Libelule, gropari și credincioși

Voicu Bojan

Redactor

Eu le zic ’apucați’. Cunosc o seamă. Îi iubesc și-i stimez. Sunt acei oameni simpatici și admirabili, pe care îi apucă ceva, pe nepusă masă. Și deodată, în ciuda corului tragic de prohodiști de pe margine, acești oameni își schimbă radical viața. În bine. Renasc. Devin bruscamente altfel, deși sunt tot ei. De exemplu:

O tipă supraponderală și depresivă se enervează într-o zi, își schimbă stilul de viață, umblă o lună pe Camino, slăbește 20 de kile, apoi, având o mega-încredere în ea, se apucă și de tango. Se mai și îndrăgostește, ca bonus, de unul care o adoră.

Un tip mai mereu lipit de monitor, genul băutor de cola, ronțăitor de cipsuri și fumător înrăit se ridică într-o zi din scaun și se apucă de alergat. Ajunge pe la ultramaratoane montane. Se transformă pe zi ce trece, până seamănă cu voinicul din poveste.

Pufosul de ieri e acum numai fibre, ațe și tendoane. Ține seminarii de dezvoltare personală și vorbește pe la TED despre cum să stingi ultima țigară pe un colț de noptieră și să faci cunoștință cu noua ta viață.

Și pe Remus Țiplea al meu l-a apucat. Dar altfel. Acum 10 ani mai precis. Deși n-avea el aparent nici o treabă cu arta și cu fotografia, într-o bună zi s-a trezit că a devenit și el o specie de ‘apucat’. Acolo, la el acasă, la Negrești Oaș.

A început cu Dumnezeul lucrurilor mărunte până să ajungă la Ăl responsabil cu cele mari, cum ar fi sufletele muritorilor. Foarte timid, Remus a început să fotografieze insecte la el în ogradă. S-a specializat în furnici înainte de a trece progresiv la chestii mai măricele, cum ar fi libelule. Pentru că aveau ochii mari le-a zis ‘Bulbucați’.

De la insecte a trecut la oameni. Și a ales subiecte specifice zonei: nunți, botezuri, obiceiuri și ritualuri. Apoi s-a specializat o vreme în ciurdari, o specie clar pe cale de extincție.

Și pe final, de la oameni, a țintit sus de tot, adică direct la Dumnezeu. Vreme de 6 ani a lucrat intensiv la un proiect fotografic vizând viața a 6 confesiuni religioase, intitulat ‘Dumnezeul meu’. Colegul nostru Raul a scris despre lansarea albumului său.

Se vede treaba că Remus, odată ce s-a apucat, e greu de oprit. Din mici ziare locale a sărit la alea mari gen The Guardian, Huff Post, National Geographic. Și din expoziții modeste în Negrești a trecut la capitale mari gen Berlin, Londra sau NY. A câștigat concursuri și premii. Ba chiar era cât pe ce să umfle unul gras la Sony Awards.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 13-15 decembrie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, Strada Fericirii în Cluj-Napoca, Harababura în Timișoara și bazar caritabil în Iași. Tu ce faci în weekend?

Acum e invitat de onoare la Cluj, la Festivalul de film TIFF cu expoziția și albumul. Vine chiar și cu o instalație creație proprie. Mi-am zis că e nimerit să mai povestim un pic despre una-alta.

– Remus, ‘Dumnezeul meu’ e Dumnezeul tău sau e un Dumnezeu așa, în general? E un cuvânt greu, periculos un pic, la care lumea ba ridică o sprânceană, ba se încruntă. E un subiect sensibil, greu de apucat. Știi, când vine vorba de acest cuvânt, mai fiecare om pe lume se poziționează cumva, dar neapărat ferm.

– În primul rând este vorba despre Dumnezeul meu, unul personal. Apoi m-am gândit că fiecare dintre noi se poate regăsi în vreun fel în acest titlu. 

– E vorba despre un proiect fotografic amplu, în care te-ai lansat intuitiv în urmă cu mulți ani. Nu știai ce va ieși, în schimb ți-ai urmat cu încăpățânare instinctele. A ieșit o poveste curajoasă, intimă, excepțional de diversă, pe măsura confesiunilor pe care ai ales să le urmărești. Cum ai început și unde ai ajuns?

– Am început povestea aceasta dintr-o pură întâmplare, când am pozat un pelerinaj la o mănăstire din zonă, apoi un congres în comunitatea unei alte confesiuni. Încet-încet mi-am dat seama că aș putea cumva să leg lucrurile, drept urmare am căutat să fotografiez și în celelalte comunități religioase din zona în care locuiesc.

 La început m-am gândit că o să fac șase povești diferite despre șase confesiuni, dar apoi mi-a trecut prin minte ideea că Dumnezeul meu este și Dumnezeul lor, al celorlalți, așa că am încercat să găsesc numitorul comun.

 Când vine vorba despre spiritualitate, granițele devin dintr-odată foarte fragile, vorbim despre nuanțe. Și aici trebuie să te miști cu grijă.

 – De ce traducerea în engleză a albumului e My Lord (Domnul meu) și nu My God?

 – Partea asta cu cuvintele și traducerile nu ține de mine, fiindcă eu nu sunt prea bun la așa ceva. M-am lăsat pe mâna celor cu care am lucrat, în acest caz a lui Radu Manelici.

– Se zice că e foarte periculos să te apuci să-l cauți pe Dumnezeu, pentru că El doar atâta așteaptă și hop, îți și răsare în cale, îți iese înainte. Ai simțit cumva chestia asta?

– Acum tu mă știi, eu nu sunt genul religios fățiș, n-o să mă apuc să te evanghelizez. Dar în sinea mea cred. Deci nu a trebuit să aștept să-mi sară Dumnezeu înainte. Nu a trebuit nici măcar să-l caut, fiindcă El e cu mine, așa cum știu că a fost mereu.

 În cadrul proiectului am vrut să văd cum îl caută alții, peste ce dau, cum se raportează la El. Drept urmare, au fost multe slujbe sau alte activități din viața acestor comunități la care am participat și nu am făcut poze aproape deloc. Eram pur și simplu fascinat de trăirile acelor oameni, de emoțiile lor, de măreția unor anumite momente, de legăturile pe care acei oameni le creau cu Dumnezeul lor. Și implicit și cu al meu.

– La un moment dat fotografiai din ceva clopotniță și, cum nimeni nu știa că ești acolo, te-ai trezit încuiat în biserică. În sfârșit, singur cu Dumnezeu. Ați povestit ceva?

– N-am povestit foarte multe. Eram vag panicat. Doar i-am mulțumit fierbinte pentru că mi-a dat gândul bun să-mi dau telefonul lui Vlăduț, fiul meu, ca să-mi instaleze o aplicație de lanternă. La acea vreme, nu toate telefoanele o aveau instalată automat. Așa am reușit să ies la lumină, datorită lanternei.

– Eu pe alocuri găsesc foarte multă ironie și umor în imaginile tale. Unii cred cu tărie că Dumnezeu trebuie să fie musai încruntat, mustrător și neapărat posesorul unor sprâncene stufoase. Cum se pupă umorul cu acest subiect, atât de luat în serios de mulți?

– Mereu mi-a fost frică de întrebarea asta, am știut că n-o să scap și o vei pune la un moment dat. N-aș vrea ca oamenii să creadă că am luat în răspăr povestea, că m-am dat șmecher cu ironiile mele. Nu am urmărit să aduc nici un afront nimănui prin aceste ironii sau să-mi bat joc de cineva.

 Imaginile mele se întâmplă, adică le las să se întâmple, nu intervin în aranjarea realității. Sunt imagini pur documentare, felii din viața intimă a unor comunități, care m-au lăsat să arunc o privire înăuntru. Sunt imagini sincere, crede-mă, dar așa e lumea și așa sunt oamenii – uneori au mult umor, alteori sunt ironici, alteori se iau ei înșiși peste picior. Și asta e, cred eu, sănătos.

– Nu-ți plac doar ciurdarii, știu că îți plac și groparii. Una din imaginile mele favorite din seria ta e cu un gropar suspendat în aer deasupra unei gropi proaspăt săpate. Nu îți dai seama dacă tocmai sare în ea, sau se înalță la cer. E de o ambiguitate superbă. De ce te inspiră groparii?

– Groparii de la mine din oraș erau și sunt și acum un liant, un element de legătură. Toate comunitățile pe care le-am documentat împărtășesc acest element comun al ultimului drum.

 Pe gropari i-am simțit mereu ca pe niște vameși, oameni care facilitează trecerea. Dai buletinul, ei se uită în el, îți deschid bariera și treci. Ei sunt cei care construiesc un culoar unic de trecere. Și o fac nu în funcție de cât de credincios ai fost sau nu, ci în funcție de rangul social pe care îl ocupai în societate.

 Aici la noi, treaba asta cu rangul e importantă, așa cum a demonstrat-o Petruț Călinescu în povestea lui cu Mândrie și beton. 

 Cum spuneam, dacă mortul a fost bogat, groparii săpau groapa mai în față, o făceau mai mare, mai lată, mai netedă și un pic mai adâncă. La omul simplu și groapa era mai simplă, pe măsură. Asta ar merita un studiu separat.

– Ai pierdut multe ore în cimitire… Chiar, spune-ne te rog și nouă cum poate avea Cămârzana 18 cimitire și ce ai învățat tu din ele, în afară de faptul absolut evident că suntem trecători pe acest pământ?

– Cămârzana este un superb sat colinar. Pe vremuri nu prea erau drumuri de acces între locuințe, așa că oamenii își îngropau morții în spatele grădinilor. Așa s-au format cu timpul cele nu mai puțin de 18 cimitire la o populație de doar 2500 de suflete. Toate cimitirele astea sunt înconjurate de garduri în general mari, deși nimeni nu pare să vrea să intre. Și de ieșit e la fel de greu.

Pentru mine personal un cimitir e un loc bun de meditație. Acolo mă gândesc eu cel mai des la Dumnezeu. Simpla rostire a cuvântului ‘cimitir’ e născătoare de întrebări legate de ritul de trecere dincolo de lumea asta. Și e urmată de întrebări simple: când, cum, unde etc.

– Mai nou sari de la fotografie la instalații de artă contemporană. Povestește-ne un pic despre omul din sârmă, care-și duce crucea.

– Mi-am făcut un atelier unde să lucrez ceva cu mâinile. În plus, am un loc sub niște scări, unde îmi trebuia ceva. Am tot căutat să pun acolo ceva potrivit, dar nu mi-a plăcut mai nimic. Într-o bună zi mi-a venit ideea de face un om. L-am făcut din plasă de sârmă de gard, l-am tot împletit până mi-a ieșit cumva.

 Apoi Mihaela Grigorean, doamna cu care colaborez, cea care scrie textele din proiectele mele, inclusiv cele din albumul ‘Dumnezeul meu’ , a venit în atelier cu o cruce veche de pe la 1850, o troiță aruncată la o margine de sat. Ea m-a rugat să o curăț, să fac ceva cu ea, să-i redau viața. Iar omul meu era gata și, ca fiecare dintre noi își aștepta doar crucea, pe care să și-o ducă unde o ști. Așa s-a născut instalația mea, numită ‘Destinul’. Nu m-am putut abține să nu adaug la ea mândrele mele origini oșenești.

– Ai ajuns așadar până la Dumnezeu și înapoi. Și acum ce o să faci? Te întorci la furnicile și libelulele din grădina ta? Sau ai vreun alt plan măreț întins pe mulți ani?

– Nu cred că mă întorc la furnici, deși îmi sunt în continuare simpatice. Cum mereu mi-au plăcut proiectele de mare anduranță, acum lucrez la câteva în paralel. La unele lucrez chiar de câțiva ani deja. Unul e legat de nunta tradițională oșenească. Sper să-l finalizez în acest an cu un album. Un altul e legat de ‘Iuhași’, cum se cheamă crescătorii de oi din zonă. Altul e legat de migrație și e un soi de semnal de alarmă. Se numește ‘Bogăție pustie’.

 Iar ultimul, cel mai intim, este legat de familia mea și neamul meu și rădăcinile noastre. Se cheamă ‘Neam fotografiat’.

Toate fotografiile din acest material aparțin lui Remus Țiplea. Mai multe despre el găsiți aici. Mai multe despre expoziție și vernisaj aici. Mulțumim.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€