Scriitoarea Ioana Nicolaie. Foto: Lucian Muntean

Ioana Nicolaie: „E dureros să intru în holul unui liceu de prestigiu și să văd zeci de portrete de bărbați, numai de bărbați”

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat cinci volume de versuri, antologia Lomografii, cinci romane și literatură pentru copii. În țară a obținut cele mai în vogă premii literare posibile. A fost nominalizată și la premii internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Cărțile ei au fost traduse în patru limbi și a publicat în zeci de reviste din toată lumea, fiind invitată constant pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri internaționale de literatură. 


Reporter: Ești una dintre cele mai puternice voci din literatura de azi. Mai puțină lume știe, însă, de acțiunile tale publice din ultimii ani. În acest sens te rog să ne vorbești despre Fundația Melior, cum ați pornit, ce ați făcut până acum, ce vreți să faceți în viitor. Spre exemplu, despre cum ați donat cărți pentru 15 biblioteci școlare, în toată țara.

Ioana Nicolaie: Acum chiar mă ocup de Biblioteca Melior 16, plec cu ea zilele astea tocmai în nord, în Munții Rodnei, într-un sat în care învață câteva sute de copii. Vor ajunge acolo spre 600 de cărți, nou-nouțe, cele mai frumoase de pe piață, căci orice copil ar trebui să poată deschide și albumele superbe scoase de Humanitas, și cărțile elegante de la Frontiera, de la Cartier, de la Polirom, dar și minunățiile care apar la Arthur.

Când fac selecția, țin seama mereu de ceea ce iubesc eu, de poveștile care nu doar mă impresionează, ci sunt și excelent scrise – eu le percep ca pe literatură superioară – și, mai mult, sunt în cele mai bune condiții grafice. Banii sunt secundari când trebuie să cumpărăm astfel de daruri pentru copii.

La fiecare carte ne gândim chiar ca la un cadou, uneori îmi închipui cum îl va atinge copilul, cum îi va admira ilustrația, cum se va cufunda în poveste.

ioana nicolaie

Când duc donațiile, după atelierul de joacă, adică în momentul scoaterii volumelor din cutii și așezării lor pe rafturi, văd deseori cum câte un copil rămâne nemișcat, într-un colț, și începe pur și simplu să citească.

Uită de tot ce-i în jur, de colegii care așază volumele în viitoarea bibliotecă, de profesori sau de mine care am ajuns acolo pentru câteva ceasuri.

Ce-i cu Fundația Melior? Povestea e foarte lungă, sunt unul dintre cei trei membri fondatori, unul a dispărut pe parcurs, dar celălalt, adică una dintre surorile mele, face parte din toate proiectele pe care le derulăm. Inițial am plecat de la ideea de-a interveni în social, în cazurile acelea dramatice din jur, și, mai ales, țineam la anonimatul nostru.

Când în 2017 am ajuns la educație, adică la biblioteci școlare, căci ne-am nimerit în locuri în care cărțile sunt cu mult mai rare decât telefoanele mobile, am făcut pagina de Facebook și-am început să vorbim despre proiectele noastre.

Nici nouă nu ne vine să credem că am donat până acum peste 7000 de volume, că am făcut mii de kilometri cu mașina proprie ca să le duc la destinație, că valoarea în bani depășește 50.000 de euro (biblioteca pe care o facem acum e de peste 4000 euro), că fără ajutor n-am fi reușit nici jumătate din povestea asta.

Ce ajutor? Firma Mediapress ne-a direcționat în ultimii doi ani o parte din impozitul pe profit, editurile cu care am colaborat ne-au oferit reduceri, Arthur chiar ne-a sponsorizat două biblioteci aproape integral, iar Humanitas ne donează cărți chiar și la biblioteca pe care o facem acum. Câțiva prieteni ne-au făcut donații în contul Melior. Ei bine, acești prieteni sunt, fiecare, o poveste.

Despre Andreas, străinul pe care nu l-am văzut niciodată și care a donat în timp peste 1000 euro, am scris un articol în Dilema. Dar n-am scris despre o traducătoare dragă care a făcut chetă-n familie ca să ajute o bibliotecă Melior. Și nici despre băiatul nevăzător care a donat pentru cărțile fără de care toți copiii ajung mai devreme sau mai târziu orbi. Și nici despre directorul de școală sau despre prietenele redactori de carte, sau despre cei care au luat formularul 230 și au direcționat spre Melior 3,5% din impozitul pe venit.

Toate gesturile acestea mă obligă pe mine să scot din piatră seacă timp și energie și să duc mai departe Bibliotecile Melior. Fără cărți n-are cum să existe educație, iar cărți, din păcate, nu se găsesc în viețile celor mai mulți dintre copiii noștri.

Ce-mi doresc? Să existe bibliotecă în fiecare școală și-n fiecare loc unde cresc copii. Și să se dea fonduri anuale pentru achiziții semnificative de carte, carte nouă, carte minunată, care încă miroase a cerneală și care modelează minți și suflete.

Ioana Nicolaie

– A știut Ioana Nicolaie dintotdeauna că avea să fie scriitoare? Care e prima amintire legată de scris?

– Bunica era blondă, în haine cernite și ținea în mână o carte pe care cădea tot soarele. Aceasta-i una dintre amintirile mele vechi. Iar cartea era o Biblie din care ea voia să ne citească mie și fraților mei. Și tata, oricât de obosit ar fi fost – și era, căci făcea naveta și nu dormea decât câteva ceasuri în fiecare noapte -, ne citea serile din aceeași carte.

Nu se oprea decât când paginile i se propteau pe piept, pe la jumătatea unei povești despre cine știe ce profet, despre lei care nu te mănâncă, despre cum poți supraviețui în burta unui chit, despre un păstor care, să vezi și să nu crezi, ajunge rege după ce-l învinge cu o praștie pe cel mai mare războinic.

Mai întâi a fost cititul și cititul a rămas mereu mai întâi. Dacă n-aș fi știut că poezia pe care o citeam încă de mică are ecou în mine, dacă nu mi s-ar fi potrivit cu atâta ușurință în cap – până în gimnaziu era suficient să citesc o singură dată o poezie de patru, cinci strofe ca să o și știu pe de rost (ce păcat că mai toate de la școală erau patriotice) -, probabil că nu mi-ar fi trecut prin cap să scriu.

Când am citit un fragment din ”Scrisoarea a III-a” de Eminescu, am scris prima poezie (fără succes, fratele meu mai mare m-a ironizat îngrozitor), când am citit ”Robinson Crusoe”, am început în vacanța de vară din clasa a patra primul roman. Am umplut apoi pagini cu proze SF, cu versuri, cu jurnalul pe care l-am început din clasa a VI-a, însă toate acestea nu s-ar fi petrecut fără citit.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

În ”Tot înainte”, ultimul meu roman, unde-mi recuperez o parte din copilăria petrecută în deceniul opt, nu-mi vine să cred cum s-au așezat, de fapt, încă de pe atunci lucrurile. E ca și cum, cândva, după niște decenii, întâmplările trăite atunci ar fi strigat să fie mutate între coperte.

Arsenia, personajul din carte, e prinsă-n tot felul de situații, unele mai greu de crezut decât altele, le face mănunchi și, în sfârșit, le arată. De fapt, volumul s-a numit în varianta de lucru ”Comunismul meu”. Și-n comunismul ăsta s-au înghesuit fel de fel, de la cum puteau muri înecați niște copii într-un salon de spital, până la festivitățile pionierești, îndoctrinări felurite, violuri în practici agricole, dar și prima dragoste, primele uimiri sau lumina fantastică a orașului Văralia, un loc pe care nu-l poate macula nimic.

N-am scris cu mânie ”Tot înainte”, ci despicând firul în patru, încercând să scot la suprafață cât mai mult din contradicțiile unei lumi totalitare. Și, precum în ”Pelinul negru” sau în ”Cartea Reghinei”, am așternut povestea cu dragoste, cu nostalgie. 

– În volumele tale deseori pornești de la personaje și experiențe reale, filtrând totul prin intermediul unei memorii afective, dar și ficționalizante. Cum scrii și mai ales cum îți alegi subiectele? Ce ingrediente secrete trebuie să conțină?

Dacă ți-aș povesti eu viața, îmi zicea în copilărie o mătușă, ar fi mai spectaculoasă decât orice roman. Ei bine, asta cu spectaculosul nu știu dacă s-a potrivit cu trecutul meu, dar cea cu miezul romanesc da.

După ce-a trecut greul, după ce i-am supraviețuit, am început să mă simt fericita posesoare a unei biografii. E ca și cum încă de la început eu aș fi fost atât martor, cât și personaj într-o ficțiune cu mult mai mare. Câți scriitori de azi s-au născut într-o familie cu 12 copii, într-o lume atemporală, în care tradițiile, străvechi, încă aveau viață, într-un loc fabulos în care, de pildă, zânele puteau să-ți iasă în cale, într-un mediu pe de-o parte arhaic, pe de alta cât se poate de modern, căci Sângeorzul meu natal a fost una dintre stațiunile renumite încă de pe vremea Imperiului?

Lumea copilăriei mele era ruptă în două între turiștii, cu hotelurile, cu tot glamul lor, și localnicii care în zile de sărbătoare încă îmbrăcau costume populare. Apoi, mi s-a dăruit și o limbă diferită, căci eu am vorbit mai întâi în sub-dialect – și-n sub-dialect mă rog sau, uneori, mai visez și azi -, și-a trebuit să învăț dialectologie la facultate ca să-mi dau seama că nu era nimic greșit în acel fel de-a vorbi, dimpotrivă, toate regionalismele acelea sau cuvintele din fondul multicultural al locului erau o mare bogăție.

Apoi m-am pomenit și cu o ruptură religioasă despre care încă n-am apucat să scriu, poate mă voi apropia mai mult de ea într-o viitoare carte. După volumele de versuri legat de care, da, am folosit cuvântul autenticitate, au urmat romanele. Doar ultimele trei sunt despre lumea nordului meu, căci ”O pasăre pe sârmă” era despre supraviețuirea în studenția bucureșteană a unei fete din provincie, iar ”Cerul din burtă”, cartea mea cea mai tradusă, e despre miracolul venirii pe lume a unui copil.

Dacă-n ”Pelinul negru” vorbesc despre o fetiță ”născută pe moarte”, căci s-a născut după Cernobîl, în 1986, despre cum este ea diferită și cum trăiește o vreme într-o școală pentru copii cu nevoi speciale, în ”Cartea Reghinei” dau glas unei femei vârstnice care, după ce suferă un atac cerebral, își recuperează viața. N-a fost ușor să fac verosimil fluxul unei astfel de conștiințe, să eliberez fantasticul trup de o mie de kilograme pe care-l formează Reghina cu cei 12 copii ai ei.

Și n-aș fi putut s-o fac dacă mama n-ar fi trecut prin toate ale Reghinei, cele care se cereau spuse neapărat, cele pe care le țineam ascunse în mine încă de dinainte de naștere. Când am terminat volumul, am sunat-o pe sora mea care era lângă căpătâiul mamei și-am rugat-o să-i spună, chiar dacă nu părea că înțelege, căci era oarbă și paralizată, că i-am scris, în sfârșit, cartea.

Iar ”Tot înainte” e ampla mărturie a Arseniei, al patrulea copil al familiei. Dorința ei cea mai mare e să răzbească, să poată pleca, să nu fie condamnată la fabrica de tricotaje din oraș. Dacă se întâmplă așa sau altfel se va vedea în carte.

– Într-o postare mai veche de Facebook, reluată de curând, povestești cum la începutul carierei tale un scriitor te descuraja, sugerând că ar fi mai bine să renunți la scris și insinuând implicit că nu ai avea cum să te dezvolți la umbra soțului tău, Mircea Cărtărescu. Întrebarea mea nu este legată de această situație, ci de ceea ce masca ea de fapt: cum te raportezi la misoginie în societate? Ca multe alte domenii de la noi, nici lumea literară românească nu este ferită de această tară și chiar dacă uneori piedicile nu sunt evidente, lupta cu mentalitățile toxice și neîncrederea, știu de la colege scriitoare, au fost teribile, mai ales în anii 90 și începutul anilor 2000, când te-ai lansat.

– Am debutat târziu, la 26 de ani, în urma câștigării unui concurs de debut, și una dintre primele cronici la volumul meu s-a numit… Poeme de amor. Am primit sfaturi ”binevoitoare” și-am avut parte de multă condescendență de-a lungul carierei mele. Doar în literatura pentru copii n-am simțit piedici sau tensiuni, iar explicația e simplă: la noi genul acesta este socotit inferior, deci nu pare a fi chiar pe bune, oricum nu e în cursa serioasă.

Dacă Leibniz zicea că lumea aceasta-i cea mai bună dintre lumile posibile și Voltaire se amuza de asta în ”Candide”, zic și eu, ca să fiu ironizată peste un deceniu sau două, că trăiesc în cea mai bună lume de până acum pentru o scriitoare. Firește că e dureros să intru în holul unui liceu de prestigiu și să văd zeci de portrete de bărbați, numai de bărbați.

E de necrezut că pe copertele manualelor e același lucru și că în programa pentru Bac nu se studiază nici măcar o femeie – nu cred să mai fie vreo cultură atât de misogină. Mă bucur totuși că am avut parte de educație, că am trăit doar cincisprezece ani în comunism și despre ei am povestit în ”Tot înainte”, că pot să mă exprim liber etc. Un alt lucru, poate naiv, care însă mi-a dat mereu putere, a fost încrederea în literatură, în sfera ei perfectă ce, odată desprinsă de un trup, plutește mai departe și tot plutește până când vine vremea să se vadă. 

– În ultimii ani ai publicat câte un nou roman în fiecare an, toate de succes, ceea ce mă îndreptățește să afirm că ești unul dintre încă destul de puținii noștri scriitori profesioniști. Totuși, nu e epuizant ritmul acesta de anul și cartea? Ești și soție și mamă, te ocupi de fundație și bați țara, faci proiecte și cine mai știe câte altele. Cum găsești ritmul și mai ales cum îl menții? Lucrezi după un program zilnic sau scrisul e instinctiv și se întâmplă în hop-uri?

– Mereu am suferit de lipsă de timp, mereu aș fi vrut ca o zi să fie făcută din vreo treizeci de ceasuri măcar, astfel ca să ajung până la urmă la masa de lucru. Ce-am învățat cu trecerea timpului? Că toate sunt mai importante decât bietele ore care-ți trebuie pentru scris, că la slujbă nu poți să nu-ți faci treaba, că un copil are o nemăsurată nevoie de tine, că obligațiile felurite sunt pe piedestal când ești unul dintre cei care respectă deadline-ul, care nu amână.

Când aveam copil mic, eram într-o depresie cruntă – la propriu, m-am și tratat o vreme -, convinsă fiind că nu voi mai avea cum să-mi scot cărțile la lumină. N-o să uit cum am decis să mă trezesc la cinci dimineața, ca să pot lucra măcar două ceasuri, deși eram într-o oboseală halucinantă. N-am reușit mai mult de câteva zile, căci eram epuizată. Apoi, mai târziu, când am început să mai organizez una, alta, nu puteam să aștept inspirația, dacă aveam un ceas la îndemână, era singurul, nu-l puteam risipi. Când am început să predau, n-am mai reușit să scriu decât în vacanțe. Nu plecam nicăieri verile, nu mergeam în concedii, căci numai în zilele acelea puteam scrie. Acum, de pildă, sunt într-o perioadă aglomerată și e pur și simplu dureros. Dar știu că va veni iulie și-atunci, dacă voi fi sănătoasă, voi începe un roman la care mă gândesc de zece ani. E imperios, nu se poate să nu-l scot la lumină.

– Ce ai schimba în lumea noastră literară pentru a o face mai interesantă pentru editorii străini?

– Când se întâmplă să fim în preajma unui editor străin, atât eu, cât și Mircea, pomenim o mulțime de autori români, scoțându-le în evidență calitățile, originalitatea. Știu, de pildă, câțiva autori din generația mea care au apărut fie în Franța, fie în altă țară, numai pentru că am vorbit într-un astfel de context despre ei, cu tot entuziasmul.

Chiar cred că avem o literatură foarte bună care, din păcate, nu e cunoscută aproape deloc dincolo de granițe. Nu e într-un sistem, ceva asemănător cu felul în care noi, de pildă, când ne raportăm la autorii maghiari, zicem Peter Nadaș, dar adăugăm imediat și Peter Esterhazy, zicem Attila Bartis și completăm, imediat, Gyorgy Dragoman.

În cazul nostru, fiecare autor tradus e destul de singur, nu produce genul acesta de asocieri, și e mare păcat. Apoi, cred că ne-ar trebui și niște agenți literari. Poate or să apară la un moment dat, sunt convinsă că ar avea ce să facă. 

– Ultima și cea mai scurtă întrebare: în ce crezi?

– În Dumnezeu. Și-n binele din oameni.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...