„Întregalde”. Ce faci cu un bătrân senil pe care îl găsești iarna în vârf de munte? Regizorul Radu Muntean: „Pe mine eroii și sfinții mă plictisesc”

În „Întregalde” regizorul Radu Muntean reușește să fabrice o minune de actor dintr-un localnic vârstnic din Apuseni. 

Săptămâna aceasta, Radu Muntean a adus Întregalde, producția selecționată luna trecută în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs la Cannes, la festivalul Anonimul, din Delta Dunării. De altfel, filmul creat la zece ani de la ideea inițială, după cum spune chiar regizorul, își mărește de la zi la zi portofoliul de festivaluri la care e selecționat. Iar reacția celor aproximativ două mii de oameni care l-au văzut acum la Sfântu Gheorghe explică de ce. 

„Nu pot nici să mă duc la toaletă și am super nevoie. M-a prins rău filmul ăsta”, spunea cineva în public. Iar la final regizorul a fost aplaudat câteva minute pe scena în aer liber asediată de țânțari – probabil cinefili, că altfel nu-mi explic entuziasmul acestor insecte. 

Pe scurt, filmul, al șaptelea lungmetraj regizat de Radu Muntean, spune povestea unui grup de voluntari (jucați de Maria Popistașu, Ilona Brezoianu și Alex Bogdan) care duc ajutoare umanitare în Apuseni, în vârf de munte, în preajma Crăciunului. Pe drum se întâlnesc cu cel care devine o comoară de actor în film, personajul Kente Aron, jucat de Luca Sabin, un fost tăietor de lemne, localnic dintr-un sat apropiat de Întregalde și un om care nu mai văzuse niciodată o cameră de filmat pe viu. 

PressOne a scris pe larg despre “Întregalde” AICI.

Kente e trecut bine de 70 de ani. Kente e senil și singurele momente de luciditate sau cu sens sunt cele în care rememorează întâmplări din trecut, când se ducea la băieții de la gater. Kente e autentic în grai și mișcări. Kente a fost distribuit să joace în filmul lui Radu Muntean într-o zi, când se ducea să taie iarba la cimitir. Kente e în vârf de munte și afară e frig. Mașina voluntarilor e împotmolită în noroi și se lasă seara. Ce să faci cu Kente, moșul senil? Până unde merge generozitatea oamenilor? 

Și cum e de fapt Luca Sabin, bărbatul care îl joacă cu atât de multă naturalețe? Despre ce e producția, în esența ei? Ce stârnește acest film în oameni? Sunt întrebări la care răspunde, pentru PressOne, regizorul Radu Muntean, căruia îi spun de la început că m-a emoționat teribil personajul Kente și mi-a amintit de bunică-mea, inclusiv prin expresiile ardelenești pe care le rostește. 

„«Acum trebuie să-l spălați pe Kente». Și tanti Măriuța a zis: «Păi nu-l spăl eu tot timpul?»”

Radu Muntean: Ceva background am cu zona. Taică-miu era pe jumătate din Sebeș. Bunicul din partea tatălui era deci din Sebeș, Alba. N-am ținut legătura cu rudele de pe acolo, dar ceva a rămas în mine. În rest, am fost în două prospecții, în două expediții umanitare, în vederea scrierii filmului. Am fost cu Alex Baciu și Răzvan Rădulescu, cei doi co-scenariști. Deci am cunoscut zona ceva mai bine. 

Rep.: Cum e să aștepți zece ani până să vezi filmul acesta pe picioare?

R.M.: Sigur, între timp am făcut și alte chestii. N-am stat numai să aștept filmul ăsta. Am știut însă foarte clar că odată ce obțin finanțarea de la CNC, îl voi face. Și nu a fost ușor. Prima dată am picat la concurs, în 2019. Am știut că dacă obțin banii vreau să-l fac imediat. N-am vrut să mai aștept încă un an sau cât durează de obicei să obții cofinanțări. Am știut că vreau să-l fac cu ce bani avem. A fost lucrul de făcut în pandemie. 

Rep.: Era un pending, te întorceai progresiv la acest proiect sau era ținut undeva la sertar?

R.M.: A fost un on and off. Am încercat după prima prospecție din 2011 să scriem scenariul și nu ne-a ieșit. Unii erau mulțumiți, alții nu erau.

Rep.: De ce?

R.M.: N-am căzut de acord asupra formulei prin care să spunem povestea. Exista din acel moment personajul bătrânului pe care echipajul umanitar îl lua cu autostopul. Dar un rol mai important îl avea vecina, cea care îl îngrijea. În prima variantă a scenariului, pentru că nu mai putea să o ducă și cu familia și copiii ei și cu îngrijirea acestui bătrân, îi lăsa intenționat ușa deschisă, să plece.

Dar n-am gestionat suficient de bine personajul acesta. În parte pentru că nu cunoșteam suficient de bine oamenii locului și n-am vrut să fim ipocriți. A urmat o a doua prospecție, în 2015. Între timp mai făcusem două filme. Și am reușit într-un final să spunem povestea folosind personajele din Jeep ca pivot, mai degrabă decât localnici. Am făcut switch-ul către bătrân și către loc spre finalul filmului, dar povestea e spusă pivotând cu personajele din mașină. 

Rep.: Cum ai dat de Luca Sabin, cel care joacă rolul bătrânului?

R.M.: Am avut noroc. Știam că pentru rol trebuie să aleg un localnic. Știam că un actor profesionist nu poate atinge nivelul ăsta de autentic. Pur și simplu nu se mișcă și nu vorbește ca oamenii locului, iar mie exact tipul acesta de autentic îmi trebuia.

Știam că trebuie să caut acolo și l-am întâlnit când făceam prospecția pentru locații pe unul din drumurile din Râmeț. Era cu încă doi consăteni și ducea o coasă în spinare. A părut dornic să participe la proiect. Majoritatea nu voiau, să știi. Cei mai mulți de acolo se feresc să participe la lucruri pe care nu le cunosc. Motivează că au treabă, toată lumea e ocupată acolo (râde). Pe bune, zici că-s mai ocupați ca la București!

Rep.: Cum a fost însă să lucrezi cu un amator care are, totuși, o anumită vârstă?

R.M.: Simplu nu a fost. Eu am mai tot lucrat cu actori amatori, fie în filme, fie în reclame. Dar aici rolul era ceva mai complicat. Omul a reacționat foarte bine și mi se pare că are o intuiție foarte bună. Am știut de la început că trebuie să găsesc pe cineva care arată fragil, ca el, dar nu e de fapt fragil. Înțelege foarte bine ce i se întâmplă și este și într-o formă fizică foarte bună, deși avea 78 de ani la momentul respectiv.

Și în plus s-a nimerit să aibă și meseria personajului, adică omul a fost tăietor de lemne la viața lui. Multe din poveștile pe care le-am atribuit personajului în cele din urmă au fost poveștile lui, pe care am avut grijă să le adaptez. Am fost culegător (râde din nou). 

Rep.: Simți că îți asumi un risc, atunci când distribui un sătean vârstnic cu o coasă în spate într-un film? 

R.M.: Bănuiam, simțeam că e ce trebuie, dar nu puteam să bag mâna în foc. Am riscat destul de mult, da. Am venit cu toată echipa cu două săptămâni înainte de filmare, să repetăm acolo. Până atunci bucățile care îl includeau pe Luca Sabin fuseseră repetate cu mine, în rolul moșului. Trebuia ca actorii să fie deja foarte bine pregătiți, înainte să apară localnicul în discuție.

După ce am început să vorbesc mai mult cu el, i-am înregistrat poveștile și am încercat să-mi dau seama cum pot să le integrez în structura unui personaj care era deja fixată în scenariu. Jaloanele dramaturgice erau deja acolo, în scenariu. Am mai pus doar un pic de carne pe personaj și cred că a ajutat foarte mult, pentru că poveștile lui i-au creat o biografie, un trecut acestui om care pare o carcasă, o epavă, în film. Schimbam un pic scenariul și decupajul în fiecare zi. Deja actorii făceau pariuri: câte replici se mai schimbă în ziua respectivă. 

Rep.: Vreau să vorbim despre scena în care Kente Aron, personajul vârstnic interpretat de Luca Sabin, este filmat gol, în timp ce e spălat într-o vană de vecină. 

R.M.: Este o scenă delicată.

Rep.: Așa am perceput-o și eu, ca spectator. Cum ai reușit însă să-i explici ce anume vrei să transmită în scena respectivă?

R.M.: Nici eu nu știu exact cum s-a întâmplat, până la urmă. Simțeam că e o secvență importantă și aveam nevoie de tipul acesta de construcție a empatiei pentru personaj, către final. Și mi se pare că acolo e cel mai uman el, de fapt. Nu i-am spus decât înaintea cadrului. Mi-am asumat riscul să mă refuze. Dar probabil că toată încrederea care s-a construit între noi pe parcursul filmărilor a contat. Secvența a fost filmată în ultima zi. Doamna care îl spală, vecina, e jucată de soția lui Luca Sabin. Și asta a ajutat foarte mult, normal. Altfel nu cred că se putea. 

Rep.: Are o privire memorabilă, atunci când e spălat. Pare că e un talent fantastic, nativ. 

R.M.: El înțelege tot timpul despre ce e vorba. E un om cu intuiție. Și a fost totul de o simplitate la care nu mă așteptam. Eu îmi făcusem planul pentru o muncă de convingere, în eventualitatea unui refuz. Am construit oricum încă de la început sentimentul că el nu se joacă pe sine, ci un alt personaj, ca să înțeleagă că trebuie să se dedubleze în acel moment.

I-am zis mai mult soției: „Acum trebuie să-l spălați pe Kente”. Și tanti Măriuța a zis „Păi nu-l spăl eu tot timpul?” Fix așa a fost și n-a existat nicio problemă. Am admirat foarte tare felul natural, firesc, în care oamenii aceștia se raportează la nuditate, de exemplu. E ceva ce cred că nu putem noi să înțelegem foarte bine. Relația cu propriul corp, cu natura, a oamenilor care duc o viață simplă, dar cu mult firesc, cumva. E mult adevăr acolo, în vârful muntelui.

“Pentru unii este o critică socială. Pentru alții e despre relația cu vârstnicii sau bătrânețea. Pentru foarte mulți filmul e legat de generozitate și de felul în care generozitatea se încadrează în proiectul personal al fiecăruia”

Rep.: O temere generică atunci când se lansează un film românesc vizează scenariul sau cât de autentic e de fapt textul. E o părere preconcepută sau există acest risc, ca spectatorului să nu i se aducă ceva veridic prin scenariu? 

R.M.: E al șaselea scenariu pe care îl scriu alături de Răzvan și de Alex și n-am avut această problemă a artificialului. Poate că asta e una din caracteristicile dialogului pe care noi îl scriem și a situațiilor pe care le construim. În cazul de față sigur că a trebuit să cunoaștem contextul și de aceea am fost în prospecții, în expediții umanitare. Am încercat să vedem cum gândesc acești voluntari, dar și cum se raportează oamenii locului la expediții de acest fel. 

Rep.: În film cei care duc ajutoare în vârf de munte nu par a fi eroi, ci foarte umani, inclusiv în termeni negativi. De ce ai ales să le dai această reprezentare?

R.M.: Pe mine eroii, sfinții și personajele impecabile mă plictisesc foarte tare în film. Îi accept doar dacă sunt în Star Wars, unde accepți că e doar o poveste și te uiți mai mult pentru efectele speciale. Dar în filmul ăsta și în general în filmele mele nu sunt personaje impecabile. Ei sunt construiți ca noi toți, din calități și defecte. 

Rep.: Alt tip de montaj și decupaj. Întregalde e până la urmă un film atipic pentru tine? 

R.M.: Sunt niște diferențe, dar mai degrabă de nuanță. Întregalde e și el filmat în cadre-secvență. Țin în continuare la acest tip de acumulare a unei tensiuni interioare a filmului, de sincronizare a timpului spectatorului cu cel al personajelor. Pe de altă parte, în filmul ăsta am abandonat un pic legătura foarte strânsă dintre cameră și personajul principal, pe care l-am folosit mai degrabă ca pe un pivot. Există momente în care camera preia într-un fel perspectiva locului. Deci din punctul ăsta de vedere există diferențe față de filmele anterioare. Iar în final rămân cu un personaj pe care nu l-am urmărit, care nu a fost pivot. Bătrânul. Nu știu dacă sunt diferențe majore sau nu. Dar dacă tu le resimți așa, nu mă deranjează.

Rep.: Ce le spui oamenilor care te întreabă despre ce e filmul?

R.M.: E interesant că de fiecare dată, la Q&A-uri, oamenii reacționează diferit. Își extrag lucruri diferite din film, în funcție de background-ul lor cultural și mai ales de cel emoțional, cum spuneai tu, că te gândești la bunica ta. Pentru unii este o critică socială. Pentru alții e despre relația cu vârstnicii sau bătrânețea. Cu viața și destinul fiecăruia. Pentru foarte mulți filmul e legat de generozitate și de felul în care generozitatea se încadrează în proiectul personal al fiecăruia. Cât anume o faci pentru tine, atunci când ești generos?

Rep.: Ai încercat să surprinzi asta? Ți-ai propus-o? 

R.M.: Da, acolo m-am dus inițial. După care sigur că filmul s-a ramificat inclusiv către tipul acesta de reflecție asupra vieții și a ce rămâne după ce se termină viața asta, în raportul cu natura și locul acela.

Rep.: Un loc întunecat, dacă tot vorbim de percepții.

R.M.: E schimbător, ca un personaj, nu? Începe cu locurile acelea frumoase, superbe, în care pare că nu se poate întâmpla nimic. Intri în pădure, unde e totul necunoscut. E o oglindă a fricii de necunoscut a personajelor principale. Dar ca piesă centrală rămâne o reflecție asupra generozității în proiectul personal al fiecăruia. Mi se pare important să îți dai seama că faci lucrurile astea și pentru tine. Nu mi se pare în niciun fel de blamat, nu mi se pare o dovadă de ipocrizie, ci una de luciditate. 

Rep.: Am simțit și cinism.

R.M.: Poți să-i spui și așa, dar eu mai degrabă i-aș spune luciditate. 

Rep.: E un film de platformă de streaming sau te deranjează dacă cineva din public, de exemplu, spune „în sfârșit un film de Netflix sau HBO Go”? 

R.M.: Pe mine mă aranjează să-l vadă, indiferent pe ce platformă. Sigur că vizionări ca cea de la Anonimul sunt extrem de rare și sunt wet dream-ul oricărui cineast. Vezi 2 mii de oameni care stau și la discuțiile de final. E tot ce poate fi mai frumos pentru un cineast. Cred că filmul ăsta în special poate fi cel mai bine recepționat pe ecran mare. Are cel mai corect impact asupra spectatorului. Dar în același timp suntem în 2021, streamingul e extrem de important și mi-ar plăcea să fie văzut și pe platforme. 

“Acum e un trend în care se dorește să se reformeze reforma”

Rep.: Până la urmă cum arată relația cu Centrul Național al Cinematografiei (CNC)? A ta și a generației actuale de regizori români de succes. 

R.M.: It’s complicated! (râde) E foarte complicat, îți spun. Adică am trecut prin foarte multe în relația cu CNC-ul. În general nu ne-am iubit foarte tare.

Rep.: De ce crezi că ți-au picat filmul, în 2019?

R.M.: Nu știu de ce l-au picat. Atunci au ales un juriu foarte dubios, oameni care nu prea aveau treabă cu cititul unui scenariu. S-au făcut publice notele juraților și mare lucru nu am înțeles din ele, decât că unuia nu i-a plăcut faptul că se înjură în film. Dacă e un motiv suficient să pici un scenariu, atunci înseamnă că practic poți să găsești orice motiv, dacă vrei neapărat să-l pici.

Relația cu CNC-ul a început în 2004, când am făcut noi mica revoluție, după ce a fost picat Moartea domnului Lăzărescu. De atunci s-au tot schimbat. Pentru că este foarte subiectivă judecarea unui scenariu și pentru că foarte ușor te poți folosi de juriu ca să treci sau nu anumite proiecte, în funcție de grupuri de interese. Sunt bani mulți de la stat și e bătaie mare pe ei. Nu toți vor să-i folosească ca să facă filme, neapărat. Mulți vor să se îmbogățească ușor, cred. Nu dau cu parul în vânt, doar mă uit la ce filme se fac. 

Rep.: Ce reacție îți trezește sintagma „o instituție care trebuie reformată” în România?

R.M.: Acum e un trend în care se dorește să se reformeze reforma. Noi am încercat să facem o grilă de evaluare a fiecărui regizor și producător, în așa fel încât să ponderezi cumva nota scenariului. Pentru că ea e subiectivă, nu e în valoare absolută. Depinde foarte mult de valoarea juraților. Dacă pui ca și condiție ca cel care a fost în juriu să nu depună în sesiunea următoare, pentru a nu se crea tipul acesta de relație, atunci ajungi la situația în care foarte puțini oameni sunt eligibili pentru a ajunge în juriu.

Deja pepiniera de cititori se scenariu e foarte restrânsă în România, dacă restrângi și mai mult ajungi la 3-4 oameni care se tot plimbă prin jurii, deși unii dintre ei nu sunt foarte competenți. De asta s-a creat această grilă de performanță, dacă vrei. Performanță în raport cu participarea la festivaluri, cu numărul de spectatori pe care îl ai. Sigur că sistemul se mai întâmplă să facă și victime. Dar e un sistem care eu cred că ar putea să funcționeze.

Acum există trendul care susține că trebuie eliminată grila, în favoarea unui punctaj mărit al scenariului. Mie mi se pare o greșeală. Pentru că evaluarea scenariului este extrem de subiectivă, cum s-a văzut și la Întregalde. Și ea nu poate fi făcută decât în legătură cu regizorul care a scris scenariul. Și aici mai e o tâmpenie, la care nu s-a renunțat: secretizarea proiectelor. Nicăieri în lume nu se întâmplă așa ceva. În România există această temere de furt care acționează în acest fel. E complicat și nu cred că există varianta care să mulțumească pe toată lumea. 

Rep.: Ce procent din bugetul filmului a fost asigurat de către CNC?

R.M.: De data asta un procent mare, dar și aici e la noroc. Dacă participi la sesiunea în care sunt mulți bani și iei un loc bun, e posibil să încasezi mulți bani, mai ales că o parte vin ca un bonus de performanță pentru filmul anterior. Și mai e o problemă. Să zicem că iei concursul la CNC de pe locul 5-6 și implicit foarte puțini bani. Atunci e mai avantajos să renunți la ei și să participi la altă sesiune, când e poate ai noroc de un juriu ceva mai competent, din punctul tău de vedere. Dacă ai luat bani puțini, nu prea poți să faci un film.

Rep.: Cum crezi că va fi primit filmul de publicul de afară?

R.M.: Până acum Întregalde are, cel puțin la nivel de traseu festivalier, cam cel mai bun traseu, din toate filmele pe care le-am făcut. Avem un combo de festivaluri foarte importante. Tocmai s-a anunțat selecția la New York Film Festival, un festival prestigios. Mergem și la Toronto, unde e poate cel mai important festival din America de Nord. Avem deja peste 15 selecții la festivaluri, într-o lună, de când a fost la Cannes. Cred că e înțeles și bine primit, deocamdată. 

La despărțire, regizorul Radu Muntean vorbește de teama de a nu mai fi relevant, atunci când îl întreb ce o să facă în viitor. Poate un serial sau o mini-serie, îmi spune. „Sunt și eu Întregalde”, adaugă, zâmbește și pleacă.