Luminița, la capătul tunelului

Valentin Șchiopu

Redactor

După extaticul „Apără Duckadaaam!”, de la Sevilla ’86, era greu de crezut că în comentariul sportiv o să-și mai facă loc un asemenea torent de entuziasm. În anii 2000 s-a consacrat însă o altă formulă magică: „Apără Huțupaaan!”

Constatarea asta te ținea mereu la distanță de primejdia unui atac de cord, la fabuloasele meciuri ale echipei naționale de handbal feminin.

Luminița Huțupan-Dinu (43 de ani) s-a retras din handbal în 2012 și s-a dedicat meseriei de antrenor cu portarii. Recent, a acceptat să intre în staff-ul fostei sale colege de la națională Carmen Amariei, care e antrenor principal la „U” Alexandrion Cluj.

I-am solicitat un interviu. Ne-a cerut doar să ne încadrăm în timp, pentru că voia să urmărească meciul România-Lituania, din preliminariile Euro 2016. Am găsit-o în timp ce frunzărea niște desene pe care le primise de la fetița sa, Ștefania – pachet surpriză de la Râmnicu-Vâlcea.

„Uite ce frumos a desenat aici! Mami, tati și Ștefania! Minunat! Vă jur că niciun trofeu câștigat în acest sport nu mi-a adus bucuria pe care am simțit-o la nașterea ei. Nimic, absolut nimic nu e comparabil”.

Luminița cu desenele fiicei sale. Foto: Raul Ștef

Am început interviul. A urmat însă un monolog despre cei peste 30 de ani petrecuți pe terenul de handbal, despre viață și moarte, suferință și bucurie. E povestea necosmetizată a celui mai bun portar din istoria handbalului feminin românesc.

Am ales să v-o spună Luminița Huțupan-Dinu, nemijlocit. La o adică, întrebările reporterului sunt doar niște mingi trimise telefonat către poartă.

*

„Mâine-poimâine împlinesc 44 de ani. Timp de 31 de ani am fost pe terenul de handbal. Am început în orașul meu natal, Piatra Neamț, la vârsta de 10 ani. Am fost descoperită de doi antrenori care din păcate nu mai sunt. La 16 ani am ajuns la echipa mare.

Am stat la Relonul Săvinești timp de 10 ani, după care m-au văzut antrenorii de acolo și mi-au spus în felul următor: Muncești prea mult pentru rezultate mici. Te sfătuim să mergi la Vâlcea, unde se joacă adevăratul handbal. Au vorbit antrenorii cu cei de la Oltchim și mi s-a făcut transferul după un turneu de sală de la Oradea.

My Fair Ioji. Cum a ajuns un cățel al străzii din Sighișoara într-o fermă de vis din Cornwall 

Câinii din România, care au fost salvați de pe stradă și trăiesc în adăposturi publice sau private, sunt adoptați sistematic în Marea Britanie, prin intermediul unor asociații de caritate. 

O asociație din Cluj organizează anual tabere pentru copiii cu boli grave. Cum reușește? „Dacă oamenii pun împreună bucățelele mici pe care le au, în timp efectul lor crește și se multiplică”

De 13 ani, Yuppi Camp, un ONG din Cluj, organizează tabere terapeutice pentru copiii cu boli grave. Timp de câteva zile, copii cu diabet, cancer, boala celiacă, hipoplazie renală și alte boli grave au parte de activități în aer liber, sub atenta supraveghere a unei echipe formate din medic, asistentă medicală, dietetician și, în unele cazuri, kinetoterapeut. Alături de ei, și părinții iau o pauză și „stau fără stresul că copilul s-ar putea să nu fie bine”.

Oltchim luase cupa și campionatul, au sărbătorit în vestiar, iar eu n-am mai plecat spre Piatra Neamț cu colegele. Am rămas la Oradea și am plecat ulterior la Vâlcea. Acolo, domnii Berbecaru și Gavrilescu au luat legătura cu mine în ceea ce privește contractul. După pregătire s-a început campionatul. Erau trei portari de valoare, de lotul național. Nu mi-a fost frică de concurență.

Am muncit, m-am pregătit cu foarte multă seriozitate. Am fost apreciată. La a treia etapă din campionat, îmi aduc aminte foarte bine, la Brașov, prin ’98, domnul antrenor Lucian Râșniță mi-a dat încredere, m-a introdus în a doua repriză și mi-a spus: Acum e momentul să demonstrezi și să arăți ceva. Apoi, n-am mai fost scoasă din poartă.

Huțupan, în perioada de glorie. Foto: Arhiva personală

În 1999, îmi aduc aminte cu plăcere, am evoluat extraordinar de bine la Campionatul Mondial. România a ieșit pe locul 4, iar eu am fost selecționată în echipa lumii, alături de Carmen Amariei și de Cristina Vărzaru. Performanța aceea ne-a permis accederea la Olimpiadă, după 24 de ani, cea de la Sidney. Atât timp cât pui suflet, Dumnezeu te răsplătește la un moment dat. A urmat un European foarte bun, la București: am fost desemnată cel mai bun portar al turneului, România a obținut locul 4.

La 6 ianuarie 2001 m-am transferat în Slovenia, la Krim Ljubljana. M-am pregătit foarte bine și după 5 luni am câștigat prima Ligă a Campionilor. În 2002, n-am trecut de grupe, tot cu Krim Ljubljana, și am plecat la Kometal Skopje, în Macedonia, pentru două luni și jumătate, sub formă de împrumut. Am făcut față cu brio și am câștigat cel de-al doilea trofeu suprem.

Apoi am revenit la Krim și am mai câștigat o dată Liga Campionilor, în 2003. În 2004 și 2006 am ajuns în finală. Au fost 6 ani frumoși, dar în 2006 am decis să revin la Vâlcea.

Voiam să mă întorc acasă, la Vâlcea, unde mă stabilisem, din dorința de a deveni mamă. Am spus că joc la Oltchim, pentru că ei au fost drăguți când a venit oferta de la Krim, cu condiția să-mi dea voie să mă retrag în momentul în care voi rămâne însărcinată. Zis și făcut!

Nu s-a putut întâmpla să devin mamă și am continuat să joc 3 ani la Oltchim. Apoi s-a întâmplat minunea. Orice femeie își dorește să devină mamă. În 2010 a venit pe lume o fetiță, Ștefania, care împlinește 5 ani și jumătate. Sunt foarte mândră de ea, și cred că și ea de mine.

Știe deja ce a fost mămica ei. În aprilie 2010 am născut, slăbisem 17 kilograme după naștere, iar în decembrie mi s-a propus să revin în poarta Oltchimului. Era criză de portari, am acceptat. Provocarea a fost mare, e greu să stai departe de teren. Oltchim a plecat într-un turneu de pregătire, eu am rămas acasă cu un preparator francez adus de Radu Voina.

Huțupan se ocupă de pregătirea portarilor la Cluj. Foto: Raul Ștef

Am muncit din nou dumnezeiește și am ajuns iarăși numărul 1 în poarta Oltchimului, la 40 de ani. Am fost în grupă cu Krim, echipa cu care câștigasem două finale de Champions și pierdusem alte două. Am câștigat la 6 goluri, iar la interviuri a venit lângă mine sponsorul echipei din Slovenia, Zoran Jankovic, care fusese și primarul Ljubljanei, vorbind frumos despre cei 6 ani pe care i-am petrecut la echipa lui.

La 38 de ani și 6 luni am devenit mamă. Asta vrem să vorbim cu fiecare dintre jucătoarele pe care le antrenăm, să le arătăm ce înseamnă ca un sacrificiu să vină din dorința de a juca handbal. Să vadă ce înseamnă mentalitate de învingător, pentru că există foarte multe probleme la fiecare dintre ele, inclusiv la noi, antrenorii.

Eu am făcut sacrificii de-a lungul carierei, chiar și acum, când am plecat de la Vâlcea, de lângă fetiță, iar soțul o duce la grădiniță. În 2002, v-am spus, n-am trecut de grupă la Krim și am plecat la Kometal.

Cum am plecat? Netrecând de grupă, nu am primit dreptul meu din contract; trecerea de grupe ar fi venit cu un bonus. Nu am primit acei bani. Le-am spus – Îmi dați banii, rămân. Mama e în spital, suspectă de cancer. Nu mi i-au dat, am plecat.

Dar bunul Dumnezeu mi-a răsplătit munca. Suma respectivă, pe care o aveam de primit, era foarte mică în comparație cu ceea ce am câștigat plecând la Kometal și obținând Liga Campionilor. Așa a vrut Dumnezeu să mă răsplătească.

Mama era în spital. Numai eu știu cum m-am antrenat în cele două luni și jumătate la Skopje. Numai eu știu. Am câștigat cea de-a doua Cupă, am venit acasă să-mi strâng mama în brațe timp de o lună, după care s-a stins. Asta vreau să le spun și jucătoarelor: când vii la antrenament, o oră și jumătate, două ore, debarasează-te de toate problemele și fii conectată la ce ai de făcut, fii receptivă la ce îți comunică antrenorul.

Acum, că fetița are 5 ani și jumătate, am constatat că e foarte agilă, foarte fâșneață. Nu are stare. A văzut camera cu trofee, cu medalii, poze. Am un tablou în care în spatele meu sunt mai multe brațe. Îmi spune: Mami, tu ești o caracatiță! Îi răspund că da, că așa am fost și în poartă, și nu mi-a plăcut niciodată ca aceeași jucătoare să mă învingă de două ori.

Bun, m-a păcălit o dată, dar a doua oară e inacceptabil.

La 5 ani, copilul pricepe ce înseamnă sport. I-am spus așa: Mami, dacă tu vrei să faci handbal, eu nu te opresc. Să nu mă înțelegeți greșit, că o să se ia alți părinți după mine, că nu-mi las copilul la handbal pentru că e foarte greu. Eu am tras din greu, pentru că am fost 6 copii la părinți, două fete și patru băieți. Eu eram a cincea. Noi, copiii, trăim toți, părinții nu mai sunt.

Tata s-a stins în 1996, iar mama în 2002. Noi am tras din greu. Cu aceste rezultate vă dați seama că banii au venit, și au fost contracte foarte mari, și la Oltchim, și la Krim. Am avut pe lună suficienți bani, am făcut economii cu soțul meu și ne-am construit o casă la Vâlcea.

A venit copilul, i-am cumpărat echipament, minge, dar nu părea interesată. E la o grădiniță particulară, cu program în limba engleză. De la doi ani și jumătate învață engleză, chiar mă bucur, pentru că eu nu știu. Are materii opționale după programul obișnuit, pictură, dans, karate…

I-am zis, la un moment dat – Mami, hai și tu la handbal, să vezi cum se aleargă, cum se dă un gol… Am dus-o în urmă cu două săptămâni la grupa de vârsta ei.

Îi place, la un moment dat ridică două degete: Doamna, doamna, vreau în poartă! Bine, Huțupanco, treci în poartă, îi răspunde antrenoarea. Vine replica: Eu sunt Dinu, nu Huțupanca! Mami are valoarea ei, eu am valoarea mea! Gândiți-vă, la 5 ani și jumătate! ?

Luminița și Ștefania. Foto: Arhiva personală

Sportul e mișcare vie, sănătoasă, nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Eu nu am avut prea multe lucruri, am tras din greu. Dar copilul ăsta are, și nu vreau să sufere cât am suferit eu, cu antrenori și cu tot. La 27 de ani, unii sportivi de performanță se lasă. În Slovenia, vă spun sincer, la 27-28 de ani nu mai vor să joace. Sponsorul îi asigură loc de muncă. La noi, cât timp ai valoare ești în centrul atenției, apoi nu mai ești băgat în seamă. De ce oare?

Dacă vrea mișcare, o las, dar de performanță, nu. Pentru că eu n-am stat lângă mami decât până la 27 de ani. Apoi, la 31, am pierdut-o! Plecam în cantonamente, n-am stat lângă ei. Vreau ca acest copil, pe care mi l-am dorit enorm, să stea lângă mine. Are tot ce vrea, inclusiv banii de la botez.

De plăcere o las, dar să plece în cantonamente, să facă performanță – nu, nu aș lăsa-o! Sunt foarte hotărâtă, dar să vedem.

Tata a fost călcat de mașina întreprinderii unde a muncit 35 de ani. Îmi aduc aminte că duminică seara, pe data de 28 ianuarie 1996, a venit un domn la ușă. I-am deschis. – Bună seara, bună seara. Tatăl dumneavoastră este acasă?

Zic da. Îl strig. Vine! Haideți, nea Ion, haideți, știu că sunteți în concediu, știu că aveți 6 copii, situația-i grea. Haideți să ajutați, că sunteți șef de echipă, mai primiți un ban în plus.

Plecau luni din Piatra Neamț la rafinăria de la Moinești și se întorceau vineri. A acceptat. Luni dimineață, pe 29 ianuarie, ne trezește pe mine și pe soră-mea, că și ea a fost handbalistă, mai mare cu 4 ani, inter, a fost și ea la lotul național. Ne-a trezit și ne-a spus: Vedeți că aveți antrenament, e foarte mare zăpada afară. În cazul în care plec la Moinești, nu mai vin după voi, dar, dacă nu plec, până la ora 11 sunt acasă.

Stimate domn, exact la ora 11 s-a întâmplat accidentul. La Moinești a ajuns toată echipa. Era cabină din aia, cu scară. Coboară unul, coboară doi, coboară toți muncitorii. Regula era ca tata să coboare ultimul și să-i facă semn șoferului când poate pleca înapoi spre Piatra Neamț.

Ei bine, acest șofer n-a așteptat, a întors în acea intersecție, neregulamentar. În momentul în care tata a coborât să-i facă semn că poate pleca, a alunecat și l-a prins exact sub roată. I-au dat stimatului șofer 3 ani de închisoare. Așa a fost să fie.

Ne-am ajutat cum am putut. Mama a mai trăit 6 ani după moartea tăticului. Tata n-a prins pe niciunul dintre copii la casa lui. Cel mai mare e din ’66, cel mai mic din ’80. Iar mama l-a prins pe cel mare însurat, proaspăt tătic, de 3 luni, iar apoi s-a stins.

Ne-am ajutat unul pe altul și ne-am descurcat cumva. După moartea tatei am fost nevoiți să ne mutăm din apartamentul cu trei camere la unul de două camere, pentru că mama nu mai avea posibilitatea să plătească toate cheltuielile.

Cum am început handbalul? Era o selecție la Piatra Neamț. Au venit doi antrenori să aleagă fete mai înalte, mai slăbuțe. Eu eram mică și grasă și mă jucam numai cu băieții, orice sport. Și nu-mi plăcea să pierd, asta am sesizat și la Ștefania. Dacă echipa ei pierde, la orice joc, îmi ia o oră să o consolez. E orgolioasă și căpoasă ca mine.

Eu mă jucam numai cu băieții. Văzându-mă cum alerg pe acolo, cei doi profesori au venit și m-au întrebat – Văd că ești voinică, nu te lași, ești căpoasă! Nu vrei să vii la handbal? M-am dus o săptămână, m-am dus două, m-am dus trei, trecu o lună, trecură două, trei. Huțupanco, e cam greu la alergat, nu? E cam greu, dom’ profesor! Nu vreți să mă puneți în poartă?

La 10 ani, de abia înveți regulile. Am luat mingi în cap de mă săturasem. Nu plângeam niciodată. Îmi era rușine, de ce să plâng? Asta vreau să le spun și jucătoarelor pe care le antrenez. Nu mai plângeți în fața nimănui, că e adversar, că e antrenor, că e colega ta. Nu mai da dovadă de vulnerabilitate, fii mai tupeistă, mai solidă psihic. Ce câștigi când plângi? Tot corpul ți se înmoaie, nu mai ai cum să te ridici.

Am primit mii de mingi în stomac, nu m-am văitat, nu m-am plâns, un portar curajos nu face asta. Numai eu știu cum am tras de mine. Până la 27 de ani, că au fost turnee de pregătire, amicale, campionat, eu nu am ieșit în față, în condițiile în care alții renunță până la vârsta asta. Nu regret, am reușit să joc handbal 31 de ani, să-mi întemeiez o familie și să-mi asigur și viitorul în mare măsură.

În Slovenia, am jucat 6 ani. Știți cum sunt femeile, mai prind o zi proastă, de-ale noastre. Erau zile în care nu prea aveai chef de această poveste, că trebuie să te antrenezi cu zâmbetul pe buze. Nu că făceai act de prezență la antrenamente, dar aveam ceva probleme acasă. Mă antrenam, dar păream într-un fel afectată.

A venit căpitanul de echipă și mi-a zis: Luminița, te doare ceva, ai probleme acasă în România, s-a întâmplat ceva? Am spus nu. Păi și atunci ce e cu fața asta, ce faci, ne bagi în boală pe toate, parcă nu mai avem nicio tragere când te vedem așa, hai să facem ceva să te ridicăm.

Mai prind o zi din asta. Mă ia antrenorul: băi, Luminița, uite așa, uite așa, uite așa… S-a supărat pe mine Tiselj, pentru că le-am ascuns faptul că murise unchiul soțului meu.

Eu nu puteam merge la înmormântare. Era etapă de Champions League, un meci dificil. Am închis în mine, am vrut să-mi fac datoria, am câștigat meciul, dar m-a simțit că am ceva. I-am spus adevărul, dar s-a supărat foarte tare pe mine. Cumva starea ta de spirit putea influența starea de spirit a echipei. E ca o familie.

Afară, sunt fizioterapeuți, secunzi, antrenori cu portarii. Fiecare răspunde de părticica lui. Nu e un singur om care are impresia că le știe pe toate. Am învățat foarte mult de la antrenorii cu care am lucrat, dar am și furat, am copiat foarte multe lucruri în handbal.

Aveam o coechipieră, Cecilie Leganger, a venit la Krim în 2003. O portăriță din Norvegia, avea rezultate foarte bune cu naționala ei, ceea ce nu se întâmpla în cazul meu. Dar palmaresul meu în competițiile dintre cluburi era peste al ei. Atât de multe am învățat de la ea, extraordinar, pe cuvântul meu. Contează enorm să stai de vorbă cu jucătoarele străine. Au altă mentalitate.

Domnul Tadici ne punea să notăm pe caiete plusurile și minusurile după meciurile jucate. Și acum le mai am, caietele cu analizele jocurilor. Ne chema la ședințe, iar eu eram singura cu tupeu, spuneam mereu adevărul. Nu că am greșit acolo, că trebuia să fac așa, păi ce facem aici, în fața antrenorului? Pentru ca după aceea să vină să râdă și să te vorbească pe la spate? Uite, bă, singură spune. Nu, așa ceva nu!

Am avut lucruri bune și frumoase cu domnul Tadici, dar și rele. E un antrenor dur, în sensul în care vrea să scoată maximum de la jucătoare. Și recunosc că-mi place faptul că promovează jucătoare tinere. Asta apreciez foarte mult la dânsul.

Sunt mulți antrenori care nu au încredere în handbalistele tinere. E și exemplul lui Carmen Amariei. Și ea promovează tinere, e o fată care, la fel, a muncit din greu și a câștigat de două ori Liga Campioanelor.

Ăștia suntem, trebuie să lăsăm loc de bună ziua. Eram cu lotul de junioare la Cheile Grădiștei, în cantonament, iar domnul Tadici era prezent cu Zalăul acolo. Și mi-a zis așa: Da, bă, Huțupan, n-ai vrut să aperi la Olimpiada de la Beijing, să ai și tu rentă viageră în ziua de azi.

Da, dom’ profesor, atât am putut eu la momentul respectiv. Credeți că o jucătoare, când ajunge la un turneu de o asemenea anvergură, nu dă totul, nu vrea să termine cât mai sus, să ia medalia cea mai strălucitoare?

Ce s-a întâmplat la Beijing? Multe, ne urmărea ca pisica pe șoricei. Am terminat pe 7 la acea Olimpiadă. Uite, un contraexemplu. Mă sună Tiselj, într-o zi, antrenorul de la Krim. Luminița, știi ce zi e azi? Vineri, habar n-am, i-am răspuns. Se împlineau nu știu câți ani de când am câștigat împreună Liga Campionilor. Tiselj a sunat toate jucătoarele care au contribuit la acel succes, iar pe cele din Slovenia le-a scos la o cafea.

Am avut mulți antrenori la care am ținut: Țoc Ovidiu m-a descoperit și mi-a pus mingea de handbal în mână, apoi l-am avut pe Dan Valentin, care e și acum la divizie la Piatra Neamț, apoi Alexandru Mengoni, Lucian Râșniță, Bogdan Macovei. Pentru acest om am o stimă uriașă, la cât handbal a putut învăța și împărtăși.

Vă repet, am învățat de la toți. Fiecare a avut orgoliul lui, poate l-am avut și eu, recunosc. Dintre toți, Macovei a fost un antrenor extraordinar. E și Radu Voina, un om extraordinar, foarte calm, experimentat.

Aveam nevoie de orice sfat pentru a face față unor jucătoare de top. Era Bojana Popovic, o apreciez enorm, Bulatovic, norvegianca Kjersti Grini, Gorbicz, pentru că mă ofticam la procedeele pe care le avea inclusiv din extremă. Eram atât de mândră și de bucuroasă când reușeam să-i parez o aruncare. E o jucătoare valoroasă. Însemna enorm de mult să-i prind o minge-două! Am foarte multe amintiri frumoase.

Vreau să fac treabă bună cu Carmen la Cluj și apoi să mă retrag și din cariera de antrenor. E foarte greu, foarte solicitant. Vreau să-mi văd de viitorul copilului. La anul va merge la școală și cred că e important să-i fiu alături. Dacă va dori handbal, poate o voi lăsa să facă. Deocamdată e prea mică să înțeleagă ce înseamnă o carieră în sportul de performanță.

Cu ce am rămas? Era fabulos ca o sală întreagă să-ți strige numele. Îmi dădeau o energie fantastică! Hu-țu-pan, Hu-țu-pan!”

Foto: Raul Ștef

CV Luminița Huțupan-Dinu

Data nașterii:6 noiembrie 1971

Națională: 199 de selecții, 10 goluri marcate

Echipe de club: Fibrex Săvinești (1989-1997), Oltchim Râmnicu-Vâlcea (1998-2000, 2006-2009, 2012), Krim Ljubljana (2000-2006), Kometal Skopje (2002)

Performanțe la echipele de club: a câștigat Liga Campionilor (2001, 2002, 2003), finalistă în Liga Campionilor (2004, 2006)

Performanțe la reprezentativa României: 1999 – locul 4 la Campionatul Mondial din Novegia, 2000 – locul 4 la Campionatul European din România (a fost desemnată cel mai bun portar al turneului), 2005 – locul 2 la Campionatul Mondial din Rusia (a fost aleasă cel mai valoros portar din competiție), 2007 – locul 4 la Campionatul Mondial din Franța

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€