiecare țară proaspăt eliberată de comunism, și tot atâția artiști olandezi.

M-a întrebat dacă-i pot oferi o listă scurtă cu doi-trei pictori care-i pot face tablouri de largi dimensiuni, pentru că fiecare participant urma să primească un perete întreg pe care să-l umple.

Asta era dificil, pentru că la Bucureşti nu prea erau artiști cu tablouri așa de mari. Mi-a fost dificil să fac lista, dar am pus, totuși, trei nume, cred.

Directorul de la Amsterdam i-a vizitat pe toţi trei și l-a ales pe Ionică Grigorescu, care arăta cel mai puțin reprezentativ, care părea sărac, avea găuri la mâneci, în dreptul coatelor, era neras… Hahaha!

A fost convins imediat că acela era omul lui. În final, tabloul pe care l-a expus a fost un succes!

– Intelectualii români cu care vă întâlneaţi sperau că regimul va cădea?

– Da, aveau cu siguranță speranța că se va termina la un moment dat. Pentru că devenise din ce în ce mai rău.

Un mic echipaj de televiziune olandez care venise pentru a transmite de la cel de-al XIV-lea congres al PCR (desfăşurat în noiembrie 1989 – n.r.) a fost tratat mizerabil de către purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, care, mai târziu, după Revoluție, a fost numit ambasadorul României la Moscova…

Eu încercam să-i ajut să obţină conţinut video. În cele din urmă, au filmat imaginile acelea cu aplaudatul de la Congres și le-au difuzat. A fost șocant pentru telespectatorii olandezi.

– Ce vă povesteau cei care se opuneau regimului despre speranțele lor?

– Nu le-am pus niciodată aceste întrebări, pentru că mi se părea evident ceea ce doreau: să se termine odată regimul. De asta apreciau contactele cu ambasadorii străini.

Îmi amintesc că ambasadorul britanic a fost chemat din România cu câteva luni înainte de căderea lui Ceușescu, pentru a fi numit ambasador în Portugalia.

L-am întâlnit după vreo doi ani, în Belgia, era pensionat deja, și l-am întrebat: Nu-ți pare rău că ai ratat sfârșitul comunismului și Revoluția din România?

Și mi-a spus: Nu, am fost fericiți că am putut pleca într-o țară normală. Răspunsul lui m-a năucit, nu l-am înțeles niciodată! Un răspuns foarte ciudat… Dar britanicii pot fi ciudați! (Râde)

– În dosarul de la Securitate sunt multe note legate de interesul dumneavoastră pentru felul în care erau trataţi maghiarii din România.

– Da. Informațiile le primeam de la ambasadorul Ungariei, comunist și el. Era foarte bun, și îmi povestea întotdeauna cum sunt tratați maghiarii în Timișoara și așa mai departe. Ne dădea multe informații, chiar dacă era și el comunist…

– Cum ați perceput evenimentele din 13-15 iunie?

– Oh, am fost foarte supărat. Exact după ce Iliescu a citit apelul acela în care chema oamenii muncii să restabilească ordinea, era o recepție la un club diplomatic la care nu fusesem niciodată. Un ambasador dădea o recepție înainte să se retragă, și m-am dus și eu.

Recepția începuse la ora 6 seara, iar eu întârziasem. Era trecut de 6 şi am auzit la radioul din mașină că Iliescu le cerea forțelor responsabile să vină în ajutorul noii puteri. Și am spus imediat că asta este oribil din partea lui.

Anterior mai fuseseră niște încercări de mineriadă − în februarie, dacă-mi amintesc bine −, dar cea din iunie a fost la o scară mult mai mare. Așa că le-am spus colegilor de la acea recepție ceea ce tocmai auzisem la radio.

Apoi l-am remarcat brusc pe tipul de la Ministerul Afacerilor de Externe, cel care asigura relația cu presa și care a devenit mai apoi ambasadorul României în Rusia. Avea o față foarte fericită și l-am întrebat: Ești fericit? Ce motiv ai să fii fericit?

Și mi-a răspuns: Păi, este bine că ordinea va fi restabilită. Că oamenii vor pleca din stradă. Am lucrat întotdeauna pentru țara mea, și înainte, și după Revoluție.

Și i-am zis: Din cauza oamenilor ca tine, semenii tăi sunt într-o stare atât de gravă, sunt confuzi și au nevoie să fie ajutați…

„Obiectivul a luat-o în braţe pe soţie”

„La ora 2.00 din ziua de 28.07.1988, STAN a ieșit de la adresă împreună cu soția și câinele, au continuat pe str. Paris, Piața Quitto, str. Praga, str. Atena și la ora 2.15 au intrat acasă.

Pe acest traseu, cei doi s-au alergat, obiectivul a luat-o în brațe pe soție și a învârtit-o, apoi, ca și când s-ar fi supărat, a luat-o înainte grăbit, soția luând câinele în brațe și urmărindu-l să-l prindă, se jucau copilărește traversând de pe un trotuar pe altul sau mergând ștrengărește pe mijlocul străzii.”

(Fragment dintr-o notă de filaj a lui Coen Stork, aflată în volumul Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork)

*

– A fost un eveniment pe care și o parte dintre români l-au înțeles doar mult mai târziu…

– Da. Așa e. Am fost foarte supărat. A doua zi m-am dus cu mașina oficială la Casa Presei, unde era adunată toată presa din București. Am coborât din mașină, am intrat, am urcat pe scări și am găsit o sală unde erau mai mulți jurnaliști, într-o ședință.

Am bătut la ușă, am intrat și am spus: Sunt ambasadorul olandez, am venit să mă plâng că nu mi-am primit ziarul astăzi! Cred că ar trebui să munciți, să umpleți odată ziarul și să citească lumea! (Râde)

– Care e povestea legată de România pe care n-o s-o uitați niciodată?

– Cred că momentele de la Revoluție, când ne întâlneam la ambasada americană. Și toţi ambasadorii se întrebau cum să-și evacueze personalul și cetățenii lor. Pe mine nu mă interesa foarte tare, pentru că aveam un singur olandez care trăia în București.

La momentul acela, ambasada Americii avea camere înăuntrul cărora nu puteai fi ascultat de Securitate. Eu nu aveam așa ceva la ambasada mea.

Oricum, la un moment dat a fost o bătaie în ușă și au venit câțiva colaboratori ai ambasadorului care au spus: Tocmai ne întoarcem din zona Comitetului Central și s-a terminat!

Ne-am îmbrățișat unii pe alții, era o atmosferă de bucurie. Am plecat cu mașina înapoi la ambasada mea, apoi am avut ideea de a mă duce la Mircea Dinescu, pentru că locuia în apropiere. Am pornit de acasă, de pe strada Atena, către casa lui.

El era în arest la domiciliu, nu avea voie să iasă. Îi era permis să meargă din când în când la cumpărături, dar era mereu precedat și urmat de câte un securist, în așa fel încât nimeni să nu îl poată contacta nici pe el, nici pe soția sa.

Așa că m-am dus la poarta lui de lemn, iar ei au ieşit în curte, auziseră zgomotul, și le-am spus: Tocmai vin din oraș, de la ambasada Americii, am auzit că Guvernul pleacă!

Și ne-am îmbrățișat de bucurie prin gard, iar securistul care îi păzea casa se uita la noi descumpănit – nu știa ce să facă… Apoi am plecat, pentru că trebuia să transmit şi eu o telegramă, să-mi anunț guvernul despre ceea ce se întâmpla.

Mai târziu, mi-au povestit că, imediat după ce am plecat, a dispărut și securistul… (Râde)

– Practic, i-ați dat lui Mircea Dinescu vestea libertății, prin gard!

– Da! Și în aceeași zi, undeva – nu mai țin minte unde, pentru că totul este amestecat, oameni, fețe −, Mircea și soţia lui, Mașa, au ieșit în oraș pentru prima dată de capul lor, fără Securitate.

Au ieșit pe bulevardul mare, Dorobanți, și venea din stânga un tanc cu oameni care țipau și se bucurau, iar Mașa a zis că era așa de speriată în momentul acela că vreun securist ar putea să-l împuște pe Mircea.

Din fericire, asta nu s-a întâmplat. A fost un moment dramatic! Da! Este ceva extraordinar despre România! (Râde)

Și noi am avut un război de ocupaţie, în Olanda. Eu locuiam cu părinţii în afara oraşului Amsterdam, într-o zonă unde nu erau foarte mulți evrei. Aşa că n-am văzut deportări de evrei. Dar asta este încă o mare pată pe istoria noastră, că s-a făcut cu atâta succes în atâtea țări…

– Dar asta s-a întâmplat și în estul Europei, după ce comuniștii au ajuns la putere. Milioane de oameni au fost pur și simplu exterminați…

– Da.

– Cum vă explicați că Europa de Est nu a făcut un proces al comunismului?

– Nu cred că am un răspuns bun la întrebarea asta. Nu știu. Dar știu că eu sunt născut în 1928, așa că aveam 16 ani când s-a terminat al Doilea Război Mondial.

Am citit recent o carte excepțională despre perioada aceea, în care se spune că, după revenirea olandezilor la conducerea ţării, s-au pus bazele unui institut de cercetare a crimelor din perioada războiului, iar asta s-a făcut cu mare seriozitate. Astăzi, institutul poate fi şi vizitat, este condus de istorici extraordinari.

– După Revoluție, printre prietenii dumneavoastră care fuseseră disidenți a existat vreun interes pentru arhivele Securității?

– Nu prea mult. Cred că erau foarte sătui de tot ce fusese înainte. Dar sunt fericit că aceste institute care studiază arhive există în mai multe țări.

– Cum s-a schimbat România în acești 27 de ani?

– Foarte mult, extraordinar de mult! A devenit o țară normală din nou și oamenii nu mai ajung în pușcării din cauza a ceea ce scriu sau a ceea ce pictează.

– Dacă vreți să-mi povestiți ceva ce n-aveam cum să vă întreb…

– Ar fi o poveste simpatică. Am fost printre fondatorii acelui grup în care sunt toți foștii disidenți. Am participat și la prima lor întâlnire, în restaurantul unui mare hotel din București, atunci, după Revoluție.

Eram cu un ziarist olandez, care mergea cu cortul prin Europa de Est. Noi doi am fost singurii – încă am fotografia într-o carte, și de atunci am fost menținut printre contactele apropiate ale Grupului pentru Dialog Social.

Sunt oameni decenți. Încă îmi trimit în fiecare săptămâna publicația lor, revista 22. Este emoționant, deși româna mea nu e atât de bună încât să citesc revista aşa uşor.

– Cum vedeți revenirea extremiștilor între forțele politice europene?

– Nu cred că acordăm suficientă atenție acestui fenomen. E periculos. Ungaria e groaznică, una dintre cele mai rele situații. Dar, din câte mi se pare, România nu stă așa de rău cu tipul ăsta din Sibiu ca președinte! Un german!

– V-ați fi închipuit înainte de Revoluție că România va avea un președinte de etnie germană?

– Nu! (Râde) Dar nu se descurcă rău! Regret să spun că nu mai apar prea multe informații despre România în presa din Olanda…

S-a implicat în răsturnarea regimului Ceauşescu

Coen Stork are 89 de ani. Din 1988 până în 1993 a fost ambasadorul Olandei la Bucureşti, perioadă în care transmis presei occidentale texte semnate de intelectuali români în care era criticată dictatura lui Ceaușescu.

Stork este cel care, la începutul lui 1989, a scos din ţară, prin curier diplomatic, un interviu acordat de Mircea Dinescu ziaristului francez Gilles Schiller.

Interviul a apărut în martie 1989 în cotidianul Libération şi a fost citat masiv la Radio Europa Liberă, contribuind semnificativ la păstrarea speranţei în rândul populaţiei din România.

Stork a făcut cunoscut Europei şi planul de sistematizare a satelor din România. Astăzi, el consideră că implicarea sa a făcut ca acest plan să nu fie aplicat cu atâta violență.

Stork s-a aflat la Cluj-Napoca la invitația Centrului de Studii Olandeze de la Universitatea „Babeș-Bolyai”.