La o cabană, undeva în munții României

Voicu Bojan

Viața

21/01/2023

Paltonari și munțomani

Românul are suflet sensibil, de poet neînțeles și ofticos. În speță iernile, nu rezistă la chemarea cabanelor, vilelor și agropensiunilor ascunse prin munți și văi. Își amintește că țară mai mândră decât România nu se găsește pe lume. Sunt suficiente doar câteva denumiri de rezonanță ca să-l apuce mâncărimea de tălpi a plecare: Dor de munte, Poiana Narciselor, Inima codrilor, Floare de colț, Zori de Zi, Dumbrava cerbilor sau Conacul domniței.

Imediat cum prinde două, trei zile libere, sună adunarea prietenilor și pun de-o evadare din nesuferita stridență a orașului. Vrea liniște, vrea să privească focul pâlpâind molcom, dacă se poate sub un grătar cu fleici, vrea aer curat, plimbări în natură urmate de-o bere și, eventual, o țuică, două.

Nu o dată m-am nimerit sub același acoperiș de pensiune cu această specie de român verde adorator de natură, dar care nu se dezlipea în ruptul capului de altarul al cărui fum se înălța la cer precum jertfa lui Abel din vechime, gâdilând nările lui Dumnezeu. Nu stătea prea departe nici de mesele încărcate de preparate cu iz local, printre care se regăseau diverse sticle cu băuturi. Neapărat și una neaoșă: Jägermeister.

Majoritatea acestor descinderi în căutarea liniștii și a regăsirii purității pierdute din satele României eșuează în chef. Raza de plimbări în natură, cam fără elan, nu depășește în general un kilometru, maximum doi, în jurul cazării. Huzurul, mesele întinse și veselia comesenilor dovedesc un magnetism mult prea puternic. Această specie deghizată de chefliu de cabană poartă denumirea neoficială de „paltonar”. Dintre amintirile mele legate de agropensiuni se desprind în memorabile trei:

1. Locuirea într-o cameră cu totul mov, mai sinistră decât un cavou de Bacovia.

2. O sală de mese care găzduia o reproducere a tabloului „Cina de taină”, sub care adăsta întins un jder măiestrit împăiat. Avea o mutră șugubeață și, cum ar zice Eminescu, „ochii vii, ce scânteie-n afară”. Plastic german, de calitate.

3. O cabană cu tematică naționalistă. Ceva ce n-am mai pomenit!

Mă voi opri la aceasta din urmă și la reflecțiile pe care le-au generat cele trei zile petrecute acolo. Sincer să fiu, nu mă așteptam să descopăr așa ceva în 2023, în România profundă, undeva nu departe de Valea Jiului, în Munții Șureanu.

Această cabană este dovada vie că obsesia unor cetățeni pentru excepționalismul românesc, de genul celor cărora li se umflă inima în piept de mândrie la vorba lui Herodot cum că strămoşii noştri ar fi fost „cei mai dârji și mai drepți dintre traci”, chiar există.

La fel de real este, de altfel, mesajul Honor et Patria vopsit obsesiv în tricolor pe lângă toate șoselele patriei sau, mai nou, răcnit pe stadioane de către suporteri ultrași. Să nu uităm nici de adoratorii dacopați ai celei mai mari statui din Europa, cea cu chipul lui Decebal săpat într-o stâncă de 55 de metri, drept pe malul Dunării.

Mesajul e același. Suntem neasemuiți pe lume, unitatea noastră lingvistică e un miracol, suntem vajnici apărători ai sfintei creștinătăți în fața năvălirilor barbare. Pe scurt, Noi suntem români!

Cum să trăiești românește

Pensiunea unde suntem cazați, la grămadă cu câteva găști bine închegate de paltonari având cam aceleași idealuri și stil de viață, e frumoasă, mare, solid făcută, așa cum scria la manualul de înflorire a socialismului de pe vremuri. În tulburii ani postrevoluționari, la fel ca în multe alte locuri, clădirea a fost redirecționată discret de la stat către niște privați cu privilegii și relații prin fostul BTT. Adevărul e că prin această metodă s-au salvat multe cabane din drumul lor spre ruină, fiindcă noii proprietari au băgat bani serioși în renovare pentru a le aduce la standardele contemporane.

Sala de mese este imensă, din piatră și lemn, iar pe ușa de la intrare există chiar un afiș încurajator, pe care scrie „Aplicăm regula celor 100 de zâmbete”. E un loc frecventat verile de serii întregi de tabere de școlari, iar uneori este folosit pentru evenimente din categoria nunți, botezuri, cumetrii. Bucătarul e simpatic foc și nu se sfiește să cânte în gura mare în timp ce gătește. Are și voce, știe și meserie, fiindcă mâncarea nu e deloc rea.

Doar că noi am venit chitiți să folosim cabana mai mult ca dormitor. Plecăm dimineața pe munți și dealuri, venim seara rupți, iar a doua zi o luăm de la capăt. Suntem priviți de colegii de pensiune cu compătimire, ca o specie ciudată de hăbăuci care n-au stare să stea și ei locului, ca oamenii. Pe bună dreptate.

În prima zi, nu am remarcat mare lucru, în afară de mașina proprietarului. Era o mândrețe de animal 4x4, care avea întins pe tot bordul un fular tricolor. La capete erau două fanioane, tot tricolore, iar de la oglindă atârna un drapel în miniatură amestecat cu o salbă de cruci, cel mai probabil gata sfințite.

A doua zi, am privit totul pe îndelete. Pe fereastra mare a sălii de mese erau lipite două autocolante tricolore pe care era scris un text de-a dreptul siderant: „Aici se vorbește, se simte și se trăiește românește.” Prietena noastră pe jumătate maghiară a zis, cu un zâmbet amar, că se bucură că, în sfârșit, este inclusă în colectiv.

Nu știu alții cum sunt, dar mie acest text, la care sunt expuși serii întregi de copii, vară de vară, mi s-a părut de un grotesc cel puțin suspect. Ba mai mult, pe toată valea, acele autocolante păreau să se fi viralizat, deoarece le-am regăsit, ceva mai decolorate de soare, pe două alte cabane.

Apoi am remarcat un ditamai drapelul României pe barul decorat cu lemne enorme și noduroase din stejar lăcuit, obținute din pădurile vecine. Chiar lângă el trona un tablou cu un mândru lup dacic, alb, parcă desprins din romanele de spionaj ale lui Pavel Coruț. După acest șoc, am cercetat îndeaproape restul tablourilor risipite prin sală și care, ca un făcut, mai toate băteau în culorile naționale. Până și norii din peisaje.

Într-un hol, lângă o masă de ping-pong, am dat peste un tablou clasic, de nelipsit dintr-o pensiune cu tematică naționalistă: un portret al lui Avram Iancu trist, cu un pistol falnic la brâu. Deasupra capului îi atârnau câteva globulețe festive, uitate de la Crăciun.

Arta taxidermiei

Am pornit-o prin pustietățile munților parcă având un os de pește înțepenit în gâtlej. Mă simțeam discriminat. Da, vorbeam românește, în schimb simțeam zero fior patriotic. Încercam să uit unde am nimerit: un loc discriminatoriu, de un exclusivism agresiv, unde se trăia cu adevărat românește. Nu-mi venea să cred că obsesiile naționaliste ale rataților ani '90 au revenit în peisaj cu asemenea aplomb.

În munți a fost frumos, ca orice preumblare lungă în natură, având Retezatul în față și Parângul în spate. Cheia în munții României e să privești cât mai departe, nu în proximitate. După ce am urcat printre cabane ferecate și sălașe de vară pustii, am regăsit minunate bulevarde de TAF săpate în coasta dealului, câteva defrișări la ras, plus un domeniu de vânătoare cu tot cu cabine-refugiu cocoțate în vârful unor scări de lemn.

Am descoperit chiar și o zonă cu zăpadă, unde erau urme de ciute, nevăstuică și cocoș de munte. Nevăstuica, cel mai mic carnivor din țară, este braconat pe capete, fiindcă e simpatică și dă bine frumos împăiată. Am văzut cu ochii mei. Iată cum scoate ea boticul dintr-o scorbură lăcuită așezată pe biroul unui primar cu burtă aflat la al patrulea mandat! În spatele lui, pe perete, stă lățit nelipsitul drapel tricolor, mare cât toate zilele.

Privind urmele de animale, mi-am amintit de decizia sinistră a ministrului mediului, care, după 10 ani de interdicție, a dat din nou liber la vânarea cocoșilor de munte, de altfel o specie pe cale de dispariție. Drept urmare, între septembrie și noiembrie 2022 s-au eliberat cote pentru 239 de exemplare, majoritatea în Harghita, fieful ministrului. Cocoșii ăștia de munte încurcă teribil pădurile patriei, sunt mai dăunători decât cocostârcul, în schimb dau foarte bine împăiați, pe pereți de agropensiuni, să-i poată privi în tihnă cât mai multă lume.

Am aflat cum merge afacerea de la un silvicultor însărcinat cu filarea cuibarelor. Mi-a povestit recent, acum trei luni. Domeniul pe care opera el a primit o cotă de doi cocoși. Vânarea unui exemplar costă 1.000 de euro. Se împușcă cu alice, de relativ aproape. Cocoșul mort se trage printr-un ciorap de damă, pentru ca penele să rămână frumos lipite de corp. În maximum 40 de minute trebuie să ajungă într-un congelator. Apoi un meseriaș în arta taxidermiei definitivează superba lucrare neapărat cu pasărea într-o poziţie înghețată în zbor și, dacă se poate, cu pliscul deschis a cântec. De lebădă.

Braconieri de ocazie

În ultima zi de preumblare pe munți am fost evident urmăriți. Este tot mai limpede că oriunde te-ai afla în pădurile patriei nu ești tocmai singur. Cumva, cineva știe unde ești și ce faci. Dacă cumva ai făcut greșeala să iei o apă de la magazin, gata, află tot satul. Mai nou, există camere de supraveghere te miri unde, nu doar în orașe. Doar anul trecut în Cluj s-au instalat peste 800. Cunosc un preot vânător care are camere video instalate în diverse locuri din pădure pentru a urmări traseul animalelor. Cunosc pădurari care supraveghează la fel domeniile de vânătoare. Te miști, așadar, prudent, știind că mișcările ți-ar putea fi urmărite.

Mai întâi, ne-au dat târcoale, ca din întâmplare, doi tipi pe motociclete enduro, frecând pantele paralele cu drumul și făcând un zgomot infernal. Apoi ne-am trezit nas în nas cu doi ateviști, care nu păreau să știe încotro merg, fiindcă de cum ne-au văzut, s-au întors și duși au fost. După îmbrăcăminte erau evident localnici.

Tura noastră a culminat cu apariția unei mașini de teren. Pădurarul, cu un binoclu mare atârnat de gât, era însoțit de fiul său. Amândoi erau îmbrăcați în haine de camuflaj. Ne-au făcut onoarea să ne întrebe ce facem pe acolo, ce căutăm, fiindcă în sat se vorbește că pe dealuri umblă patru braconieri însoțiți de un câine de vânătoare. Era evident dezamăgit cum ne privea el așa, cruciș, fără să coboare din mașină.

Cine știe câte drumuri bătuse doar ca să dea peste niște munțomani cu capul în nori, îmbrăcați excesiv de colorat, înarmați doar cu bețe de trekking și însoțiți de un cățel ridicol de mic și maro. Am râs foarte bine de toată faza, iar cățelului meu i-a crescut inima să afle că a fost înălțat la rang de câine de vânătoare.

În final, mi-am dat seama că nu e deloc de râs și că libertatea de a hălădui prin patria mumă începe încet să nu mai fie ce era. Teritoriali până-n măduva oaselor, pădurarii și vânătorii vor mai nou să știe ce hram porți, cine te-a trimis și dacă nu cumva atentezi la bunurile lor, fie acestea animale, ciuperci, trufe sau merișoare. Orice sat din România contemporană, oricât de uitat și sărac pare este guvernat din umbră de aceeași triadă: primar, șef de ocol și șef de post. Aceștia sunt câinii de pază ai resurselor, atenți la tot ce mișcă pe tarlaua lor. Nu din civism, ci fiindcă resursele statului le aparțin.

Lațul se strânge încet. Și apropo de laț, același ministru al mediului a încălcat recent legislația europeană printr-un nou ordin sinistru, publicat în Monitorul Oficial în 17 noiembrie 2022. E vorba de aprobarea de curse și capcane nespecifice, punând astfel în pericol mai multe specii de mamifere. Pretextul este înmulțirea șacalilor.  Avem de-a face cu o mentalitate înapoiată, de secol XIX, de altfel foarte bine descrisă de contele Miklós Bánffy  în Trilogia Transilvană, pe vremea când tot Ardealul era un vast domeniu de vânătoare, iar toți înstăriții vremurilor păreau să trăiască doar pentru asta, fără să simtă că imperiul le va fugi curând de sub picioare.

Patriotism versus Naționalism

În drum spre casă, am avut timp să-mi pun problema unor delimitări necesare. Care este totuși diferența dintre patriotism și naționalism? Eu zic că patriotism înseamnă să-ți pese de locul unde te-ai născut și de rădăcinile tale, să-i iubești fără exaltare exagerată valorile și tradițiile, să ai memoria unor oameni remarcabili și roditori, care au croit destinul patriei tale cu prețul unor mari sacrificii.

Mai înseamnă să-i cunoști țării literatura, cultura, să-i știi istoria, cu bunele și relele ei. Înseamnă să nu te rușinezi să-ți dai copiii la o școală de stat din cartier și să ai curajul de a intra, neavând pile, într-un spital, fără a te întreba dacă o să mai ieși viu de acolo.

Și mai înseamnă să-ți asumi un destin și o identitate într-o geografie văzute ca o aventură deloc întâmplătoare. În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt, acest om exemplar care a preferat temnița comunistă, în faţa ideii de a-şi trăda prietenii, o spune răspicat:

„Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant și să faci înconjurul lumii; aventură (și romantism) este să-ți rodești viața care ți-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare și-n condițiile date.”

Un patriot adevărat ține un ochi atent la derapajele celor vremelnici din zona puterii, amendează hoția și nedreptatea față de cei marginalizați, se îngrijorează de abandonul școlar, de promisiunile deșarte, iar, dacă trebuie, iese în stradă și protestează alături de prieteni, fără să-i pese că e luat de fraier sau de naiv manipulat de serviciile secrete.

În plus, are o minimă empatie pentru semenii lui. Are iniţiativă, luptă să facă ceva bun, încearcă să lase o amprentă pozitivă a trecerii sale, fie că acest lucru înseamnă curățenia scării de bloc, recoltarea probelor de sânge în laboratorul unui spital oarecare, ținerea unor cursuri pentru studenți sau cultivarea legumelor într-un loc uitat, undeva la țară.

Doar că orice patriotism inflamat peste măsură riscă să se radicalizeze și să devină altceva, adică naționalism. Cum am descoperit la tematica acelei cabane din munți. Naționalismul se prezintă ca un patriotism de fațadă, unul contaminat, arțăgos, vitriolant, discriminatoriu. Este adesea un instrument de propagandă folosit de către niște indivizi cărora, în realitate, le pasă mult prea puțin de semenii lor.

Istoricul ieșean Dorin Dobrincu spune că naționalismul românesc are o bază etnică. Ar trebui să se cheme mai degrabă etnonaționalism. De o parte a baricadei, împăunați frumos cu toate stindardele și simbolurile naționale, stau cei aleși, adică românii verzi, în timp ce de cealaltă se află „străinii”, cei meniți a fi excluși din raţiuni etnice sau religioase.

Am trăit pe pielea mea acest fenomen în anii '90, când primarul naționalist al orașului în care locuiesc și-a construit întreaga platformă politică pe discriminarea cetățenilor de etnie maghiară, adică prietenii și vecinii noștri de stradă. Drept urmare, pentru a-și dovedi patriotismul dus la extrem, a vopsit tot orașul în culorile naționale, fără să ierte stâlpișorii de pe trotuare, băncile din parc, parcurile de joacă sau chiar coșurile de gunoi stradal. Drapelul flutura pe toate gardurile într-o stridență sufocantă, în vreme ce, undeva în fundal, răsuna melodia standard a acelor vremuri: „Noi suntem români”.

O vreme mi s-a acrit de patriotism și de orice simboluri naționale. Iar când, peste ani, l-am auzit pe același fost primar, acum metamorfozat în istoric de ocazie, spunând că galii se trag din Galați, iar Deutschland înseamnă, de fapt, Țara Dacilor, mi-am dat seama cu groază că acest oraș a fost condus vreme de 12 ani de un om atins de o certă sminteală. A urmat România Mare, o altă rătăcire naționalistă de o grotescă agresivitate.

Iar acum, cu AUR și aripile populiste ale partidelor aflate la putere, naționalismul trăiește un reviriment îngrijorător. Ca un balaur cu multe capete, se tot reinventează. Odată cu noul naționalism se promovează falsuri utile de dragul vizibilității, se re-decupează fragmente din trecut într-o cheie convenabilă, se confiscă pe persoană fizică simbolurile statului și se demonizează dușmanii interni, fără să fie uitați în vreun fel europenii nesățioși, pe care nu-i mai satură Dumnezeu de resursele noastre naturale și intelectuale.

Anul 2023 nu a început foarte optimist. O vreme voi merge doar la cabana mea din munți. Aștept cu răbdare vremuri mai bune. Iar dacă se poate, un pic de zăpadă. Două palme, Doamne, nu cer mult.