Karate Kids de Colentina

În fiecare sâmbătă și duminică, Ronaldo și Darius Preduț, băieți vânjoși de liceu, se trezesc de dimineață și se duc să se bată. 

Pe tatami, în sala de sport a unei școli de pe Calea Moșilor. 

În grădina casei lor din Colentina atârnă un sac de box pe care s-au menținut în formă și în timpul carantinei, când mersul la antrenamente nu era posibil. La geamurile casei atârnă medaliile obținute la concursuri. 

Toată viața lor se învârte în jurul artelor marțiale, care-i învață să gândească nu ca niște bătăuși, ci ca niște sportivi, oferindu-le perspective acolo unde altfel ele poate ar fi lipsit.  

„La sală nu avem «domnul», «domnul» e doar cel de sus”

“Lumea mă crede Jackie Chan. De fiecare dată când mă întreabă cineva ce sport fac și spun karate, oamenii zic «arată-mi și mie o mișcare». Dar noi nu învățăm la karate mișcări din astea”, spune Ronaldo cu mândrie, deși numele lui te duce cu gândul mai degrabă la fotbal, decât la arte marțiale. 

I-ar fi plăcut să facă și fotbal, dar e un sport mai scump, pe care familia lui nu și l-ar fi permis. Petruța, mama celor doi băieți, are două clase și nu lucrează – are doar un ajutor social. Soțul ei muncește cu ziua, dar sunt zile când are de lucru și zile când n-are. 

Copiii au burse sociale, fiecare face cât poate și, la sfârșitul lunii, încearcă toți să se încadreze cum pot cu cheltuielile.

Ronaldo e în clasa a noua la un liceu sportiv și e campion mondial și vicecampion european la karate. Atât el, cât și fratele lui, Darius, care e în clasa a unsprezecea, au centura albastră (după care mai urmează doar centura maro și centura neagră). 

Ambii copii au început să practice artele marțiale în clasa a patra, iar Darius face în paralel box, în timp ce Ronaldo visează să se apuce de MMA, că „e bun în picioare”. 

Își amintesc amândoi primul antrenament cu sensei Anton Nechifor, care i-a luat sub aripa lui imediat ce a început să antreneze voluntar copii în cadrul Fundației Inocenți / Romanian Children’s Relief (RCR). 

Cum s-au așteptat amândoi să înceapă să se bată din prima, așa cum vedeau în filme, și cum lecția pe care au primit-o a fost cu totul alta. 

„Prima oară ne-a pus jos, am vorbit”, povestește Ronaldo. „Ne-a spus că la sală nu avem «domnul», «nenea», Domnul e doar cel de sus. Aici avem doar «sensei». Ca să vorbim ridicăm mâna. Și să fie disciplină în sală, să nu vorbim între noi. Ne-a învățat cum să salutăm, cum să numărăm, să ținem pumnii”. 

„Ne-am apucat în aceeași zi”, își amintește și Darius. „Eu mă așteptam să mă bat din prima zi. Dar ne-am bătut abia după luni bune, în ring, undeva la Brașov, la primul concurs.”

Ronaldo a fost deja la concursuri în Polonia, Cehia și Muntenegru. Și în Cehia și Muntenegru a câștigat. “Sunt ambițios în sport”, spune cu mândrie. Dar recunoaște și că atunci când mama lui, Petruța, e prezentă la competiții, are emoții mult mai mari decât atunci când e pe cont propriu. “Nu pot să mă desfășor cum vreau eu”, spune el. 

Știe că Petruței îi e frică să nu se rănească.  

Dar în deplasări nu își permite să meargă cu ei. 

Majoritatea copiilor din cartier practică box. Și Darius face box. “Îmi place că e multă bătaie.” A ales un sport de contact ca să învețe să încaseze lovituri, să nu-i mai fie frică la karate. 

La karate nu ai voie să lovești tare, deși au văzut cazuri când cineva “a intrat mai tare și (pe adversar, n.r.) l-a luat targa.” De altfel, s-au accidentat amândoi de-a lungul timpului, Ronaldo chiar în Cehia, la un campionat, de unde a plecat cu un ochi vânăt de la unul dintre cei mai formidabili adversari pe care i-a întâlnit până acum în competiții, un băiat din Rusia.

„M-a bătut și în Muntenegru în semifinale, și în Cehia. Era mai agresiv, dădea foarte tare. Îți era teamă de el. Ne-a bătut pe toți, a luat locul I la ambele concursuri.” 

De la sacul de box la frizerie

Dincolo de antrenamente și de școală, cei doi băieți luptători ai familiei Preduț au învățat de la senseiul lor și lecția responsabilității. Amândoi își doresc să devină antrenori mai departe, dar sunt conștienți însă și de faptul că acest lucru s-ar putea să nu fie posibil, sau să nu îi ajute să-și câștige existența. Așa că amândoi explorează și alte posibilități. 

Darius e la școala de frizerie de două luni. “Îmi place frizeria de când eram mic. E o meserie curată, bănoasă.” În plus, le are și cu muzica. Cântă la rototom și darabană, instrumente pe care le-a învățat singur, inspirat de un văr lăutar.

“Ne face capul calendar, ne pune să închidem muzica în casă și se apucă și bate rototomul”, povestește Petruța. „Bate pe muzică orientală. Când era mic, avea un văr care bătea, și a văzut la el. Sub masă aveam și eu borcănele cu orez, zahăr, făină. Și-mi lua borcanele și bătea în continuu în ele. În toate alea bătea, tot ce prindea bătea.” 

Astă iarnă, Darius mergea în Centrul Vechi la un restaurant și bătea darabana pe bani. Îl auzise un cârciumar din întâmplare pe stradă și i-a oferit un loc de muncă la el. S-a dus, și o perioadă a fost bine. După aia a început pandemia.

Petruța, mama lor, speră să iasă amândoi și cu o meserie în afară de sport. Să le ofere copiilor lor mai mult decât a putut ea să le ofere lor. “Vreau să termine cel puțin 12 clase, să dea de permis, și măcar cu atât să pot să îi ajut.”

„Fără 12 clase, dacă merg cu voi la școală și vă păzesc în curtea școlii și tot nu vă las”

Petruța înțelege foarte bine cât de rău e să n-ai școală în vremurile astea: are 33 de ani și două clase. S-a născut la Slatina, la țară. Tatăl ei a murit când era mică, iar mama ei s-a recăsătorit. După ce a terminat două clase, mama ei a trebuit să se mute în grabă la București, fugind de noul bărbat, și n-a apucat să-i ia actele. Așa că n-a putut să meargă la școală. La 13 ani, Petruța era doar cu mama ei în București. Lucra lângă Europa, făcea cafele. 

“Erau foarte mulți vagabonzi pe lângă mine”, povestește ea. „Și trăgeau de mine, cum trag băieții de o fată care n-are pe nimeni. Am decis să mă mărit. Aveam 15 ani. Și nu am vrut la început să mă mărit la vârsta aia, dar decât să umblu din floare în floare, mai degrabă am preferat să fiu la casa mea.” 

La aproape 16 ani, Petruța a rămas gravidă cu Darius.

“La început nu l-am vrut, am zis că sunt mică, n-are rost să fac copii. Apoi a venit Ronaldo, apoi sora lor, Mihaela. Eu trag de ei cât pot să meargă la școală. Eu mă descurc pe unde merg, știu să scriu, să citesc. Nu m-am lăsat așa.

Nu citesc cursiv ca toată lumea, dar mă descurc. Dar de ei vreau să trag, cel puțin dacă eu n-am avut parte, le-am spus, fără 12 clase, dacă merg cu voi la școală și vă păzesc în curtea școlii și tot nu vă las.”

De-aia băieții nu chiulesc niciodată și nici n-au repetat vreodată clasa. Ba dimpotrivă, le place să învețe. “Pe Darius, când era mic, trebuia să-l țin să nu meargă la școală. Când era zăpadă mare și nu-l duceam la școală începea să plângă”, își amintește Petruța.

Sportul care te învață să nu te enervezi

De altfel, ei au ținut minte de la sensei că și el s-a apucat de sportul ăsta ca să-l aducă pe un drum bun. “Mie îmi place foarte mult sensei, e un model”, spune Ronaldo. S-a bătut și într-un picior odată. Și a câștigat. Ne-a zis povestea lui ca să se asigure că nu ajungem într-un anturaj prost.

Sensei e Anton Nechifor, care antrenează de aproape 30 de ani, și care acum câțiva ani a început să lucreze ca voluntar cu beneficiarii Fundației Inocenți. Inițial, avea 15 copii în sală. Acum, mai are doar trei. Niciunul din copii nu plătește taxe pentru antrenamente.   

„Și eu am crescut la fel ca ei”, își amintește el. „Nu foarte strălucit din punct de vedere financiar. Ce am simțit eu atunci am încercat să repar și să transmit către acești copii. Și eu nu antrenez aici doar arte marțiale. Mă interesează să gândească. Și cred că de-asta au ajuns unde au ajuns. Și de-aia sunt liceeni acum”.

Același lucru îl spun și Ronaldo și Darius. “Sportul ăsta ne ajută și în viață. Sensei ne spune la fiecare antrenament că noi aici nu antrenăm bătaia, ci gândirea. Ne antrenează să gândim”, spune Ronaldo. 

“Mă ajută cu disciplina”, adaugă Darius. Însă sensei le-a explicat să nu au voie să-și folosească abilitățile pentru a ataca atunci când se enervează, ci doar ca autoapărare. 

„Pe stradă se mai trezesc băieți care dau în mine. Și ni s-a întâmplat să trebuiască să ne apărăm. Sensei ne-a zis că putem să ne apărăm, pe noi sau pe prietenii noștri.”

Dar în momentele astea, sensei i-a învățat să se și calmeze. “Ne-a învățat să ne reglăm respirația când suntem nervoși. Să respirăm mult, adânc, să ținem respirația 3 secunde și să expirăm. După ce expirăm ne calmăm. Și ne ajută.” 

„Dacă nu mă apucam de arte mațiale, cădeam pe partea cealaltă”

„În sport nu doar te miști”, explică Anton Nechifor. „Îți modelează caracterul, personalitatea. Contribuie la disciplina ta ca individ. De exemplu, vii la sală, te schimbi, ajungi acasă, îți arunci hainele peste tot. Că vine mama și le strânge. Aici nu se întâmplă asta. Aici trebuie să ți le faci tu. În cantonament n-avem servitori, n-are cine să strângă după noi, n-are cine să ne pună masa. Ne descurcăm singuri.”

Nechifor își amintește de propria lui copilărie și de cum artele marțiale l-au ajutat s-o ia pe drumul cel bun atunci când ar fi fost, poate, mai simplu să facă invers. 

„Eu am trăit la Obor în spate, la Gara de Est. Și dacă nu mă apucam să fac treaba asta, să intru în arte mațiale, cădeam pe partea cealaltă. Era mediul propice. Dar dacă eu am reușit să fac treaba asta și mi-am luat exemplul meu personal, încerc să îl adaptez pentru fiecare individ din sală și să îi ofer o altă perspectivă asupra vieții.

Că eu nu îl iau de acolo și îl mut în bogăție. Eu îl las tot acolo, dar îi arăt altceva. Pe mine mă interesează să le ofer informație și să le arăt ce să facă cu ea.”

Își amintește cât de uimit a fost Ronaldo atunci când a ieșit prima oară din țară la un campionat, în Polonia. 

„Când am ajuns acolo, și s-a văzut Ronaldo între șase limbi străine pe care nu le cunoștea, a avut un impact pentru el. Dar el cât am stat acolo, a fost mut.

Cinci zile cât am stat acolo a trebuit să-i tragem cu patentul cuvintele. Ronaldo, mănânci? Ronaldo, vrei apă? Și răspundea monosilabic. Și de atunci e altul.

Ronaldo dinainte și cel de după primul concurs internațional e altul. Ăla a fost momentul care i-a deschis aripile.

Momentul care i-a arătat că nu doar în filme sau la televizor e posibil. Că el nu văzuse treburile alea decât la televizor.” 

Ronaldo a participat la două campionate europene (în Polonia și Cehia). La al doilea a ajuns pe podium, a fost vicecampion european, în 2019. 

Apoi a ieșit campion mondial în Muntenegru, în același an. 

„Vă dați seama, să fie pe locul I și să se cânte imnul, ce a simțit. E o emoție puternică. Și emoția asta poate schimba multe lucruri în viitorul lui”, adaugă Nechifor. 

Pentru mulți copii care cresc în condiții grele în România, bătaia e doar ceva ce învață pe stradă. Însă pentru alții, precum Ronaldo și Darius, bătaia înseamnă reguli, respect, disciplină, dar e totodată și un bilet către o lume pe care altfel n-ar fi avut cum s-o exploreze vreodată. Însă toate astea vin la pachet cu mai multă muncă și mai puține scheme de Jean Claude Van Damme decât și-ar fi imaginat ei. 

„Wax on, wax off”, cum ar zice Mr. Miyagi.