Lari Giorgescu: În artă nu există "mai bun decât alții"

Raluca Pancu

Redactor

Actorul Lari Giorgescu (30 de ani) a crescut cu Stan și Bran și cu filmele lui Charlie Chaplin, admirându-i pe Florin Piersic și pe Amza Pellea.

Pasiunea pentru teatru și-a descoperit-o văzând spectacolul A douăsprezecea noapte, în regia lui Silviu Purcărete. În timpul liceului a ales să facă primul pas spre cariera de actor: s-a înscris la un curs de teatru la Palatul Copiilor din Craiova.

În timp, Lari Giorgescu, astăzi angajat la Teatrul Național din București, a ajuns să înțeleagă că „publicul nu te iartă”.

VIDEO. Lari Giorgescu recită poezia Mundus, de Gigi Căciuleanu:

„Această profesie nu are un rezultat finit„

– Spuneai recent că nu crezi în „concurs” pentru profesia asta. Tu te-ai comparat vreodată cu cineva? Ți-ai zis: „Vreau să ajung într-o bună zi ca actorul acela”?

– Doamna Miriam Răducanu m-a făcut să înțeleg că nu există comparație în meseria asta și că toată lumea poate să aibă o formă de admirație față de un actor sau față de un artist.

Nu poți să compari pe nimeni cu nimeni, pentru că această profesie nu are un rezultat finit.

Cred că evenimentele de tip concurs, orice formă de premiere a actorilor, nu sunt decât criterii subiective, care sunt cumva bine-venite.

Te ajută să dai înainte, dar nu trebuie luate ca o garanție a faptului că tu ești mai bun decât altul. Nu există „mai bun decât alții” în artă. Punct.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

„Cuplul meu preferat a fost Stan și Bran”

– Cu ce actori ai crescut?

– Cuplul meu preferat a fost Stan și Bran. Îmi aduc aminte că începeam școala la 8; mă trezeam la ora 7 și știam că până la 7.30 mă pot uita la o casetă, atunci când împrumutam un video, cu Stan și Bran. Am început cu Stan și Bran și cu Charlie Chaplin.

Mai apoi, mai înspre perioada liceului, mi-au plăcut foarte mult Laurence Olivier și Anthony Quinn. Văzusem Omul-foarfecă (Edward Mâini-de-foarfece – n.r.), cu Johnny Depp, și mi s-a părut un rol foarte frumos și foarte bun.

Îi admiram pe Florin Piersic, nu aveam cum să nu îl admir, și pe Amza Pellea. Încă mă mai uit cu drag la filmele lor. Râdeam cu poftă la toate scheciurile și glumele lui Dem Rădulescu. Îmi aduc aminte de scheciurile lui Toma Caragiu, absolut minunate.

Am crescut și cu muzica Mariei Tănase. Astea sunt repere care mi-au rămas mie. Am crescut cu muzică populară de bună calitate. Acasă se asculta Tudor Gheorghe foarte mult, iar părinții mei mă duceau la teatru.

Lari Giorgescu în spectacolul L’Om Dada. Foto: Lucian Muntean

– Am citit că te-ai îndrăgostit de teatru la Naționalul craiovean, când ai văzut A douăsprezecea noapte, în regia lui Silviu Purcărete. Ce anume te-a făcut să zici – „asta vreau să fac și eu”?

– De fiecare dată când mă duceam acolo, aveam impresia că intru în intimitatea unei lumi care nu îmi aparține și că fac și eu parte din ea. O lume total diferită de lumea mea, la care nu aspiram, dar care mă fascina. Aveam impresia că sunt țintuit acolo.

Era un spectacol care nu mă lăsa să respir. Tot timpul îmi aducea elemente noi care să nu mă lase nicio secundă să îmi aduc aminte că sunt spectator. Tot timpul mă ținea în priză, atent.

La final, deasupra noastră era o pânză imensă și ploua pe pânza respectivă. Asta mă făcea să îmi placă, de aceea mă întorceam.

– Când ai urcat prima dată pe scenă?

– În perioada liceului, vrând și altceva decât să învăț și să joc fotbal, mi-am dorit să aparțin și altor grupuri. M-am dus la Palatul Copiilor și m-am înscris la un curs de teatru, și atunci am început să urc pe scenă, să merg la festivaluri.

Am avut șansa de a-l întâlni pe actorul și regizorul Marian Rățulescu. Ajungeam cu el la multe festivaluri. El este o persoană care le dă încredere copiilor. El nu îți zice – „e prost ce faci”, el îți zice – „trebuie să ai mai mult curaj!”.

Asta ajungea la mine într-un fel brutal, dar m-a ajutat să-mi fie mai ușor să apar în fața publicului.

„Din facultate am bătut la uși ca să mă primească oamenii”

– Cum ți-ai găsit locul în meseria asta? Sunt foarte mulți care termină facultăți de teatru și nu ajung să profeseze. 

– Eram foarte riguros, foarte serios. Am fost foarte deschis proiectelor și nu am zis „nu”. Încă din perioada facultății m-am dus și am bătut chiar eu la uși ca să mă primească oamenii.

Atunci când în facultate, de pildă, aveam colegi care făceau proiecte la teatru, mă duceam să le spun:

„Mi-a plăcut proiectul pe care l-am văzut și mi-ar plăcea să îți arăt, când ai timp, un monolog pe care îl fac eu. Poate lucrăm împreună”.

Și au început să mă ia. Încă din perioada facultății m-am dus la castinguri, la audiții. Nu am stat să mi se întâmple lucruri, m-am dus și eu în întâmpinarea lor.

Actorul Lari Giorgescu. Foto: Lucian Muntean

– Ai avut un moment în care ți-ai zis − „Oau, uite unde am ajuns!”?

– Da. Am avut momente în care am zis: „Oau, sunt actor angajat la Teatrul Național!”. Primul moment de genul ăsta l-am avut când eram în facultate, mergeam acasă la Craiova și treceam pe lângă Teatrul Național și mi-am zis: „La un moment dat o să joc aici, în sala asta mare„.

La mai puțin de un an după, am ajuns la Teatrul Național, cu sala arhiplină, să joc într-un spectacol pe care chiar eu îl deschideam și aveam un rol foarte important.

Când m-am văzut pe scena mare a Teatrului Național din Craiova, am zis: „Doamne, nu pot să cred!„.

– Cum ai reușit să te susții financiar ca actor?

– Am avut șansă. Lucrurile s-au legat. Niciodată nu am avut mai mulți bani decât mi-au trebuit. Atunci când am fost în panică financiară, cumva, cineva m-a ajutat ca, pe ultima sută de metri, când credeam că o să intru în criză, să apară ceva. Resursele sunt limitate, dar, dacă știi să te bucuri de cât ai, e minunat.

– S-a întâmplat până acum să joci pe stomacul gol?

– Nu. Bani pentru mâncare au fost tot timpul.

Lari Giorgescu și Miriam Răducanu, înainte de spectacolul „Poezia visului”, la Unteatru. Foto: Mircea Albuțiu

„Publicul nu te iartă”

– Ai avut un mentor?

– Pot să spun că doamna Miriam Răducanu este pentru mine cel mai important reper cultural de până acum. Și îi sunt extrem de recunoscător lui Gigi Căciuleanu pentru șansele și oportunitățile pe care mi le-a oferit.

– Care sunt cele mai importante trei lucruri pe care le-ai învățat de la Gigi Căciuleanu?

– De fiecare dată când vede că mi-e greu sau că am un impas, îmi zice: „Lari, nu te lăsa”. Adică – „nu te lăsa să îți fie greu”.

E mai ușor să te gândești că ți-e greu și să renunți decât să depășești.

Un al doilea lucru pe care îl știu de la el este că „publicul nu te iartă”. Așa cum mie, când merg la un spectacol de teatru, mi-e greu să iert lucruri care nu sunt la locul lor, tot așa el lucrează cu acest lucru în minte, că „publicul nu iartă„.

Mai e un lucru pe care îl știu de la el: îți propune de fiecare dată să înalți publicul, adică să nu îi arăți lucruri care îl trag în jos, ci care îl ridică din situația în care se află.

Lari Giorgescu și Gigi Căciuleanu în spectacolul „L’Om Dada”. Foto: Lucian Muntean

„Mi-ar plăcea să fiu contemporan cu încă un Caragiale”

– Ce ai schimba în teatrele de la noi, dacă ai putea?

– Personal, mi-ar plăcea să văd mai des piese ale autorilor importanți și, totodată, mai multe piese scrise de autori români. Mi-ar plăcea să fiu contemporan cu încă un Caragiale. Nu mă refer la forma de scris, ci la anvergura lui.

– Ce sfat i-ai da unui tânăr care ți-ar spune că vrea să dea la Teatru?

– Când îmi doream să dau la Teatru, l-am văzut pe domnul Mircea Albulescu luând un premiu UNITER, la televizor. A zis că le-ar da un sfat tinerilor: „Îndrăzneală, întotdeauna îndrăzneală, mereu îndrăzneală!”.

Mie, viața de până acum mi-a demonstrat că lucrul ăsta poate să fie și rău. Cred că un echilibru între a îndrăzni și a fi cumpătat este o formă bună de a începe această profesie.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€